ste tot mai evident – creştinismul contemporan deplânge fragmentarea organică şi eşecul teologic de care suferă, ceea ce se dovedeşte a fi o piedică majoră în convertirea lumii la Hristos. Liderii diverselor fragmente se întreabă tot mai serios dacă prezentul impas nu va putea fi depăşit printr-un gest de reconciliere globală, de întoarcere la creştinismul apostolic al primului secol, binecuvântat de prezenţa Duhului. Întâlniri ecumenice au loc aproape zilnic, organizate de diverse departamente ale WCC (World Councils of Churches) sau de alianţe locale, toate urmărind să faciliteze buna înţelegere, respectul reciproc şi interesul credincioşilor pentru alte confesiuni. Deşi Biserica Romano-Catolică s-a alăturat relativ recent efortului ecumenic, după conciliul Vatican II, ea devine pe zi ce trece factorul principal în stimularea acestui proiect grandios, văzut tot mai mult a fi garanţia existenţei omenirii în mileniul 3. Poate părea surprinzător faptul că tonul ameninţător, care promitea focul iadului pentru “ereticii” care au părăsit Sfânta Biserică, a devenit acum glasul iubirii, oferind o îmbrăţişare fraternă acelor eretici care acum sunt numiţi “fraţi separaţi” şi “biserici surori.” Totuşi, dincolo de bunăvoinţa de protocol care stoarce lacrimi naivilor, Sfânta Biserică nu a renunţat la declaraţia că este unica, sfânta, apostolica şi că ea nu a greşit niciodată şi, conform Scripturii, nici nu poate greşi. Deşi cere scuze public pentru greşelile trecute – un exemplu demn de urmat – în special pentru abuzurile din evul mediu, ea nu recunoaşte că acele abuzuri au fost posibile datorită gravelor ei depărtări de la adevărul Scripturii.
“Fraţii separaţi” sunt invitaţi tot mai frecvent să se roage împreună, să studieze şi să lucreze împreună. Suveranul Pontif a început să fie văzut ca un catalizator al aspiraţiilor creştinilor către o unitate cât mai vizibilă a trupului lui Hristos. Desele lui intervenţii pe scena ecumenică sunt privite cu interes crescând, ştiut fiind că implicarea lui în asemenea cauze a avut, în alte cazuri, rezultate spectaculoase pe scena politică internaţională.
Aşa cum au procedat şi alte biserici, Sfântul Scaun a numit o comisie, numită “Pontifical Council for Inter-religious Dialogue” (Consiliul Pontifical pentru Dialog Inter-religios), a cărui sarcină este să stimuleze relaţiile cu alte denominaţiuni, să conducă dialogul teologic pentru rezolvarea doctrinelor în conflict şi să organizeze întâlniri de rugăciune cu reprezentanţii lumii religioase.
Sub puternica impresie a atacurilor din 9/11 de la New York, acesta a organizat pe 24 ianuarie 2002, la Assisi [1], sub patronajul Suveranului Pontif, o adunare ecumenică intitulată “Zi de rugăciune pentru pacea lumii,” la care au participat reprezentanţi ai tuturor religiilor de pe glob. Lista participanţilor este impresionantă [2] şi demonstrează că proiectele sunt serioase, că nu există disidenţe majore, în ciuda unor incidente de culise, şi că obiectivul final este sprijinit de majoritatea zdrobitoare a religiilor lumii, creştine sau păgâne. Omenirea vrea pace cu orice preţ, iar reprezentanţii lumii religioase – creştini, islamici, budişti, iudei, hinduşi, zoroastrieni – sunt gata să-şi întindă mâna într-un ultim efort de a-L convinge pe Dumnezeu să intervină în haosul care ameninţă omenirea. Membrii acestor confesiuni sunt îndemnaţi tot mai des să se roage. Pacea lumii, unirea creştinilor, bunăstarea societăţii sunt astăzi subiectele multor săptămâni de rugăciune, întâlniri speciale, adunări festive, dialoguri teologice, comisii inter-bisericeşti sau sesiuni ale organizaţiilor ecumenice locale sau globale.
La Assisi, deşi rugăciunile s-au ţinut în locuri separate, spre a nu tulbura sensibilităţi nedepăşite încă [3], mesajul a fost evident: Ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu, chiar dacă Îl cunoaştem diferit. Omenirea nu a mai cunoscut o adunare de o asemenea diversitate, şi confruntată cu o agendă asemănătoare, de la mitingul organizat de Nabucodonosor în câmpia Dura. Acolo, reprezentanţii popoarelor erau chemaţi să binecuvânteze un proiect de salvgardare a omenirii, confruntat cu o foarte serioasă ameninţare externă, aşa cum reieşea ea din visul împăratului. La Assisi, reprezentanţii religiilor lumii au fost chemaţi să participe la acelaşi gen de exerciţiu, când se pregăteşte un proiect asemănător de salvgardare a rasei umane, grav ameninţată de pericole nebănuite. Este posibil ca organizatorii şi participanţii să creadă sincer că s-au rugat Dumnezeului Creator, la fel de sincer ca teologii vremii lui Ahab. Ascultând însă discursurile rostite acolo şi speranţele mărturisite de la înalta tribună, nu este greu de observat că asemenea aşteptări pot fi împlinite doar de stăpânitorul acestui veac, deghizat în părintele şi binefăcătorul familiei omeneşti.
Nabucodonosor era un lider mondial perceptiv şi inteligent, înconjurat de oameni la fel de pregătiţi ca specialiştii curiei romane. Nu degeaba raportul ceresc numeşte împărăţia lui ca fiind „de aur,” în comparaţie cu următoarele. El îşi punea aceleaşi probleme ca şi noi astăzi. Se gândea la soarta civilizaţiei, la viitorul copiilor lui, evident nemulţumit de lumea crudă şi instabilă peste care domnea. S-ar putea face ceva pentru instaurarea unei lumi mai bune, fără războaie, vărsări de sânge sau violenţe? Nu era acum timpul potrivit pentru fondarea unui mileniu cu totul de aur, paşnic, prosper, echitabil, mai ales că avea la dispoziţie uneltele necesare unui asemenea demers? Acestea au fost ideile din spatele măreţei adunări din câmpie, iar suveranul era cât se poate de sincer şi bine intenţionat.
Ce aşteaptă astăzi omenirea de la Dumnezeu?
Numai lucruri bune. Pace, dreptate socială, sănătate, viaţă fericită, drepturi şi libertăţi, respect între oameni, o societate morală, politicieni cinstiţi, poliţişti incoruptibili, preoţi credincioşi, vecini amabili. Acestea pot părea obiective măreţe pentru mileniul trei, dar omenirea nu poate fi ajutată în acest fel. O asemenea societate nu va putea fi construită în veci, nici chiar de Bunul Dumnezeu, căci ea este anulată de un impediment major: Inima egoistă a omului firesc.
Ecumeniştii contemporani nu recunosc că o asemenea problemă poate fi capitală. Ei speră să unească omenirea sub aripa religiei ca să poată ordona puterii civile, legislative, decretarea moralităţii şi sfinţeniei sub ameninţare. N-am auzit în discursurile şi rugăciunile pentru pacea lumii un cât de mic interes pentru o inimă nouă, pentru un duh nou şi statornic, în care să locuiască neprihănirea. N-am auzit nici o intenţie de a permite lui Dumnezeu să scrie în inimi de carne un legământ veşnic. N-am auzit nici o părere de rău că legea, fundamentul neprihănirii veşnice, este indezirabilă, fiind socotită de noua teologie a eliberării ca o piedică în calea libertăţii spirituale. Ecumeniştii moderni vor o împărăţie a fărădelegii cu faţă umană, un fel de perestroika spirituală, deşi este proiectată în conflict flagrant cu împărăţia lui Dumnezeu prezentată de Hristos. Ei nici nu vor să audă că planeta este sub conducerea şi autoritatea „duhurilor răutăţii din locurile cereşti,” al căror şef se dă drept Dumnezeu, aşezat în templul lui Dumnezeu şi pretinzând închinare absolută în numele lui Dumnezeu. Nu ştiu că Balaurul este în spatele proiectelor pentru chipul de aur modern şi că astfel doreşte să-şi asigure supravieţuirea, înhămând omenirea în strategii sinucigaşe, condamnând-o la un gulag etern, la un holocaust fără speranţă.
Dar cine să le spună aşa ceva? Glasul însărcinat cu avertizări atât de grave era acolo, la Assisi, dar se măgulea că participă la o reuniune pentru pacea lumii, mândru că i s-a făcut cinstea să fie chemat la o aşa onorabilă adunare. S-a aşezat la rând în procesiunea candelei [4], promiţând astfel că Marea Mişcare Adventă nu are de gând să tulbure cu ceva proiectul sfânt al unităţii trupului lui Hristos.
Cred că nu şi-a imaginat cineva că tocmai biserica rămăşiţei putea fi lăsată pe dinafară, ştiut fiind de toată lumea că ea are o vocaţie mărturisită de a fi buturuga mică în ecuaţia unităţii spirituale globale. Bert B. Beach, director al departamentului Public Affairs and Religious Liberty (Relaţii publice şi libertate religioasă) de la Conferinţa Generală, a fost invitat la Assisi, dar L’Osservatore Romano nu a raportat că el ar fi rămas în picioare la sunetul instrumentelor, nici că ar fi refuzat să aşeze candela simbolică pe altar, şi nici că ar fi evitat îmbrăţişarea fraternă a papei la festivitatea de adio. Sigur, el nu apare pe lista participanţilor ca reprezentant al Bisericii Adventiste. Conferinţa Generală, după o analiză serioasă a invitaţiei, a recomandat fr. Beach că ar fi înţelept să nu participe, datorită poziţiei incomode în care ar fi pusă biserica. Dar oficialii catolici sunt diplomaţi desăvârşiţi, maeştri ai eleganţei, cunoscători fini ai protocolului şi sensibilităţilor adventiste. Fratele Beach a fost acolo în numele asociaţiei Christian World Communions, al cărei secretar general era atunci. Dar Christian World Communions este ea însăşi o asociaţie ecumenică ce încorporează Biserica Adventistă, deja reprezentată la Assisi de preşedintele ei, dr. Setri Nyomi. Protocolul îl prezintă însă pe acesta ca venind în numele World Alliance of Reformed Churches, unde este şi secretar general. De asemenea, multe alte biserici au fost reprezentate de liderii alianţelor din care făceau parte, astfel că biserica noastră a fost dublu reprezentată, o dată ca membră a Christian World Communions, al cărei secretar general era fr. Beach (din 2004 a fost ales fr. John Graz) apoi de acelaşi fr. Beach, deşi neoficial, ca director al departamentului de relaţii publice (un fel de minister de externe) de la Conferinţa Generală. Tehnic, deci, Biserica AZŞ nu a participat la sesiunea de rugăciune pentru pace de la Assisi.
Există o procedură plină de rafinament politic, prin care se evită agitaţiile deranjante produse în biserică de alianţe nesfinte sau proceduri nestatutare. Se crează o instituţie independentă, cum este IRLA (International Religious Liberty Association), care nu trebuie să raporteze Conferinţei Generale în sesiune deciziile pe care le ia sau implicările ei în diverse proiecte inter-denominaţionale. Numai că membrii ei sunt pastori sau teologi adventişti, iar liderul ei este director şi membru în comitetul Conferinţei Generale. Aşa se face că dr. John Graz, actualul director de relaţii publice la CG este şi directorul IRLA, şi secretarul general al asociaţiei ecumenice Christian World Communions, invitată oficial la Assisi.
Nu dorim să exagerăm importanţa acelei întâlniri. Ea nu a fost decât o repetiţie, un exerciţiu de probă al interpreţilor şi o acordare a instrumentelor, o verificare a eventualelor discordanţe pentru marea reconciliere, care este încă în viitor. Remarcăm doar că, de atunci, biserica rămăşiţei devine tot mai prezentă şi activă în corul general care deplânge „scandalul” produs de separările lumii religioase. Iar profeţii lui Baal, tot mai numeroşi printre noi, aplaudă fără jenă acest efort de integrare într-o entitate pe care profeţia biblică o descrie în culori sumbre, şi pentru a cărei avertizare a fost chemat acest popor la existenţă. Odată, în viitor, aceste suflete preţioase care s-au rugat la Assisi ne vor reproşa inconştienţa şi laşitatea prin care ne-am dezonorat misiunea, încurajându-i să meargă pe un drum greşit.
[1] vezi http://www.vatican.va/special/assisi_20020124_en.html
[2] vezi lista participanţilor la http://www.vatican.va/special/assisi-participants_20020118_en.html
[3] „The Representatives and their delegations, respecting their own religious convictions, go to pray in different places. Christians of the various Churches and Ecclesial Communities pray together in an ecumenical celebration in the Lower Basilica of Saint Francis.” Vezi http://www.vatican.va/news_services/liturgy/documents/ns_lit_doc_20020124_assisi-giornata_en.html
[4] La încheierea ceremoniei, participanţii au depus pe platformă câte o candelă aprinsă, ca semn al contribuţiei spirituale la proiectul de unitate religioasă propus.