Cineva m-a criticat astăzi. Spunea că nu am înţeles corect fenomenul pe care eu îl descriu ca fiind dispariţia lui Satana din media adventistă. Diavolul nu a dispărut, ci este mai prezent decât oricând. El doar şi-a luat un alt nume, iar autorii noştri nu-şi dau seama de tragedia care se întâmplă chiar sub ochii lor. Diavolul se împăunează cu numele Isus, iar poporul nostru nu vede falsul şi nu este deranjat de asumarea ilegală a unei identităţi false.
Am spus că aceasta este o acuzaţie extrem de gravă. Are cineva autoritatea să susţină aşa ceva? El mi-a spus să caut răspunsul chiar în declaraţiile, oficiale sau neoficiale, ale acestui popor.
Că am greşit, recunosc; dar unde sunt dovezile pentru o astfel de acuzaţie tulburătoare? Unde trebuie privit pentru argumente convingătoare că aşa stau lucrurile? Care sunt declaraţiile oficiale sau neoficiale ale acestui popor?
Declaraţii neoficiale sunt tot mai desele apariţii în public ale unor pastori sau administratori adventişti, care informează mass-media că noi, adventiştii, ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu şi adorăm acelaşi Hristos pe care îl îmbrăţişează toate celelalte biserici. Ceea ce, evident, pune sub semnul întrebării despărţirile dintre noi. Dacă toţi onorăm pe Hristos, de ce să nu ducem evanghelia “cu o singură voce”?
Aceste declaraţii neoficiale au însă un suport oficial solid, dar care nu s-a bucurat de prea multă publicitate în publicaţiile bisericii. În 1926, Conferinţa Generală a votat o serie de principii şi reguli de funcţionare, iar una dintre ele se referă exact la acest lucru:
“Noi recunoaştem orice agenţie care Îl înalţă pe Hristos înaintea omului ca parte a planului divin pentru evanghelizarea lumii, şi manifestăm o stimă profundă pentru bărbaţii şi femeile creştine din alte confesiuni angajaţi în câştigarea sufletelor la Hristos” (General Conference Working Policy No. 075).
Prin această declaraţie, biserica spune că Hristos este cunoscut şi prezentat corect în toate bisericile creştine, şi că efortul lor evanghelistic este legitim, folositor oamenilor, şi deci lăudabil. Numai că o asemenea poziţie discreditează total pretenţia bisericii că ei i-a fost încredinţată întreita solie îngerească, pe care trebuie să o prezinte lumii înaintea revenirii lui Hristos. Solia acelor îngeri spune tocmai că bisericile creştine au fost amăgite să se închine unui Hristos fals, iar acest vin al Babilonului a produs confuzie pe mapamond, de la omul simplu până la curtea împăraţilor.
Cine doreşte să descopere ce fel de Hristos este propovăduit în bisericile creştine de astăzi, nu are nevoie de studii de specialitate. Se vede cu ochiul liber că tot spectrul, de la penticostali la romano-catolici, este plecat la picioarele unui alt Hristos, este animat de un alt duh, şi susţine o altă evanghelie (2 Cor 11:4).
- Toţi neagă vehement rolul de Mare Preot al lui Hristos aşa cum este el definit în doctrina sanctuarului.
- Ei nu cred că Hristos a fost un membru al familiei omeneşti, Fratele nostru mai mare, care a fost făcut părtaş de natură divină, conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice.
- Ei nu ştiu nimic despre lucrarea Lui în Sfânta Sfintelor, acolo unde un popor este pregătit pentru nuntă.
- Ei nu cred că există o soluţie la păcătuirea nesfârşită, şi de aceea predică o evanghelie străină, neputincioasă, incapabilă să dea biruinţă asupra păcatului.
- Ei practică o formă de evlavie, şi au zel mult pentru religie, dar evlavia lor este lipsită de putere, iar zelul este fără pricepere.
Chiar ateii şi oamenii lumeşti s-au săturat de acest creştinism de paradă, militant când este vorba de interese lumeşti, dar lipsit complet de moralitate în chestiuni fundamentale pentru binele general.
Este posibilă o asemenea orbire spirituală?
Dumnezeu ne-a spus cum s-a întâmplat aşa ceva, dar nici acest mesaj al Lui nu s-a bucurat de prea multă atenţie din partea bisericii. Poate a sosit timpul să-l recuperăm din arhive şi să-l aşezăm la locul lui în schema teribilă prin care un Hristos fals s-a aşezat în locul Celui autentic, iar omenirea – inclusiv biserica - nu este conştientă de acest lucru.
“Am văzut un tron, iar pe el stăteau Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos… Înaintea tronului se aflau poporul advent, biserica şi lumea. Am văzut o grupare plecată în faţa tronului, profund interesată, în timp ce toţi ceilalţi erau dezinteresaţi şi nepăsători.
“Cei care erau plecaţi înaintea tronului trimiteau rugăciunile şi priveau la Isus, iar El privea la Tatăl şi părea că discută cu El. Atunci o lumină se cobora de la Tatăl la Fiul Său, şi de la Acesta la adunarea plecată în rugăciune. Apoi am văzut o puternică lumină venind de la Tatăl asupra Fiului, iar de la El a fost trimisă asupra tuturor celor aflaţi înaintea tronului. Dar puţini au primit acea lumină. Mulţi s-au retras de sub ea, şi imediat i s-au împotrivit. Alţii erau nepăsători şi nu au preţuit lumina, iar aceasta s-a depărtat de la ei. Unii au apreciat-o, şi s-au alăturat celor care erau plecaţi în rugăciune înaintea tronului…
“Am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe tron şi, într-un car de foc, intrând în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, şi aşezându-se. Am văzut acolo scaune de domnie pe care nu le văzusem mai înainte. Apoi L-am văzut pe Isus ridicându-se de pe tron, iar cei mai mulţi dintre cei plecaţi înaintea tronului s-au ridicat împreună cu El. Nu am văzut nicio rază de lumină trecând de la Isus la mulţimea nepăsătoare după ce S-a ridicat El, iar ei au fost lăsaţi în întuneric deplin.
“Cei care s-au ridicat împreună cu Hristos îşi ţineau privirile aţintite asupra Lui pe când părăsea tronul, iar El i-a condus puţin; apoi El a ridicat braţul, şi s-a auzit vocea Lui spunând: ‘Aşteptaţi aici, Eu intru la Tatăl să primesc împărăţia. Păstraţi hainele neîntinate, iar Eu Mă voi întoarce de la nuntă, şi vă voi lua cu Mine’…
“Am văzut pe cei care s-au ridicat împreună cu Isus trimiţându-şi credinţa în Sfânta Sfintelor la Isus şi rugându-se: ‘Tată, dă-ne duhul Tău!’ Atunci Isus a suflat peste ei Duhul Sfânt. În acea suflare se găsea lumină, putere, şi multă dragoste, bucurie şi pace.
“M-am întors să privesc la gruparea care rămăsese plecată înaintea tronului. Ei nu ştiau că Isus a plecat. Satana s-a prezentat aşezat pe tron, încercând să ducă mai departe lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind spre tron şi rugându-se: ‘Tată, dă-ne duhul Tău!’ Atunci Satana a suflat asupra lor influenţa lui nesfântă. În ea era lumină şi multă putere, dar nu dragoste scumpă, bucurie şi pace. Scopul lui Satana era să-i ţină în amăgire, şi să-i atragă înapoi prin amăgire pe copiii lui Dumnezeu. Am văzut cum unul după altul părăseau gruparea celor care se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor dinaintea tronului; şi imediat primeau influenţa nesfântă a lui Satana” (Day Star – 14 martie 1846).
Aceasta este o metaforă despre realităţile spirituale teribile care s-au derulat în lumea noastră după anul 1844. Înainte ca Isus să înceapă a doua parte a lucrării Sale de ştergere a păcatelor, prefigurată în lucrarea sanctuarului prin Ziua Ispăşirii, starea omenirii este prezentată astfel: Toată omenirea – lumea creştină, aşteptătorii revenirii (numiţi aici “poporul advent”) şi necredincioşii – se află înaintea tronului lui Dumnezeu, aşteptând lumină şi călăuzire. Unii recunoşteau autoritatea lui Dumnezeu, fiind prezentaţi ca rugându-se plecaţi înaintea tronului. Aceştia erau creştinii şi aşteptătorii revenirii lui Hristos, cei din creştinism care primiseră solia lui Miller.
Când Dumnezeu a trimis “o puternică lumină” despre lucrarea de curăţire din Ziua Ispăşirii, puţini au fost cei care s-au bucurat de ea şi au apreciat-o. Ei au înţeles că începea o nouă fază a planului de mântuire, şi L-au urmat pe Isus acolo unde se desfăşoară ea, în Sfânta Sfintelor. Până atunci, mântuirea era realizată prin iertarea păcatelor, sub protecţia neprihănirii lui Hristos. Acum urma o nouă fază, aceea a curăţirii, a ştergerii păcatelor, astfel ca nunta – unirea dintre divin şi uman – să poată avea loc.
Dar lumea creştină nu a dorit să urmeze pe Isus în această nouă fază a planului de mântuire. Ea a considerat că Scriptura nu este suficient de clară la acest subiect, şi este mai sigur să rămână la faza îndreptăţirii, pe care o predicaseră ani de zile, şi prin ea avuseseră asigurarea cerului că sunt acceptaţi prin sângele înlocuitor.
Dar această lucrare se încheiase. Isus nu se mai afla “pe tron,” iar ei nu au ştiut că El a părăsit lucrarea ce se desfăşurase de secole în Sfânta. Ei au fost lăsaţi în întuneric deplin. Nicio rază de lumină de la Isus nu a mai ajuns asupra lor. Rezultatul? Văzând tronul liber, şi înţelegând repede oportunitatea fenomenală care i se oferă, Satana s-a aşezat pe el şi a preluat lucrarea lui Dumnezeu după aşteptările închinătorilor. El a preluat lucrarea din Sfânta, oferind iertare fără biruinţă asupra păcatului.
De atunci, creştinismul are un alt Hristos şi nu ştie. Bisericile, rămase în întuneric deplin, primesc lumină şi putere, dar nu ştiu că ele vin de la un alt Hristos; ele se roagă cu sinceritate să primească Duhul Sfânt, dar cel aşezat pe tron, nefiind Hristos, nu le poate oferi decât duhul lui, o “influenţă nesfântă” care le dă convingerea că se află pe calea cea dreaptă.
Sub această influenţă nesfântă creştinismul s-a dezvoltat rapid, devenind o unealtă puternică în amăgirea neamurilor. Iar “influenţa,” din nefericire, a avut efecte cumplite chiar asupra celor care L-au urmat pe Hristos în lucrarea de ştergere a păcatelor din Sfânta Sfintelor. Descrierea este paralizantă în simplitatea ei:
“Am văzut cum unul după altul părăseau gruparea celor care se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor dinaintea tronului; şi imediat primeau influenţa nesfântă a lui Satana.”
Din motive cât se poate de evidente, această frază nu a mai fost inclusă în ultimele ediţii ale cărţii Experienţe şi Viziuni.
Cine sunt cei care “se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor”? Noua biserică adventistă, desigur. Unicul popor care ştia unde este, ce face şi cine este adevăratul Hristos. Poporul căruia, prin Spiritul Profeţiei, Dumnezeu i-a trimis o mare lumină, iar el a acceptat-o cu bucurie, în ciuda criticilor, umilinţelor şi urii din partea celor care nu fuseseră dispuşi să-L urmeze pe Isus în noua Sa lucrare.
Înţelegem acum mai bine cum se explică faptul că Satana nu mai apare în publicaţiile noastre cu acest nume, şi susţinem că ne închinăm aceluiaşi Hristos ca toate bisericile creştine. De ani de zile “unul după altul” dintre teologii şi savanţii noştri s-au alăturat celor plecaţi înaintea tronului, unde cred că se află aşezat Hristos. Pregătiţi teologic la universităţile lor, savanţii noştri prezintă bisericii un Hristos care continuă lucrarea din Sfânta – doar iertare prin sângele acoperitor, fără biruinţă asupra păcatului. Biruinţa, spun ei, o vom avea la plecarea spre cer, când vom scăpa de trupul acesta supus putrezirii.
Aşa stând lucrurile, ce rost are să rămânem izolaţi? Dacă avem aceleaşi vederi asupra acestui Hristos, nu este înţelept să renunţăm la izolarea în care ne-am complăcut, şi să ne alăturăm comunităţii creştine pe al cărei Hristos îl slujim?
Cele mai multe Uniuni din Europa, ca şi de pe alte continente, au dat mâna cu bisericile “surori” spre a prezenta lumii pe acest Hristos. Tot mai multe comunităţi adventiste se desfată în programe de tip “Ziua uşilor deschise,” care nu sunt decât un antrenament, o încălzire pentru servicii divine comune cu penticostali, baptişti, ortodocşi sau catolici, în marea mişcare ecumenică a zilelor din urmă.
Cum se poate întâmpla aşa ceva fără nici cea mai slabă împotrivire din partea membrilor? Cum este posibil să ne alăturăm unei teologii pe care ani de zile am numit-o “vinul Babilonului”? Cum este posibil să avem asemenea concepţii stranii despre ecumenism, deşi poziţiile oficiale au rămas neschimbate cu privire la concepţia bisericii despre el?
Ascultaţi cum sună poziţia adventistă, rămasă încă neschimbată în publicaţiile oficiale ale bisericii:
“Pe temelia profeţiei Bibliei şi a scrierilor lui Ellen White, Adventiştii de Ziua a Şaptea anticipează un eventual succes al mişcării ecumenice, atât în eliminarea diferenţelor din protestantism, cât şi în reunirea creştinismului prin ridicarea unei punţi peste prăpastia care separă confesiunile ne-catolice de Roma.
“Mişcarea ecumenică va deveni atunci un efort concertat de a uni lumea şi de a asigura pacea şi securitatea prin angrenarea puterii guvernului civil într-o cruciadă politico-religioasă pentru eliminarea oricărei disidenţe.
“Biserica Adventistă vede această cruciadă ca fiind marea apostazie despre care Ioan vorbea ca fiind ‘Babilonul cel mare.’ Adventiştii înţeleg, de asemenea, că ultima solie de îndurare a lui Dumnezeu către lume, înainte de revenirea lui Hristos cu putere şi slavă, va consta într-o avertizare împotriva acestei mari mişcări apostaziate, şi va chema pe toţi cei care vor alege să rămână loiali Lui să părăsească bisericile legate de ea” (SDA Encyclopedia, vol. 10, p. 410-411).
Dar ce se întâmplă astăzi în biserică se armonizează greu cu poziţia descrisă aici, corect identificată ca fiind întemeiată pe Biblie şi pe Spiritul Profeţiei. Departe de a avertiza pe membri să părăsească o biserică afiliată la mişcarea ecumenică, liderii noştri ne spun că vom avea numai avantaje din asemenea asocieri. Ei declară fără teamă că despărţirile din creştinism sunt un scandal care nu mai poate fi tolerat.
Asemenea declaraţii prosteşti nu se pot face decât atunci când te afli alături de ceilalţi, plecat în faţa unui tron părăsit de Hristos, de pe care diavolul suflă influenţa lui nesfântă prin care doreşte să aducă pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. Evident, o împărăţie aflată sub stăpânirea lui. Din această poziţie, orice afirmaţie, predică, articol sau publicaţie electronică ce se referă la Hristos, este în realitate o închinare la Baal, un omagiu adus stăpânitorului acestei lumi deghizat în Hristos, şi de aici abilitatea lui fenomenală de a amăgi întreaga lume.
Interesant, poporul nostru recunoaşte că odată, în viitor, Satana va apare vizibil înaintea omenirii, declarând că el este Hristos, iar omenirea întreagă îl va ovaţiona. Dar că el este capabil acum să se prezinte drept Hristos, şi să obţină închinarea noastră, li se pare unora imposibil. Ceea ce dovedeşte slabul efect al miilor de predici sau studii la şcoala de sabat în pregătirea poporului nostru de a înţelege lecţiile istoriei.
Acum creştinismul apostaziat nu recunoaşte că se află plecat în faţa tronului părăsit de Hristos. Dar vine curând vremea testului final, când adevăratul ocupant al acelui tron va ieşi din umbra influenţei nesfinte prin care a orbit omenirea. În ziua aceea se va vedea bine cine a fost Hristosul la care s-au închinat. Şi se va vedea bine cine a fost Hristosul ecumenic pe care noi l-am proslăvit alături de toate “agenţiile care îl înalţă pe Hristos înaintea oamenilor.”