Sinai este doar un pisc dintr-un masiv muntos numit Horeb, legat de multe experienţe ale poporului lui Dumnezeu. Autorii Bibliei vorbesc deseori despre Horeb ca despre „muntele lui Dumnezeu.” Acolo Domnul a vorbit poporului Său „în multe rânduri şi în multe feluri” despre regulile noi ale împărăţiei Sale, iar muntele Horeb are încă multe de spus generaţiei prezente, în rolul ei teribil de purtător al ultimei solii de har către lume.

Privind în trecut felul în care Dumnezeu a fost constrâns să Se adreseze copiilor Săi, observăm că iar şi iar El a trebuit să-i aducă la muntele Horeb, fizic sau spiritual. Ascunde muntele Horeb ceva tainic, greu de pătruns dar absolut necesar, şi care să ne ţină până în vremea noastră învârtindu-ne în jurul lui fără să înţelegem despre ce este vorba?

La Horeb Dumnezeu a oferit poporului Său un întreg sistem de legi şi regulamente, metafore pentru „lucrurile viitoare.” La Horeb Moise a cerut să vadă pe Dumnezeu, dar în schimb a primit o descriere profundă a caracterului Său. La poalele muntelui Horeb, Aron şi oamenii cu nume turnau idoli cărora Israel să le mulţumească pentru eliberarea din Egipt. La Horeb au cerut să nu le mai vorbească Dumnezeu, instituind astfel oficiul de mijlocitor uman, cu toate relele care au rezultat de aici.

Un eveniment de mare interes pentru noi legat de muntele Horeb se găseşte în istoria poporului ales din vremea lui Ilie. După confruntarea de pe muntele Carmel, în care poporul şi împăratul au avut ocazia să vadă cu ce fel de evlavie se ocupau preoţii naţiunii, Ilie coboară în capitală, sperând să ducă la bun sfârşit lucrarea de redeşteptare începută pe munte. Constată însă că administraţia, sub tutela cabinetului doi, nu este prea încântată de soluţia lui Ilie pentru apostazia clericală, şi ameninţă cu represalii. Îngrozit, Ilie fuge în pustie şi doreşte să moară. Se aşează sub ienupăr şi cere lui Dumnezeu să-i ia viaţa. Dumnezeu răspunde cu pâine şi apă, plus o invitaţie la Horeb.

Ce să caute Ilie tocmai la Horeb, o călătorie de „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” pe jos, în condiţii aspre de deşert şi fără provizii de drum? Nu era la doi paşi muntele Carmel? Nu se descoperise acolo Dumnezeu atât de minunat, întorcând inimile poporului Său spre Sine cu atâta eficienţă? De ce era nevoie de o călătorie lungă şi istovitoare tocmai la Horeb?

Ilie avea nevoie să înveţe ceva despre caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu, lucruri care se puteau afla doar la muntele lui Dumnezeu. În Ilie, poporul revenea la Sinai să înţeleagă ceea ce îi scăpase la darea legii. Turta „coaptă pe nişte pietre” pe care i-a oferit-o îngerul, şi care i-a dat puterea să ajungă la Horeb, este o dovadă că Dumnezeu se va îngriji să ajungem la o autentică înţelegere a caracterului Său oricât de neprielnică ar fi pustia pe care va trebui să o străbatem.

Pentru ce a trebuit să vină Ilie tocmai la Horeb?

Ajuns la muntele lui Dumnezeu, caută adăpost într-o peşteră şi aşteaptă instrucţiunile Domnului. „Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Ce faci tu aici, Ilie?” (1 Împ 19:9). Adică, ce speri că vei face aici, cum ai ajuns aici şi care este perspectiva ta despre situaţia în care te afli? Vă rog să urmăriţi răspunsul lui Ilie: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale, şi au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa!” (1 Împ 19:10). Aceasta este o descriere corectă a stării naţiunii. Poporul lui Dumnezeu părăsise adevărul rupând legământul, deşi practicau formele legământului, iar mesagerii trimişi la ei erau omorâţi spre a nu produce tulburare şi agitaţie în popor. În limbajul actual, „spre a nu apare fanatismul printre noi.”

Deşi revoluţia de pe Carmel înlăturase clerul apostaziat, Israel nu găsea calea autentică spre evlavie şi putere, nu reuşea să vadă în termenii legământului făcut la Sinai drumul spre neprihănirea lui Hristos. Acum Ilie sta înaintea Domnului, neputincios, confuz, speriat, incapabil să vadă dincolo de îndeplinirea datoriei o soluţie pentru redeşteptare şi reformă. „Am fost plin de râvnă,” spune el, dar se pare că asta nu a folosit la nimic. Aşa şi era, căci a fi „plin de râvnă” fără să vezi perspectiva largă a marii controverse nu este de prea mare folos. Ilie avea nevoie să vadă „faţa” lui Dumnezeu, ca şi Moise altădată. Avea nevoie să vadă faţa aceea iubitoare, delicată, sfioasă, modestă, respectuoasă, „îndelung răbdătoare,” „plină de bunătate,” care „nu pizmuieşte; nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.” Moise a văzut toate acestea şi a început să-i strălucească faţa.

Ilie avea nevoie de aceeaşi experienţă. Trebuia să înţeleagă neapărat că „forţa constrângătoare nu se află decât sub guvernarea lui Satana,” şi că principiile lui Dumnezeu nu permit folosirea forţei sau ameninţării cu forţa. I s-a făcut invitaţia: „Ieşi, şi stai pe munte înaintea Domnului!”

„Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la gura peşterii” (1 Împ 19:11-13).

Aceasta este una dintre cele mai frumoase descoperiri ale neprihănirii lui Hristos din Vechiul Testament, întrecută doar de exemplul viu al celui de-al doilea Adam. Domnul nu este în furtună, cutremur sau foc. Acestea sunt manifestările unei puteri străine, în contrast marcant cu rolul răscumpărător, vindecător, al Tatălui nostru ceresc. Domnul tânjea să Se descopere ca fiind „iubitul” şi „soţul” unui popor care se complăcea în a-L trata ca fiind „stăpânul” (Osea 2:16-20), şi astfel Îl confuda cu Baal. La fel ca Moise, Ilie a avut înaltul privilegiu să observe această deosebire marcantă între opinia populară şi realitate. Aşa se explică faptul că cei doi au fost aleşi să coboare spre a încuraja pe Omul Isus Hristos în misiunea Lui de a face cunoscut oamenilor slava caracterului divin. Şi ce demonstraţie glorioasă!

Dar timpul trecea, iar poporul lui Dumnezeu nu reuşea să vadă lumină în profeţia din Osea 2. Aşa se face că El a decis în 1888 să cheme pe munte doi mesageri ai Săi, spre a le arăta din nou ce legătură este între legea de la muntele Horeb şi neprihănirea lui Hristos. Ei au descoperit că legea nu era decât un îndrumător spre Hristos, ca să putem descoperi în neprihănirea Acestuia caracterul lui Dumnezeu. Se apropia vremea confruntării finale, iar biserica rămăşiţei nu reuşea să se desprindă de chipul violent al „stăpânului,” nu reuşea să privească pe Tatăl descoperit în ceea ce ea numea plină de mândrie „farmecul inegalabil” al Fiului. Solia 1888 trebuia să realizeze tocmai acest lucru, să lege neprihănirea lui Hristos de caracterul lui Dumnezeu. Solia a fost identificată a fi „cu adevărat” solia îngerului al treilea, o descoperire a neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea:

„Văd frumuseţea adevărului în expunerea neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, aşa cum a prezentat-o doctorul [E.J.Waggoner] în faţa noastră…

Ceea ce s-a prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea în toţi aceşti ani ai experienţei mele. Dacă fraţii noştri pastori ar accepta doctrina care a fost prezentată atât de clar – neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea – iar eu ştiu că ei trebuie să o accepte, prejudecăţile lor nu ar avea o putere stăpânitoare, iar poporul ar fi hrănit cu hrană la vreme potrivită” (The EGW 1888 Materials, Vol. 1, p.164 – Ms. 15, 1888).

Poporul ar fi şi astăzi hrănit cu hrană la vreme potrivită, dacă ar fi lăsat să privească liber spre monumentul neprihănirii noastre. Va fi obligatoriu să urcăm pe muntele Horeb şi să vedem că Domnul nostru nu este nici în furtună, nici în cutremur şi nici în foc, dacă sperăm să luminăm vreodată pământul cu o solie de har abundent. Domnul a luat măsuri ca turta coaptă pe pietre („începutul soliei îngerului a cărui slavă va lumina pământul”) să ne facă în stare să străbatem drumul lung şi anevoios prin pustia teologiei contemporane şi să ajungem în siguranţă la muntele Domnului.

Moise, Ilie şi Hristos au urcat muntele Domnului, şi acolo L-au descoperit pe Tatăl cu totul diferit de felul în care era văzut de poporul Său. Oricât de lung sau obositor ar părea drumul înapoi la Horeb, el este singura soluţie pentru letargia care paralizează rămăşiţa de ani nenumăraţi. Acolo, pe munte, Dumnezeu vorbeşte şi lucrează doar ca un susur blând.

Să ne învârtim în jurul muntelui lui Dumnezeu fără să înţelegem caracterul Său, şi sperând că El va interveni, cândva, cu mână forte spre a justifica speranţele noastre profetice, se va dovedi cea mai mare tragedie a tuturor timpurilor.