A fost odată, demult, un papagal frumos, elegant, stilat şi multicolor. Stătea el aşa pe un stâlp de telegraf, sectar dar un pic deasupra lumii, şi admira ferma păsărilor de peste drum. Erau acolo găini, raţe, curcani şi gâşte, unite toate sub acelaşi drapel sola-fide şi trăind într-o plăcută armonie.

Tot privind aşa, papagalul nostru a început să se întrebe de ce trebuie să fie el atât de exclusivist şi izolaţionist, arogant şi unic. Se plictisise să vadă pericole în toate părţile şi să strige în vânt „Lupu’! Lupu’!” Nu ar deveni el mult mai util societăţii dacă s-ar alătura, cu frumosul lui penaj colorat, monotoniei de gri-bej din ogradă? În plus, nu ar exista destule avantaje pentru urmaşii lui dacă ar beneficia de sprijinul unei comunităţi aşa de numeroase şi influente? Mai mult, îşi aducea aminte că unul dintre fondatori chiar a declarat că cea mai mare parte a păsărilor adevărate se află încă în ograda păsărilor de curte.

Acestea fiind argumente de motive, iată-l într-o dimineaţă pe frumosul nostru personaj, cu „Our Firm Foundation” în mâna dreaptă şi cu „Spectrum” în mîna stângă, bătând smerit şi sfios la uşa Biroului de Relaţii Ecumenice al Federaţiei Păsărilor Fraterne. Fraţii l-au primit cu destulă bucurie, deşi nu reuşeau să-şi ascundă o oarecare rezervă. I-au explicat politicos că, date fiind antecedentele lui de alarmist, vor fi necesare ajustări serioase de imagine şi de fond. Văzându-i nehotărârea, ei au adăugat repede că schimbările vor fi de nuanţă, declarative, iar ele vor fi făcute doar în urma unor negocieri corecte şi transparente.

Prietenul nostru a uf-uit uşurat şi a lăsat petiţia pe masă. Au urmat 10 ani de negocieri şi dezbateri.

Comisia de analiză a compatibilităţii a recunoscut că papagalul se înscrie, în general, în standarde, deşi arată destul de ciudat. Ei au constatat că, în privinţa crestei, totul este OK. Au recunoscut şi că, în ultimul timp, ciocul a fost destul de mic. La analiza ghearelor, deşi s-a dovedit, după urmele de sânge, că au fost folosite recent în campanii de prozelitism mascat în programe sociale, ei au decis că fenomenul se înscrie în media pe ţară, deci nu va fi nici o problemă.

Impedimentele au început să apară la analiza penelor din coadă. Ei au fost tare speriaţi de lungimea exagerată a unor pene profetice. Acestea au fost scurtate cu o foarfecă inox-preteristă, iar papagalul s-a privit într-o oglindă neb şi a recunoscut că arată mai civilizat. Ba chiar a căpătat parcă o aură mai savantă.

Apoi comisia a descoperit, la unul dintre picioarele papagalului, un inel de pedigree, pe care erau încrustate nişte iniţiale, parcă egw. Asta a produs consternare şi angoasă. Negocierile au fost suspendate sine die, iar petentul a primit sarcina dificilă să clarifice incidentul de o manieră credibilă şi fără artificii de limbaj – el fiind expert la imitaţii profesionale.

Papagalul a încercat cu disperare să mai poli(ti)zeze iniţialele, să revopsească inelul, dar nu a mers nimic. A încercat chiar să promoveze în mass-media o poză bust-sola-scriptura, dar comisia nu a putut fi păcălită. Aşa că inelul a trebuit scos.

O altă bizarerie a fost să se constate că papagalul avea o aripă destul de fundamentalistă. L-au pus să facă un tur pe internet şi s-a observat că tocmai aripa aceasta se agita mai tare în zbor. Au căzut de acord că, pentru moment, ar fi suficient ca aripa cu pricina să fie pusă în ghips, spre a nu crea discordanţe inutile.

În sfârşit, după zece ani de ajustări structurale şi retuşuri artistice, parfumat şi deodorizat, papagalul a ajuns înaintea adunării generale a Federaţiei Păsărilor Fraterne. Ei l-au felicitat în plen, au recunoscut că noul look este infinit mai bun decât înainte, dar nu au ezitat să-şi exprime îngrijorările. Doreşte papagalul cu adevărat să se integreze, sau este atras doar de brevetul de respectabilitate obţinut pe această cale?

Dezbaterile au fost aprinse. Ca să nu existe dubii, ei au pus înaintea papagalului o capcană de catifea: I se vor acorda doi ani ca să-şi demonstreze sinceritatea; ca o avertizare, în cazul în care îşi închipuie că poate să mai umble cu cioara vopsită. Şi i-au mai cerut să renunţe la sanctuarul de aur în care s-a cam umflat în pene de unul singur. Coteţul comun este suficient de confortabil pentru toţi.

Aşa a aterizat frumosul, dragul nostru papagal, în mijlocul ogrăzii comune. Păsările de rând nu s-au prea sinchisit de noua apariţie, deşi unele au mai cârâit pe la colţuri cum că vor fi nevoite să împartă cu el grăuntele euharistic. Doar cocoşul galic şi-a dat seama că papagalul n-are ce căuta acolo, în mijlocul curţii. Dar a recunoscut şi el că este mai bine pentru toţi ca papagalul să rămână acolo şi să repete „cot-codac” la infinit, decât să stea pe gard şi să strige „hoţii!” ori de câte ori se pune în ogradă de-o afacere ecumenică.

Reacţiile internaţionale au fost, în general, slabe. Ursul tocmai primise ajutor internaţional, usaid via adra, şi era preocupat să decapiteze un peşte mai balşoi. Leul insular avea activităţi importante pe la Newbold, o chestie despre semănăturile de un miliard, sau aşa ceva. Vulturul, ce să mai vorbim, era suprasolicitat de problemele grave din învăţământul montan (cum că nişte ulii phd s-au apucat să tragă de zilele creaţiunii şi le-au întins cam la şapte milenii).

Doar cucuveaua mioritică, rămasă înţepenită pe cucumea de venirea dimineţii, privea buimacă şi parcă nu-i venea să creadă ce aude. Chiar aşa s-o fi ramolit sărmanul papagal? Ca să nu cadă de acolo, nişte binevoitori mai docţi i-au aruncat pe faţă o basma cernită-umanist, şi i-au pus un mp3 cu „ruşinică-ruşinică, eşti o mică sectărică,” până o să-şi vină în fire, completând cu voie bună petiţia de aderare.

A fost o zi cu adevărat istorică pentru Federaţia Păsărilor Fraterne. A fost o zi şi mai istorică pentru papagalul nostru, găinizat, dar ferrricit şi frrratern.

Copyright  ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888