De ce nu a răspuns diavolul cu foc din cer în timpul marii confruntări de pe muntele Carmel? Este clar că pentru el nu era o problemă să aducă “foc din cer,” şi să aprindă jertfa de pe altarul preoţilor eretici ai poporului sfânt. De ce nu a făcut-o?

Dumnezeu i-a oferit lui Satana libertate deplină pe planeta a cărei administraţie a obţinut-o prin minciună şi amăgire. Lucifer a promis în cer că el va clădi o guvernare universală prosperă şi liberă fără legea lui Dumnezeu. Acum el trebuie să demonstreze avantajele acestei guvernări, iar Dumnezeu a promis că nu va îngrădi sub nicio formă eforturile lui în acest scop.

Satana însă nu are curajul să vină în faţa omenirii şi să-şi declare identitatea. El foloseşte viclenia, amăgirea şi disimularea, acţionând mereu sub o identitate falsă. El este la originea tuturor suferinţelor planetare; el a orchestrat toate crimele şi conflictele, chiar de la porţile Edenului, în încercarea de a modela societatea după tiparul lui de guvernare; el este autorul tuturor ideologiilor, credinţelor sau religiilor false, iar scopul acestei vaste acţiuni este izolarea totală a societăţii de principiile neprihănirii, de legea lui Dumnezeu, de caracterul Său.

Istoria ne învaţă că diavolul a reuşit cel mai bine atunci când a acţionat în numele lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Popoarele au fost îngenuncheate şi înrobite cu cel mai mare succes atunci când au fost convinse – sau constrânse – să recurgă la căile nelegiuirii în numele lui Dumnezeu. De câte ori producea o calamitate sau un măcel printre popoare, oamenii erau făcuţi să creadă că ele duc la o şi mai mare slavă a lui Dumnezeu.

Diavolul a avut toată libertatea să ne mintă în stilul lui caracteristic, iar Dumnezeu nu l-a împiedicat. O asemenea vastă libertate de mişcare ne face să ne întrebăm de ce oare nu a trimis el foc din cer pe muntele Carmel spre a confirma teologia clasei academice a lui Israel?

Aşa cum am spus, el era capabil să aprindă jertfa, iar în viitor profeţia spune că el va face să cadă foc din cer înaintea oamenilor (Apoc 13:13). Pe Carmel nu a făcut aşa, iar concluzia general acceptată este că nu i s-a permis. Adică Dumnezeu l-a împiedicat să facă acest lucru.

Într-un sens este corect să afirmăm că Dumnezeu nu i-a permis, dar nu la modul violent în care ne imaginăm noi uneori, cu o legiune de îngeri buni, înarmaţi până în dinţi, făcând de gardă în jurul muntelui Carmel ca nu cumva diavolul să se apropie cu bricheta de altarul de jertfă al preoţilor lui. A fost o vreme când era corect să credem aşa, dar lumina neprihănirii lui Hristos schimbă complet perspectiva manierei lui Dumnezeu de a lucra.

Cunoscând caracterul lui Dumnezeu descoperit în Hristos, este mai uşor să înţelegem că evenimentul de pe Carmel a motivat o confruntare între Dumnezeu şi Satana asemănătoare celei din cazul lui Iov.

Pe tot parcursul acelor mulţi ani de apostazie Dumnezeu nu interzisese diavolului să lucreze prin clasa preoţească a lui Israel spre a amăgi poporul, târându-l în idolatrie şi depărtându-l tot mai mult de adevăr. Acum Dumnezeu avea un drept legitim să-Şi informeze propriul popor că s-a lăsat dus în necurmate rătăciri, şi că El este obligat să Se retragă de la ei, în cazul în care consideră că nu mai au nevoie de serviciile Lui.

Dacă testul propus de Ilie împăratului Ahab ar fi fost refuzat, acesta era semnul că Israel a ales în cunoştinţă de cauză să se lipească de Baal, iar Dumnezeu era obligat să-i părăsească. În această situaţie diavolul avea toată libertatea să dovedească prin orice fel de minuni că el este Dumnezeu, fără vreun amestec din partea lui Dumnezeu.

Dar dispoziţia împăratului şi a poporului de a cere preoţilor să se supună testului cu detectorul de minciuni a schimbat radical datele problemei. Dacă acest episod se întâmpla cu egiptenii, sidoniţii, moabiţii sau hitiţii, diavolul avea libertatea să facă oricâte minuni dorea spre a obţine închinare de la supuşii lui. Dar aici nu era poporul lui, ci al lui Dumnezeu, iar când împăratul şi poporul doresc să ştie cine este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, ei au dreptul la un răspuns corect. Apoi se pot întoarce la idolatria lor, dacă ţin neapărat. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Diavolul era şi dispus, şi capabil să aprindă jertfa slujitorilor lui zeloşi, şi astfel să perpetueze închinarea falsă pe care o impusese poporului ales. Dar se pare că Dumnezeu i-a administrat o doză consistentă de dragoste caracteristică Lui, după principiul “Domnul să te mustre, Satano, Domnul să te mustre.” Adică i-ar fi putut spune cam aşa:

“Eu văd că te pregăteşti să aprinzi jertfa preoţilor tăi. Bine faci tu? Acest popor al Meu doreşte să afle cine este adevăratul Dumnezeu Creator. Ei nu sunt în căutare de un dumnezeu, ca să-ţi oferi tu serviciile. Ei vor să ştie dacă până acum Mi s-au închinat Mie sau altcuiva. Ei cer identificarea adevăratului Dumnezeu. De aceea este corect să răspund Eu, iar tu să te abţii. Nu poţi sta în umbră, şi totuşi să vorbeşti în numele Meu. Dacă vrei să le câştigi loialitatea, prezintă-te lor vizibil, spune-le cine eşti şi promite-le ce-şi visează. Spune-le că eşti opozantul Meu şi cere loialitate de la ei. Corect? Dacă insişti să foloseşti identitatea Mea prin foc, Mă văd obligat să ridic vălul de invizibilitate care ne desparte de lumea lor, şi nu cred că eşti încă pregătit să suporţi consecinţele. Aceşti oameni te vor sfâşia, înţelegând de unde li se trage tot amarul pe care-l suportă de mii de ani sub administraţia ta. De fapt, vei vedea imediat de ce este capabil acest popor, atunci când înţelege că a fost minţit sistematic în numele Meu.”

Fiind un laş şi un tâlhar, el nu a riscat să iasă public pe scenă, preferând să-şi abandoneze slujitorii în faţa mâniei populare, să fie măcelăriţi în locul lui, adevăratul vinovat. Ca întotdeauna.

Nu doresc să spun că Dumnezeu a avut un astfel de dialog cu diavolul, ci mai degrabă să subliniez argumentele la care s-ar fi putut gândi Satana alegând să nu intervină în acel conflict. A înţeles că indiferent ce metodă ar folosi, dacă aprinde focul pe altarul profeţilor intră într-o poziţie de şah-mat.

Criza de pe Carmel este gata să se repete şi în zilele noastre, iar Dumnezeu ne-a anunţat din timp că generaţia aceasta va avea nevoie de “duhul şi puterea lui Ilie” spre a confrunta pentru ultima oară strategia mincinoasă a lui Baal. Poporul nostru nu a ţinut pasul cu lumina, iar vrăjmaşul ne-a împroprietărit cu o evanghelie de tinichea, cu un hristos ecumenic şi cu un duh străin, triadă care ne va împiedica să vedem că cel ce s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, este Baal şi nu Hristos.

Iată o profeţie veche, care se împlineşte la literă în zilele noastre:

“Vrăjmaşul se pregăteşte pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. El s-a deghizat atât de bine încât mulţi abia mai cred că el există, şi cu atât mai puţin pot fi convinşi de activitatea şi puterea lui uimitoare. Ei au uitat în mare măsură raportul lui trecut; şi când face o nouă mişcare, ei nu îl vor recunoaşte ca fiind vrăjmaşul lor, şarpele cel vechi, ci îl vor considera un prieten, care face o lucrare bună. Lăudându-se cu independenţa lor, sub influenţa vrăjită a diavolului, ei vor asculta de cele mai rele impulsuri ale inimii fireşti, crezând că Dumnezeu îi conduce. Dacă li s-ar putea deschide ochii, să vadă cine este comandantul lor, ar vedea că nu servesc lui Dumnezeu, ci vrăjmaşului oricărei neprihăniri” (5 T 294).

Astăzi diavolul face o nouă şi ameţitoare “mişcare,” intrând în faza finală a “Planului” prin care aduce o nouă ordine mondială şi o singură religie globală. Dar străjerii de pe zidurile Sionului au uitat raportul trecut al isprăvilor diavolului. Ei nu îl recunosc a fi vrăjmaşul, şarpele cel vechi, ci îl consideră prieten, interesat de binele şi fericirea celor oprimaţi, lucrând pentru prosperitatea naţiunilor. De aceea se alătură efortului global, convinşi că slujesc lui Dumnezeu şi semenilor. Dar “comandantul” este altul, iar ei nu-l recunosc deoarece nu cunosc raportul trecut al isprăvilor lui, şi nici intenţia lui de a se aşeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Criza de pe Carmel se va repeta la scară globală, iar speranţa omenirii atârnă de spiritul şi puterea lui Ilie, singurul capabil să recunoască deghizările subtile din spatele cărora diavolul pune din nou la cale măcelărirea celor mai valoroşi fii ai acestui popor.