Aceste două categorii de afirmaţii contradictorii au fost şi continuă să fie folosite ca mărturie în bătălia din jurul caracterului lui Dumnezeu. Paragrafele citate mai sus nu sunt decât câteva exemple din multele care pot fi prezentate de o parte sau de alta. Noi deplângem faptul că Ellen G. White este făcută să pară că se contrazice. Duhul care a inspirat profeţia, în Biblie sau în activitatea servei Domnului, nu se contrazice şi nu poate produce confuzie, căci este Duhul adevărului, care conduce în tot adevărul. Cum se explică atunci afirmaţiile acestea contradictorii?

Dacă reuşim să înţelegem contradicţiile din Scriptură, s-ar putea să ne fie mai uşor să le elucidăm pe cele din Spiritul Profetic.

La două mii de ani după cea mai clară demonstraţie despre caracterul lui Dumnezeu, urmaşii Lui de astăzi sunt împărţiţi în grupări fără număr, fiecare dintre ele pretinzând că a înţeles corect mesajul Scripturii şi că Îl cunoaşte corect pe Dumnezeul ei. Savanţii iudei pretindeau acelaşi lucru, iar rămăşiţa poporului Său de astăzi pretinde acelaşi lucru. Care să fie cauza acestor diferenţe fundamentale în cunoaşterea lui Dumnezeu, care fragmentează iremediabil lumea creştină?

Dar mai important, ce element necunoscut tulbură rămăşiţa în înţelegerea caracterului lui Dumnezeu, împiedicându-ne să ajungem la “unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13)? De ce oare nu am reuşit încă, deşi susţinem foarte hotărât că “avem tot adevărul,” să ajungem la “Cel ce este Capul,” ci plutim încoace şi încolo, speriaţi de toate curentele teologice ale Babilonului?

Şi Pavel, şi Ellen G. White oferă o explicaţie pentru această dilemă. Să le dăm cuvântul:

“Totuşi, ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune, dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă… şi pe care nu a cunoscut-o nici unul dintre fruntaşii veacului acestuia… Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire spirituală pentru lucrurile spirituale” (1 Corinteni 2, 6-13).

Aceasta este frontiera slăvită care desparte împărăţia lui Adam de împărăţia lui Hristos. Scriptura poate fi citită cu două feluri de “vorbiri.” Una este o vorbire învăţată de la Duhul Sfânt, cealaltă este vorbirea înţelepciunii omeneşti. Dacă tratăm Biblia cu măsura şi limbajul firesc, este normal să avem credinţe aşa diferite şi mai mulţi dumnezei. Confuzia din lumea creştină este o dovadă a incapacităţii minţii omeneşti de a aprecia lucrurile spirituale cercetate cu înţelepciune omenească.

Ellen G. White vorbeşte şi ea despre acest lucru:

“Biblia este un teren în care sunt ascunse comori cereşti, şi ele vor rămânea ascunse până când, prin cercetare sârguincioasă, vor fi descoperite şi aduse la lumină. Biblia este o casetă cu bijuterii de o valoare inestimabilă, care trebuiesc prezentate în aşa fel încât strălucirea lor să poată fi văzută. Dar frumuseţea şi valoarea acestor diamante ale adevărului nu pot fi sesizate de ochiul firesc. Lucrurile frumoase ale lumii materiale nu pot fi văzută până când soarele, alungând întunericul, le inundă cu lumină. Tot aşa este şi cu bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Ele nu pot fi apreciate până când nu sunt descoperite de Soarele Neprihănirii” (CT 421).

Dilema porneşte de aici: Biblia nu este aceeaşi şi pentru “ochiul firesc” şi pentru ochiul “spiritual?” Adevărurile ei nu sunt la fel de clare pentru orice categorie de cititori? Pavel răspunde:

“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2,14).

Concluziile sunt clare: Biblia nu poate fi înţeleasă corect decât atunci când Soarele Neprihănirii luminează paginile ei. Spiritul Profetic nu poate fi de folos decât atunci când este studiat cu umilinţa izvorâtă din recunoaşterea faptului că Duhul lui Dumnezeu a fost jignit şi insultat în încercarea Sa de a declanşa marea strigare.

Cu această viziune, să ne întoarcem la pasajele noastre contradictorii despre caracterul lui Dumnezeu, sau, dacă vreţi, despre neprihănirea lui Hristos. Ce fel de caracter este acesta, ce fel de neprihănire are Hristos, care, prezentată “mai proeminent,” va fi ultima solie de har pentru o lume bolnavă? Noi am crezut că “am primit” solia neprihănirii prin credinţă, trimisă de Domnul “în marea Sa îndurare” prin fraţii Waggoner şi Jones, atunci când am înţeles că neprihănirea se capătă prin credinţă. Fraţii Butler şi Smith credeau acest lucru de când au deschis Scriptura prima oară. Ei se întrebau cu sinceritate unde este noutatea acestei “foarte preţioase solii,” aşa cum o numea sora White. Această confuzie persistă şi astăzi. Fraţi sinceri şi devotaţi lucrării, care cred şi predică neprihănirea prin credinţă, se întreabă care este rostul acestor insistenţe supărătoare ca biserica (dar în special Îngerul ei) să primească solia neprihănirii lui Hristos.

Dacă sora White ar fi înţeles că solia celor doi nu este, de fapt, decât solia lui Luther, nu ar fi numit-o “o foarte preţioasă solie,” “lumină şi putere pentru turma flămândă a lui Dumnezeu,” începutul ploii târzii şi al marii strigări,” “hrană la timp,” “cu adevărat solia îngerului al treilea,” “solie de la Dumnezeu pentru biserica Laodicea,” adevăr pe care “nu l-am fi avut dacă Dumnezeu nu trimitea pe cineva cu el,” “lumină şi adevăr,” “lumină preţioasă,” o solie prin care Domnul “urmărea să-şi trezească poporul” (vezi The Ellen G. White 1888 Materials, The EGW Estate, Washington D.C., 1987).

Scopul soliei nu era neprihănirea mea prin credinţă, ci neprihănirea lui Hristos în contextul zilei ispăşirii, ziua judecăţii lui Dumnezeu, în care se pune capăt, odată pentru totdeauna, reprezentărilor greşite ale caracterului lui Dumnezeu. Tragedia care a avut loc acolo a însemnat zdrobirea în faşă a acestor scopuri profunde.

“Joi dimineaţă am relatat unele lucruri referitoare la sesiunea de la Minneapolis. Le-am arătat modul prin care mi-a descris Domnul starea spirituală a celor care au venit la acea întâlnire. Ei se aflau sub amăgire, cu impresii false în minte. Aceasta era lucrarea lui Satana, căci Domnul urmărea să-Şi trezească poporul şi să le dea lumină în raze clare şi distincte, care ar fi dus la slăvirea lui Hristos. Porunca Domnului către popor prin solii Săi a fost: “Înainte!” Dar Satana se hotărâse să ţină poporul departe de lumină, ca binecuvântările bogate ale lui Dumnezeu să nu se reverse asupra delegaţilor” (Letter 14, 12 mai 1889).

Ca să nu “ducă” la slăvirea lui Hristos, opozanţii, fiind sub amăgire, nu au văzut nimic “nou” în solia lui Dumnezeu. Aceleaşi prejudecăţi ating astăzi cote alarmante, care “continuă să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în contact cu solia şi solii” (TM 467). Scopul este acelaşi: nu cumva să se ajungă la “slăvirea lui Hristos.” Dacă “Hristos a venit să descopere lumii cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu,” şi dacă “această cunoştinţă era comoara principală pe care ucenicii trebuiau să o comunice oamenilor,” (RH 11 ianuarie 1892) întrebarea care se ridică imediat este: Care să fie misiunea rămăşiţei, astfel ca marea controversă dintre Hristos şi Satana să poată fi încheiată?

Deşi aveau Scriptura în mâinile lor, strămoşii noştri spirituali nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. A venit Hristos să le dea jos de pe ochi măhrama prin care citeau Scriptura, dar nu L-au cunoscut nici atunci. Ce garanţie avem noi astăzi că am înţeles corect caracterul lui Dumnezeu, dacă interpretăm Scriptura ca şi ei? Dacă la citirea Vechiului Testament obţinem aceeaşi imagine despre Dumnezeu ca şi ei, nu s-ar putea afirma că vedem lucrurile la fel de neclar ca şi ei şi, prin urmare, nici noi nu am înţeles corect crucea, ca măhrama să fie dată la o parte “în Hristos”?

Incapabili să înţelegem vorbirea blândă şi delicată a dragostei, ca să putem aprecia “farmecul inegalabil al lui Hristos,” singura punte de comunicare rămânea limbajul aspru al vechiului legământ. Refuzând cu încăpăţânare oferta de prietenie, ne-am complăcut în sclavia imaturităţii, la adăpostul înlocuirii, unde umbrele groase ale necunoaşterii ne dădeau un oarecare sentiment de siguranţă. Dumnezeu a fost obligat, după 1888, să vorbească la fel cu poporul Său, deoarece la Minneapolis “tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies vol.6, pag. 20).

Recunoaştem noi astăzi felul ruşinos cum a fost tratat Duhul Sfânt? Recunoaştem noi că L-am fi tratat ca şi iudeii dacă venea personal în mijlocul nostru la acea teribilă sesiune a CG? Dar, mai important de ştiut, la o sută de ani de atunci, s-a schimbat oare imaginea noastră despre neprihănirea lui Hristos în aşa fel încât să-L primim onorabil dacă ar veni astăzi în acelaşi fel ca la Minneapolis? Am recunoaşte noi astăzi limbajul delicat al dragostei agape, sau aşteptăm şi noi un Mesia care să restaureze pe Israel prin forţă? Ni se spune obsesiv că “noi avem exemple ale celor care au refuzat lumina pe care Dumnezeu a trimis-o prin agenţii Săi... Voi respingeţi pe Hristos, respingând solia pe care o trimite El. Făcând aşa, vă aşezaţi sub controlul prinţului întunericului...Dumnezeu a trimis poporului Său solii de lumină, care ar fi fost ca un medicament vindecător, dacă erau primite de ei; dar voi nu aţi primit lumina, ca şi bărbaţii din Nazaret” (EGW 1888 Materials, 389).

Consecinţele acestei situaţii afectează legătura noastră cu Dumnezeu şi prin urmare limbajul cu care se poate comunica cu noi. În loc să folosim scrierile Inspiraţiei spre a ne justifica aşezarea în imaturitate, am face mai bine să apreciem că, ici şi colo, mai scapă câte o rază din slava lui Hristos, care este caracterul Său. Am face bine să apreciem că, deşi L-am respins şi batjocorit, Duhul Profeţiei nu S-a retras complet, aşteptând să ne vedem greşeala şi să ne întoarcem spre Hristos, pe care L-am străpuns.