Zilele trecute s-a desfăşurat la Porto Alegre, Brazilia, cea de-a 9-a adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Spre deosebire de celelalte ocazii, unde biserica noastră era reprezentată de directorul pentru relaţii publice de la Conferinţa Generală, la Porto Alegre nivelul de reprezentare a crescut, delegaţia adventistă fiind condusă de un vicepreşedinte al Conferinţei Generale, Dr. Eugene Hsu, alături de John Graz şi Bill Knott. Deşi protocolul înregistrează delegaţia adventistă ca observator, aceasta nu înseamnă că biserica noastră nu este implicată în activităţile Consiliului Ecumenic. Nici biserica Romano-Catolică nu este membră a Consiliului, dar aceasta nu înseamnă că are o contribuţie mai redusă în mişcarea ecumenică. Reprezentată la Porto Alegre de cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, Biserica Romano-Catolică este de fapt motorul şi angrenajul întregii operaţiuni, iar suveranul pontif nu ezită să declare public şi în mod repetat că misiunea pontificatului său este unirea vizibilă a bisericii creştine.
Tema celei de-a noua sesiuni a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a fost “Dumnezeule, în harul Tău, transformă lumea!” Transformarea lumii, aşa cum este ea văzută de “bisericile surori,” nu poate avea loc decât atunci când se va produce unitatea “vizibilă şi deplină” a bisericii lui Isus Hristos.
Este posibilă o unire “vizibilă şi deplină” a diverselor biserici creştine?
Observatorii acestui fenomen constată că strategia prin care bisericile sunt pregătite astăzi să facă pasul către unitatea vizibilă a fost sugerată într-o lucrare publicată în 1983, numită “Unity of the Churches: An Actual Possibility.” Autorii, renumitul savant iezuit Karl Rahner şi profesorul catolic de teologie ecumenică Heinrich Fries, oferă o strategie prin care bisericile protestante pot fi aduse alături de Biserica Romano-Catolică.
Teza numărul unu şi fundamentul proiectului lor este clădirea comunităţii de credinţă. Ei spun:
“Adevărurile fundamentale ale creştinismului, aşa cum sunt ele exprimate în Sfânta Scriptură, în crezul apostolic şi în cel de la Nicea şi Constantinopole, sunt obligatorii pentru toate bisericile partenere ale viitoarei biserici unice… Biserica unită este o posibilitate doar dacă va deveni o comunitate de credinţă” (Op. cit. p. 13).
Expresia comunitate de credinţă este tot mai insistent folosită în mediul adventist, prezentată de unii teologi adventişti prin expresia creştinism de bază, la care ei cheamă biserica să adere cât mai curând (pentru detalii, vezi subtitlul Comunitatea de credinţă aici). În comunitatea de credinţă “individul ajunge la credinţă pe calea comunităţii de credinţă, alăturându-se acestei comunităţi.” Aceasta este o gravă pervertire a învăţăturii Scripturii. Aceasta învaţă că indivizi care au primit credinţa lui Isus prin lucrarea Duhului Sfânt alcătuiesc biserica, pe când în comunitatea de credinţă individul capătă credinţa prin acceptarea crezului comun şi aderarea la comunitatea de credinţă. Aşa se explică de ce standardul pentru acceptarea ca membri în biserica noastră este aderarea riguroasă la crez, şi nu recunoaşterea că Duhul Sfânt a lucrat o schimbare în inima individului.
O altă teză a proiectului de unitate este respectul pentru dogma specifică: “Trebuie să se aplice un alt principiu realist al credinţei: Nimic nu poate fi respins decisiv şi confesional într-o biserică parteneră, care într-o altă biserică parteneră este dogmă obligatorie” (ibid 25). Cu alte cuvinte, biserica noastră nu va avea libertatea să condamne credinţa despre nemurirea sufletului, care este dogmă obligatorie a bisericilor partenere. Înseamnă aceasta că bisericile partenere nu vor putea condamna întreita solie îngerească? Nu vor putea deoarece nu mai este cazul, aceasta, alături de alte credinţe specifice – sanctuarul şi ziua ispăşirii finale, conceptul unei generaţii finale fără păcat, încrederea în lucrările Spiritului Profetic, lumina despre caracterul non-violent al lui Dumnezeu – aproape că au dispărut din publicaţiile şi de la amvoanele adventiste. Ele trebuiesc eliminate deoarece nu se potrivesc cu standardele înalte ale comunităţii de credinţă.
Rahner spune că explozia informatică a produs o asemenea confuzie teologică încât individul nu mai are capacitatea să discearnă corect, şi de aceea el trebuie să-şi pună încrederea în biserica unică pentru formularea credinţei: “Individul… trebuie să depindă tot mai mult de cunoştinţa altora, care nu mai poate fi asimilată, şi nici verificată personal… afară de cei câţiva din Congregaţia Credinţei [fosta Inchiziţie], care trebuie să vegheze şi să judece asupra ortodoxiei doctrinelor celorlalţi teologi” (idem, 28-29).
Rahner continuă: “De fapt, singura cerinţă este ca toate celelalte biserici să nu respingă explicit o doctrină a Bisericii Catolice ca fiind ireconciliabilă cu structura fundamentală a creştinismului lor. Dezvoltarea conştiinţei eclesiastice în celelalte biserici a progresat suficient de mult ca acest lucru să fie posibil” (idem 39).
Recunoaştem şi noi că Rahner are dreptate. Conştiinţa eclesiastică a “progresat” atât de mult în biserica noastră încât nu mai există nici o reacţie de împotrivire faţă de implementarea acestor strategii în comunităţile noastre. Conştiinţa eclesiastică a progresat până acolo încât Hristos este confundat cu Baal, iar cel care conduce omenirea la pierzare “cu viteza fulgerului” este adorat, i se spune “Domnul” şi este rugat să aducă unirea bisericii creştine, să transforme lumea.
Chiar aceasta şi-a propus şi el. Iată cum continuă planul:
“În această biserică a lui Isus, compusă din bisericile unite, există biserici partenere regionale care pot, în mare măsură, să-şi păstreze structurile existente. Roma nu trebuie să ceară dizolvarea lor pentru atingerea unităţii… trebuie să existe schimburi frăţeşti şi cooperare intensă între teologii acestor biserici (idem, 43).
Mulţumim frumos că Roma nu o să ne ceară dizolvarea. Drept recunoştinţă, am început deja să avem “schimburi frăţeşti” şi “cooperare intensă” cu clericii altor biserici – gen “Ziua uşilor deschise” – ba chiar pregătim poporul să accepte închinare comună cu bisericile “surori.” Este un preţ acceptabil, dacă avem în vedere că alternativa este dizolvarea structurilor şi concedierea corpului pastoral.
Şi dacă membrii de rând se vor opune?
Nu se vor opune – ne asigură savanţii iezuiţi – deoarece “în comunităţile bisericilor protestante se practică acelaşi fel de supunere faţă de conducători ca şi în Biserica Romano-Catolică. De aceea nu trebuie supraestimat pericolul unor rebeliuni ale membrilor împotriva deciziei conducătorilor lor bisericeşti pentru unitate. Pe baza expertizei teologice şi a conştiinţei lor religioase, reprezentanţii acestor conducători religioşi pot decide în favoarea unirii bisericii, şi pot lucra cu suficient zel printre membrii bisericii spre a-i ajuta să înţeleagă importanţa acestei decizii” (idem, 54).
Percepţia lor este corectă. În poporul nostru se practică acelaşi fel de supunere faţă de conducători ca şi în Biserica Romano-Catolică. Dacă bisericii, prin conducătorii ei, i s-a dat să lege şi să dezlege pe pământ ca şi în cer, cine ar risca să fie pus sub disciplină deoarece s-a opus “expertizei teologice” a unor lideri ce susţin că este voia lui Dumnezeu să ducem evanghelia “cu o singură voce” alături de toate bisericile creştine? Avertizarea stă în faţa noastră:
“Larga diversitate doctrinală din bisericile protestante este privită de mulţi ca fiind o dovadă decisivă că nu va fi făcut niciodată un efort pentru atingerea unei uniformităţi prin constrângere. Dar în bisericile protestante se dezvoltă de ani de zile un puternic sentiment în favoarea unei uniri bazate pe punctele comune de credinţă. Pentru a asigura o astfel de unire, trebuie neapărat să se renunţe la discutarea subiectelor asupra cărora nu toţi sunt de acord – oricât de importante ar fi ele din punct de vedere al Scripturii… Şi ce vedem chiar în faţa noastră? Un alt conciliu general! Un congres mondial! O alianţă evanghelică şi un crez universal!... Când se va ajunge aici, pentru asigurarea unei complete uniformităţi nu va mai fi decât un pas până la recurgerea la forţă” (GC 444-445).
Realitatea este şocantă, iar noi o ignorăm spre a nu fi loviţi mortal de impactul ei: Cele mai multe Uniuni de Conferinţe ale bisericii noastre din Europa sunt membre ale alianţelor evanghelice.
La Porto Alegre lumea creştină s-a rugat intens ca Dumnezeu să schimbe lumea, iar primul Lui pas în acea direcţie ar fi unirea vizibilă a bisericilor, astfel ca mărturisirea să fie credibilă. În curând, creştinii din Europa se vor întâlni la Sibiu spre a se ruga ca Dumnezeu să unească Europa în jurul credinţei creştine. În timp ce omenirea vorbeşte tot mai des despre unitate pe baza valorilor creştine, biserica rămăşiţei pare tot mai fascinată de posibilitatea ca visul să se realizeze, ca lumea să fie convertită la Hristos. În aceeaşi măsură, ea pierde din vedere că planul va avea un final dezastruos, atunci când “piatra” desprinsă din munte “fără ajutorul vreunei mâini” va lovi acest conglomerat politico-religios modern în faţa căruia ne plecăm tot mai vizibil şi fără jenă.
"Papistaşi, protestanţi şi oameni lumeşti vor accepta o formă de evlavie fără putere, şi vor vedea în această uniune o mare mişcare pentru convertirea lumii şi inaugurarea multaşteptatului mileniu” (GC 588)