Atacurile diavolului asupra sanctuarului au luat forme din cele mai variate, şi ele au produs fiecare cota lor de pierderi în rândul bisericii lui Hristos. În istoria noastră recentă, unul dintre cele mai viguroase atacuri, soldat cu cele mai mari pierderi, a fost apariţia şi lucrarea a ceea ce s-a numit prin anii 70 “The Awakening,” al cărei iniţiator a fost un student australian, Robert Brinsmead.

Punând un accent deosebit pe curăţirea sanctuarului în ziua ispăşirii finale, mişcarea a avut un succes extraordinar, căci se apropia mai mult ca niciodată de fundamentele adventiste, în relativismul care infecta biserica acelor vremuri. Şcolile adventiste predau tot mai vizibil doctrinele diluate ale creştinismului popular pe care profesorii îl asimilau în şcolile de teologie unde se formau, iar biserica resimţea efectul devastator al predicării lipsite de conţinutul întreitei solii îngereşti. Propunerile lui Brinsmead veneau ca o mană cerească pentru poporul hămesit, căci ele vorbeau despre o generaţie a vremii sfârşitului care va fi eliberată de păcat în ziua ispăşirii finale, propunea poporului neprihănirea lui Hristos ca ultimă soluţie la încropeala laodiceană şi prezenta corect principiul sanctuarului şi locuirea Duhului Sfânt în templul inimii ca scop final al lui Dumnezeu.

O singură deficienţă a avut teologia lor, iar aceasta s-a dovedit fatală. Robert Brinsmead susţinea că lucrarea Duhului Sfânt din ziua ispăşirii finale ar consta din eradicarea naturii pământeşti. Ce înţelegea el prin aceasta este greu de definit, dar simpla formulare producea neînţelegeri majore. Se crea impresia că sub ploaia târzie, printr-un gest divin, natura umană este eliminată, fiind plantată în loc natura divină.

Este ca şi cum am spune că unirea dintre hardware şi software ar distruge partea de hardware. Un calculator este alcătuit din componente fizice. El nu poate funcţiona dacă ansamblul nu este înzestrat şi cu un set de programe informatice, un sistem de operare al cărui rol este să pună la lucru în mod armonios diferitele componente ale sistemului. Fără sistemul de operare, hard discul nu ştie unde şi cum să stocheze informaţia, memoria nu ştie ce să facă cu ea chiar dacă i se oferă, placa video nu ştie unde să trimită produsul ei final, iar monitorul nu ar fi capabil decât de afişarea unei liniuţe intermitente într-un colţ. Instalarea sistemului de operare nu produce “eradicarea” componentelor fizice; el doar coordonează diferitele lor capabilităţi şi le pune în valoare potenţialul. Sistemul de operare nu se “vede” decât în produsul final. El stă în umbră, şi toată gloria pare să aparţină componentelor fizice, deşi fără el nimic nu funcţionează.

Aceasta a fost eroarea fatală a mişcării lui Brinsmead, deşi ei fuseseră mai aproape ca oricând de monumentala şi splendida noastră doctrină despre sanctuar. Speculând această gravă greşeală, savanţii noştri au aruncat dispreţ asupra întregului concept despre ziua ispăşirii finale, despre curăţirea sanctuarului şi locuirea Duhului Sfânt în templul inimii.

Spre a combate noua mişcare, ce părea a câştiga inimile poporului nostru, administraţia bisericii a dat undă verde teologiei liberale a lui Desmond Ford, crezând că ea este antidotul potrivit la conceptul eradicării naturii pământeşti în ziua ispăşirii pentru cei vii, susţinut de Brinsmead. Timpul a dovedit că aceasta a fost o eroare infinit mai periculoasă, căci teologia liberală a lui Ford nu numai că respingea doctrina eradicării naturii pământeşti, dar ea spulbera complet doctrina sanctuarului, cu toate elementele ei vitale pentru mişcarea adventă.

Ciudăţenia acestei situaţii stă în faptul că Brinsmead a fost convertit la teologia reformaţionistă a lui Ford, iar biserica a apelat mai târziu la teologi favorabili poziţiei lui Brinsmead spre a-l combate pe Ford.

Din această confuzie generalizată nu a rezultat decât pierderea a sute de pastori adventişti, pierderea identităţii adventiste ca un popor al sanctuarului şi întoarcerea şcolilor de teologie adventiste către teologia protestantă populară. După acest atac al diavolului, amvoanele adventiste nu au mai auzit nimic despre ziua ispăşirii, curăţirea templului inimii, unirea cu natura divină, locuirea Duhului Sfânt în templul Său şi biruinţa totală asupra păcatului. Nimeni nu dorea să fie catalogat că susţine eroarea eradicării naturii umane în ziua ispăşirii pentru cei vii.

În ziua ispăşirii finale, instalarea Duhului Sfânt în templul inimii nu produce “eradicarea” naturii umane. El doar o aduce la funcţionalitatea originară, la comportamentul legal al funcţiilor psihologice, la îndeplinirea corectă a scopului şi rolului diferitelor componente fizice. “Scrierea” caracterului divin în mintea omenească nu anulează natura umană, ci o onorează cu un set de valori noi, cu instrucţiuni corecte de utilizare a potenţialului. Omul păcătos ajunge să trăiască în neprihănire ca şi cum aceasta ar fi nativ “a lui.” De aceea se spune că hainele de in strălucitor şi curat sunt “faptele neprihănite ale sfinţilor,” deşi haina aceea este în realitate neprihănirea lui Hristos. Iar neprihănirea lui Hristos era generată de principiul “casei,” o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Hristos nu a fost un templu al lui Dumnezeu doar cât a trăit printre noi. El continuă să fie Fratele nostru mai mare, capul familiei divino-umane, un membru al familiei omeneşti devenit locuinţă a lui Dumnezeu. A fost onorat cu un loc pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, deoarece Şi-a dedicat viaţa pentru a lămuri pe fraţii Lui că nu este nici ruşinos şi nici degradant să fii un templu al lui Dumnezeu, şi că aceasta este unica opţiune pentru libertate, fericire şi pace.

Nu putem decât să exclamăm şi noi împreună cu psalmistul: “Calea Ta, o, Dumnezeule, este în sanctuar!”