Cartea lui Iona aruncă şi ea lumină asupra caracterului lui Dumnezeu în contextul mai larg al marii controverse dintre Hristos şi Satana. Noi am privit-o mult timp doar ca pe o clipă a istoriei zbuciumate a poporului ales, Iona fiind un membru al acestui popor special. Totuşi, privit mai atent, acest episod descoperă elemente edificatoare pentru cunoaşterea lui Dumnezeu în procedura sa cu păcatul şi păcătoşii.
"Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!"
"Şi Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de faţa Domnului."
Noi eram obişnuiţi cu ideea că profeţii Domnului sunt unelte docile şi ascultătoare, care fac din îndeplinirea voinţei divine satisfacţia lor supremă. Dar aici ni se prezintă un serv al Domnului care nu vrea să execute misiunea sfântă. Pentru cea mai mare parte a cititorilor cărţii lui Iona, relatarea aceasta urmăreşte să stabilească felul în care Dumnezeu reacţionează la împotrivirea umană.
La prima vedere, scenariul ar fi acesta: Iona primeşte o misiune de pedepsire a metropolei lumii, o refuză deoarece se teme să nu fie batjocorit ca profet mincinos, iar Dumnezeu foloseşte toate mijloacele de constrângere, chiar ameninţarea cu moartea, spre a-l forţa să accepte misiunea.
Problema apare în momentul în care înţelegem că "exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate" (HLL 22). Cum se explică acest episod, în care Dumnezeu a făcut să sufle "un vânt năpraznic" şi premeditat a "stârnit o mare furtună" ca să-l oblige pe Iona să accepte misiunea, dacă "exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu?"
Este evident că Iona nu dorea să servească "din dragoste." În aceste condiţii, provoacă Dumnezeu o servire prin "forţă sau autoritate," aşa cum se pare că este cazul cu Iona? Este oare forţa constrângătoare eficientă acolo unde dragostea eşuează? Cine este această persoană care spune servitorului ei: "Ori Mă serveşti, ori te înnec în Mediterana!"
Desfăşurarea evenimentelor, aşa cum este prezentată în Cartea lui Iona, descoperă un plan premeditat de folosire a forţei pentru a frânge voinţa rebelă a prorocului încăpăţânat. Marea este stârnită, corabia este gata să se scufunde, zarurile indică -evident, nu la întâmplare- chiar pe Iona, iar după ce Iona este aruncat în mare, aceasta se potoleşte ca prin farmec.
Concluzia vine de la sine. Nu este nici raţional şi nici practic să te împotriveşti lui Dumnezeu. Dacă El a hotărât ceva, orice împotrivire va fi întâmpinată cu violenţă. Refuzul este o ofensă mortală, iar acolo unde servirea nu vine din convingere, va veni din constrângere. Şi toate aceste în numele dragostei.
Procedează aşa Dumnezeul nostru iubitor şi sensibil? Poate fi dragostea Lui exprimată prin mijloace teroriste şi tehnici de manipulare, mai apropiate de Inchiziţie şi holocaust decât de Golgota? Dacă "Dumnezeu nu forţează voinţa sau judecata nimănui" (GC 541), cum poate fi explicat acest episod descris în cartea lui Iona, în care este evident că "voinţa şi judecata" lui au fost blocate implacabil?
Privind încă o dată asupra lui din perspectiva crucii ("Pentru a putea fi apreciat şi înţeles corect, fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza la Apocalips [inclusiv Iona], trebuie studiat în lumina care se revarsă de pe crucea de la Calvar" GW 315), constatăm cu uşurinţă că episodul Iona urmăreşte să aducă lumină asupra luptei încordate din jurul caracterului lui Dumnezeu.
Ca majoritatea zdrobitoare a contemporanilor lui, Iona are o concepţie deformată despre Dumnezeul lui. El foloseşte un "limbaj întunecat" în descrierea pe care o face experienţei lui, limbaj potrivit cu imaginea pe care o avea lumea despre zei. Tot ce se întâmpla în lume sau în natură era pus pe seama lui Dumnezeu, ca şi când pe scenă nu se mai află nimeni în afară de El. Acest fel de limbaj se regăseşte în toată Biblia, chiar la Iov, care "a vorbit bine" despre Dumnezeu, chiar la Moise, prietenul de încredere cu care Dumnezeu vorbea "faţă către faţă."
Privit dinspre Golgota, acest episod capătă o imagine cu totul nouă, potrivită şi necesară pentru cadrul mai larg al marii controverse, ale cărui perspective sunt mai vaste decât scopul limitat al mântuirii noastre.
Primul element care trage alarma este prezent chiar în versetul doi, şi este repetat chiar în acelaşi verset, în speranţa că ne va atrage atenţia: "Şi Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de faţa Domnului."
Ce se întâmplă când cineva fuge "departe de faţa Domnului"? Se întâmplă toate nebuniile de pe lume. Dar întrebarea care ne interesează pe noi este: "Ce se întâmplă când poporul lui Dumnezeu, sau un slujitor al Lui, alege să fugă "departe" de faţa Domnului?
"Pe Mine Mă va părăsi… El va fi prăpădit şi-l vor ajunge o mulţime de rele şi necazuri. Şi atunci va zice: "Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?" (Deuteronom 31, 16-18).
"Ai părăsit Stânca, cea care te-a născut" (Deuteronom 32, 18).
"Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel, I-au întors spatele… ţara vă este pustiită… străinii… pustiesc şi nimicesc ca nişte sălbatici" (Isaia 1, 4-8).
"Duhul lui Dumnezeu, refuzat continuu, a fost, în cele din urmă, retras. Nemaifiind la adăpostul harului Divin, ei nu mai au nici o ocrotire împotriva celui rău" (GC 614).
Deoarece nu a înţeles că "fugind" de "adăpostul harului divin" el nu mai are nici o ocrotire "împotriva celui rău," Iona aruncă în spatele lui Dumnezeu toată grămada de nenorociri care s-au abătut peste el. Intenţia lui de a fugi "departe" de faţa Domnului era o urmare a insistenţei pline de dragoste că solia lui este absolut necesară locuitorilor cetăţii Ninive. El s-a împotrivit "feţei" acestui Dumnezeu iubitor, iar expresia "departe" sugerează o zonă dincolo de frontierele harului divin.
El a crezut că "departe de faţa Domnului" se poate trăi la fel de bine ca şi în prezenţa feţei Sale.
Fără "nici o ocrotire împotriva celui rău," Iona se lansează în aventura vieţii sale. Dar dincolo de "adăpostul harului" pândea cineva care ura de moarte acel popor al lui Iona, singurul popor care deţinea un adevăr potenţial capabil să clarifice controversa dintre Dumnezeu şi Satana. Misiunea acestui popor era chiar aceea de a duce lumii adevărul despre Tatăl şi caracterul dragostei Sale.
Misiunea lui Iona era aceeaşi. Locuitorii din Ninive aveau nevoie să ştie că Cineva a întins peste ei o perdea de har protector, pentru care nu cere nici laude nici bani, şi că ei se află în pericolul mortal de a sfâşia această protecţie.
Dar Iona era mai interesat de reputaţia lui decât de reputaţia lui Dumnezeu. Tragedia lui Iona este tragedia lui Iuda, o gravă neînţelegere a caracterului iubitor al lui Dumnezeu.
Crezând că furtuna a fost stârnită de mânia lui Dumnezeu, şi influenţat de credinţa populară că jertfele potolesc furia Lui, el recomandă echipajului să-l arunce în mare. Decât să fie ridiculizat ca profet mincinos, el preferă să moară. Cu seninătate se lasă aruncat în mare, fără să rostească o rugăciune sau un blestem, fără să ceară ajutor sau milă pentru nebunia lui, fără un cuvânt la adresa Făcătorului lui. Fără îndoială, Iona era hotărât să fugă "departe de faţa Domnului" până la capăt. Iar capătul acestui "departe" era moartea.
Iona era prooroc, dar se vede bine că nu studiase Scriptura. El chiar nu citise Psalmii lui David? Cum putea să creadă că va ajunge "departe" deşi David spunea: "Unde voi fugi departe de faţa Ta?… dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo" (Psalmii 139,7.8).
Convins că a ajuns "departe," şi trebuie să recunoaştem că Iona a mers cât de departe îi stătea în putere, el este extrem de surprins şi mişcat să descopere că dincolo de "departe" dragostea mai lucrează încă, mai întinde o mână salvatoare, mai merge o milă în plus.
Pe când "zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie" şi zicea "sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi," agape găseşte încă o cale. Un foarte special "peşte mare" îl aştepta pe Iona la frontiera cu "departe" pentru a-l purta "trei zile şi trei nopţi" prin valea umbrei morţii, vale prin care Însuşi Dumnezeu urma să treacă mai târziu. Avea acum ocazia unică să mediteze ce înseamnă să fugi "departe de faţa Domnului" şi privilegiul enorm de a comunica familiei omeneşti agonia pe care urma să o simtă Dumnezeu, fiind obligat odată să ne lase să fugim, pentru totdeauna şi fără întoarcere, departe de faţa Sa.
Recuperat de submarinul dragostei Sale, Iona se întoarce pas cu pas de pe calea nebuniei lui, către Faţa iubitoare de care încercase să fugă. Şi întoarcerea este la fel de profundă ca şi apele prin care naviga, deoarece ajunge să înţeleagă şi să aprecieze o realitate pe care generaţia prezentă încă nu o vede corect: "Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei" (2,8).
Ce frumos vorbeşte Iona acum despre Faţa iubitoare pe care a descoperit-o abia în "mijlocul locuinţei morţii"! El recunoaşte acum că această "mulţime de rele şi necazuri" nu vine de la Domnul, ci pentru că el a "îndepărtat îndurarea" fugind de faţa Domnului.
O, dacă am începe şi noi să vorbim la fel…
După trei zile şi trei nopţi, Iona părăseşte frumoasa comuniune cu dragostea iertătoare şi ia contact din nou cu tulburătoarea misiune de a fi "profetul nimicirii," după cum i se părea lui. Mentalităţile acestei lumi sumbre îl ameninţă mai rău decât presiunea talazurilor, dar acum este dispus să accepte misiunea. Nu i se cere decât să vestească acolo "strigarea pe care ţi-o voi da Eu."
Strigarea era aşa: "Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!" (3.4). Strigarea nu specifica a) cine va nimici cetatea, b) din ce cauză va fi nimicită, sau c) cum puteau locuitorii să evite nimicirea ei.
Nu ştim cum ar fi explicat Iona toate aceste necunoscute locuitorilor cetăţii, dar ştim cum relatează în cartea pe care a scris-o după acest incident important. Preluând conceptele prezentate în decretul regal pentru o pocăinţă generală, care se potriveau oarecum cu propriile lui păreri despre Dumnezeu, el aruncă o lumină confuză asupra întregii chestiuni.
Decretul regal, care chema la post şi rugăciune atât pe oameni cât şi animalele, prezenta situaţia complet eronat, dar în perfect acord cu mentalităţile populare despre zei, pentru care preoţii erau vinovaţi destul de mult. Ultima parte a decretului suna aşa: "Cine ştie dacă nu se va întoarce Dumnezeu şi se va căi, şi dacă nu-şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!" (3.9).
Împăratul acesta păgân, care nu-L cunoştea pe Dumnezeu decât din descrierile lui Satana, era îndreptăţit să vorbească aşa. Pentru el, nimicirea şi pieirea nu puteau veni decât din "mânia aprinsă" a zeilor, care se "căiesc" dacă li se dă ascultare. Dar este inadmisibil ca Iona să creadă la fel, mai ales după experienţa prin care trecuse. Sau a înţeles, dar a continuat să prezinte situaţia ca o urmare a cuvintelor împăratului? El spune: "Dumnezeu a văzut ce făceau ei, că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu s-a căit de răul pe care hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut" (3.10).
"Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona, şi s-a mâniat" (4.1). În capitolul patru, în loc să se clarifice, lucrurile mai mult se complică.
"Iona," am putea noi spune, "ai făcut mărturisiri complete şi juruinţe Domnului că te-a scos din "mijlocul locuinţei morţii." Ai fost bucuros că Domnul ţi-a ascultat rugăciunea când "îţi tânjea sufletul în tine," şi acum te superi că El a întins încă o dată perdeaua de har peste oamenii din Ninive care, evident, erau hotărâţi să renunţe la căile lor, dacă le-ar fi spus cineva care sunt căile Domnului? Dacă ai înţeles, aşa cum spuneai în submarin, că "cei ce se lipesc de idoli îndepărtează îndurarea de la ei," cum este posibil să nu înţelegi că "cei ce se despart de idoli atrag îndurarea la ei?"
Dar inima lui Iona era închisă la comunicarea prieteniei. Nu mai reacţiona decât la parabole, iar dragostea delicată nu renunţă la nici un mijloc de comunicare, dacă mai există o punte. Acum însă, Iona nu mai reuşeşte să vadă lumina despre caracterul lui Dumnezeu nici în parabola aceasta a curcubetelui. Cu tristeţe infinită, Dumnezeu pierde un prieten în Iona, cartea lui se încheie abrupt cu capitolul patru, iar poporul din Ninive pierde ocazia unică de a cunoaşte căile noi pe care urmau să meargă şi înţelegerea acestui moment cutremurător din experienţa lor.
Dumnezeu aşteaptă de atunci un popor capabil să scrie capitolul cinci din cartea lui Iona. Cât de multe lucruri au rămas nescrise! Cu câtă sete aşteaptă omenirea pe cineva care să dea un răspuns corect la întrebările ridicate de strigarea lui Iona în Ninive!
"Ţie îţi pare rău de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă, şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi pară rău de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite?" (Iona 4.10.11).
Ce capitol măreţ ar fi urmat! Parcă îl vedem pe Iona repezindu-se în Ninive, urcând în goană treptele palatului regal (unde ar fi fost primit ca un mântuitor, ca un ambasador al lui Hristos), şi rostind cea mai fascinantă predică ţinută vreodată la palatul vreunui rege pământesc:
"Să ştii, împărate, că nu Dumnezeu dorea să-ţi nimicească poporul. El este persoana blândă şi delicată pe spatele căreia trăim toţi de la creaţiune încoace. În El avem viaţa şi zidirea. Dar este un vrăjmaş, al Lui şi al nostru, care vrea să ne distrugă cu orice preţ, pe noi şi pe El. Acest nimicitor înverşunat aştepta cu nerăbdare să vă alipiţi cu totul de idoli, şi astfel să îndepărtaţi harul protector al Dumnezeului meu. Dă-mi voie să-ţi povestesc prin ce am trecut înainte să ajung aici, ca să înţelegi cât efort a depus Domnul pentru salvarea voastră."
Sub privirile uluite ale împăratului şi ale curtenilor lui, înmărmuriţi de nopţile lui Iona în fundul mării, el ar fi continuat:
"Prin urmare, premisele decretului tău, împărate, sunt complet greşite. Nu Dumnezeu era mâniat pe voi, ci Balaurul. Dumnezeu vă iubeşte, deoarece şi voi sunteţi copiii Lui. Misiunea mea şi-a atins scopul, căci aţi luat aminte şi sunteţi dispuşi să renunţaţi la căile voastre, care "îndepărtau bunătatea" şi să reveniţi la căile lui Dumnezeu. Dar de acum, am să vă spun multe lucruri despre persoana incredibilă care este Tatăl nostru ceresc. Trebuie să vă vorbesc despre "farmecul inegalabil al lui Hristos." Vă veţi bucura să vedeţi "chipul mai proeminent" al lui Hristos, pe care poporul meu l-a estompat în ochii voştri, din neştiinţă, desigur. Regret, în numele poporului meu, întunericul pe care l-am adus asupra lumii prin necunoaşterea caracterului iubitor al Creatorului nostru. Împărate, dă-mi voie să-ţi fac cunoştinţă cu Iubitul tuturor timpurilor, Dorinţa Veacurilor!"
Ce strălucitor ar fi fost acest capitol cinci! Dar el a rămas nescris. De ce? Pentru că "Dumnezeu aşteaptă de la toate creaturile Sale o servire din dragoste - servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o ascultare forţată, ci oferă tuturor o voinţă liberă, ca ei să-I poată servi de bunăvoie" (PP34). Neavând o "apreciere a caracterului Său," Iona nu poate fi forţat să meargă să comunice o solie pe care nu o înţelege şi nu o apreciază. Această lipsă de "apreciere a caracterului Său" a lăsat nescris până în ziua de astăzi capitolul cinci al cărţii lui Iona.
Cu mare tristeţe trebuie să recunoaştem că poporul lui Dumnezeu de astăzi repetă eroarea lui Iona, acceptând să dea "strigarea" că lumea noastră se prăbuşeşte foarte curând în abis, dar văzând la fel de greşit ca el implicaţiile acestei prăbuşiri. Nu vom putea lumina pământul cu slava Lui, atâta timp cât capitolul cinci al cărţii lui Iona va rămânea nescris.
