Aşa a fost în anul 34.

În mijlocul bisericii se întâmplau lucruri tulburătoare, şi apăruseră credinţe noi şi stranii, iar o parte nesemnificativă a poporului spunea că noul profet din Nazaret este Mesia cel aşteptat. După un studiu atent, pe parcursul a câţiva ani, Sinedriul a ajuns la concluzia că este vorba de o fraudă, că noile învăţături sunt contrare Scripturii şi dăunătoare bunăstării bisericii. Aceasta era istoria oficială.

A existat şi o istorie alternativă. Câţiva ucenici ai noului învăţător au predicat în toată lumea, şi au pus pe hârtie, viaţa lor alături de Isus, cuvintele şi faptele Lui în atmosfera tensionată din biserica acelei vremi. Dar mărturia lor nu a reuşit să impresioneze poporul în aşa măsură încât acesta să refuze istoria oficială. Cărturarii evrei au părut mai credibili decât susţinătorii noilor credinţe, aşa că naţiunea a rămas la vechile hotare. Până în ziua de astăzi.

Dacă nu credeaţi istoria alternativă, acum eraţi iudeu, tăiat împrejur a opta zi după scripturi, serbaţi Yom Kippur cu devoţiune, aşteptaţi să vină Mesia spre a face din Israel „capul” şi nu coada, visaţi la rezidirea templului, iar între timp vă războiaţi cu arabii pentru un hectar de pământ sfânt, ameninţându-i cu arma nucleară pentru diverse infracţiuni. Deoarece aţi avut acces la varianta neoficială, şi aţi crezut-o, aţi scăpat de galaxia de învăţături care, oricât de „meşteşugit alcătuite” ar fi ele, tot „basme evreieşti” rămân, aşa cum spunea marele apostol (Tit 1:14).

Aşa a fost în anul 1844.

În mijlocul bisericii apăruse o febră a iminentei reveniri a lui Hristos. Oameni fără studii sau pregătire de specialitate spuneau lumii că au descoperit în Scriptură o schiţă profetică ce indică un eveniment major în toamna lui 1844. Profeţia spunea că atunci va avea loc curăţirea sanctuarului, iar ei vedeau în această operaţie focul curăţitor al zilelor din urmă şi arătarea pe nori a Mântuitorului lumii. Filadelfia a luat în serios avertizarea lor, şi a încredinţat cazul şcolilor de teologie şi specialiştilor ei în profeţia biblică. Aceştia au declarat că noua interpretare a curăţirii sanctuarului este pur speculativă, iar schiţa celor două mii trei sute de seri şi dimineţi nu poate fi susţinută cu două versete (Num 14:34; Dan 8:14) scoase din context. Ei au declarat că isteria din biserică nu are o temelie biblică, iar susţinătorii noilor credinţe sunt amăgiţi. Aceasta este istoria oficială.

A existat şi o istorie alternativă. Câţiva mileriţi s-au întors la studiul profeţiei cu dorinţa sinceră de a afla ce s-a întâmplat, şi spre a înţelege de ce. Dumnezeu a onorat perseverenţa lor, trimiţându-le darul proorociei prin care au fost călăuziţi să afle că a început curăţirea sanctuarului şi să înţeleagă că ea este vitală pentru încheierea marii controverse. Predicarea şi publicaţiile lor au împânzit lumea, dând naştere unei mişcări internaţionale care a zguduit creştinismul anchilozat. Totuşi, mulţimea a rămas la poziţia oficială a savanţilor bisericii, alegând să creadă că lumina despre sanctuar cu legea lui Dumnezeu nu este altceva decât o încercare nereuşită de a spăla ruşinea profeţiilor neîmplinite în 1844.

Dacă nu credeaţi istoria alternativă, acum eraţi catolic, baptist sau penticostal, măgulindu-vă că aţi înţeles corect adevărul despre ziua de odihnă, nemurirea sufletului, existenţa iadului, aşteptând pre-tribulaţia, răpirea şi celelalte basme left behind. Sau poate făceaţi peregrinări la locuri sfinte, pupaţi moaşte preţioase, păzeaţi fumul alb în piaţa Sf. Petru, vânaţi apariţiile Mariei pe mapamond, stăteaţi la coadă pentru apă sfinţită şi vă bucuraţi de părtăşia cu Hristos pe calea liturghiei. Deoarece aţi avut acces la varianta neoficială a istoriei, şi aţi crezut-o, aţi scăpat de o religie impotentă, clădită pe tradiţii şi susţinută de miracol şi emoţionalism, o religie în care „pofta firii şi lăudăroşia vieţii” sunt mai degrabă virtuţi decât tarele unui ego nesfinţit.

Aşa a fost în anul 1888.

În mijlocul bisericii începuseră să circule concepte noi despre legea din Galateni, despre neprihănirea lui Hristos şi despre sanctuar, învăţături care li se păreau unora deplasate, ba chiar periculoase pentru misiunea bisericii, identificată a fi legea cu sabatul şi apropiata revenire a lui Hristos. Doi pastori tineri au adresat Conferinţei Generale, aflate în sesiune, o serie de prelegeri identificată mai târziu a fi despre „neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea,” care s-a dovedit extrem de controversată. Oficialii bisericii au declarat solia lor neavenită, contrară adevărului biblic, stânjenitoare pentru misiunea bisericii şi capabilă de frământări nedorite în interiorul denominaţiunii. S-a declanşat acolo „un tumult de patimi clericale,” cu efecte directe asupra susţinătorilor soliei. Doar prezenţa fizică a slujitoarei Domnului i-a împiedicat pe delegaţi să interzică prin vot discutarea acelor subiecte. Liderii de la Conferinţa Generală au rămas reticenţi în faţa noilor descoperiri, încercând să limiteze – pe cât le-a stat în putere – accesul celor doi soli la presa şi amvoanele adventiste. Ellen White, cea mai înfocată susţinătoare a celor doi soli, pe care i-a declarat „cu acreditare divină,” a numit solia lor a fi începutul marii strigări, „cu adevărat solia îngerului al treilea” şi lumina care „va lumina pământul cu slava ei.” Conferinţa Generală neagă până astăzi o asemenea pespectivă, discreditând pe soli împreună cu solia şi publicând extensiv autori care neagă valoarea excepţională a soliei 1888. În acelaşi timp, pe canale oficiale se descurajează, acolo unde nu se interzice direct, răspândirea literaturii ce susţine solia 1888. Biserica ştie astăzi doar că la Minneapolis poporul acesta a primit cu bucurie solia îndreptăţirii prin credinţă. Aceasta este istoria oficială.

Există şi o istorie alternativă. Câţiva pastori devotaţi cauzei lui Dumnezeu, sinceri şi curajoşi, au descoperit în arhivele denominaţionale documente ce contrazic flagrant poziţia oficială. Cu mare surprindere au descoperit că Spiritul Profeţiei nu susţine sub nici o formă istoria oficială despre 1888. Departe de a fi „o nouă accentuare” a îndreptăţirii prin credinţă, ei au descoperit că solia 1888 este numită de Ellen White drept „începutul marii strigări,” „solia îngerului al treilea cu adevărat,” „lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava ei” şi multe alte definiţii legate de aspectul escatologic al misiunii adventiste. Îngerul însoţitor i-a spus servei Domnului că opoziţia de la Minneapolis reprezintă o nouă răstignire al lui Hristos în persoana solilor Săi, şi că poporul repetă acolo răscoala lui Core, Datan şi Abiram. Acestea sunt afirmaţii de o gravitate extremă, şi ne-am fi aşteptat ca poporului să i se înlesnească accesul la ele, iar evenimentul să fie asumat de conducerea bisericii, cu tot vaiul de nenorociri care a rezultat din negarea lui timp de mai multe decenii. Din nefericire, mărturia ei este evitată, dosită, bagatelizată, ignorată şi considerată inoportună la amvoanele şi în presa adventistă.

Poporul nostru nu crede, sau nu cunoaşte, istoria neoficială a episodului 1888. Susţinătorii acestei „foarte preţioase solii” sunt consideraţi o mână de lunatici, producători de zarvă în biserică, elemente nesupuse care discreditează autoritatea. Publicaţiile lor sunt socotite subversive de cea mai mare parte a corpului pastoral, iar distribuirea lor – în câteva cazuri chiar posedarea lor – fiind considerate a intra sub disciplina bisericii.

Astăzi sunteţi adventist deoarece aţi aflat despre varianta neoficială a câtorva momente din istoria sacră. Şi vă bucuraţi în Domnul pentru că v-a deschis ochii să puteţi privi dincolo de istoria oficială a bisericii acelor vremuri.

Dacă odată veţi deveni un membru al Miresei lui Hristos, căreia i se va da să se îmbrace în „in subţire, strălucitor şi curat,” cu siguranţă veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru că v-a deschis ochii să vedeţi, să înţelegeţi şi să apreciaţi istoria alternativă despre neprihănirea lui Hristos din ultima bătălie a marii controverse.

Acest lucru poate părea incredibil acum; dar, spunea cineva, „cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete.” Istoria ne învaţă că, pe acest pământ, varianta lui Dumnezeu nu a fost niciodată cea oficială.

„Dispreţuit şi părăsit de oameni” în evaluarea evenimentelor cheie, Hristos continuă să nu fie „băgat în seamă” pe căile neoficiale prin care caută să vindece rănile mortale ale iubitei Sale Mirese.