Avertizările extrem de serioase că Satana va prelua iniţiativa unei mişcări globale pentru convertirea lumii nu par să fie luate în serios de îngerul Bisericii Laodicea. Deghizările lui contemporane par să amăgească “chiar pe cei aleşi,” care nu sunt dispuşi să creadă că proiectele strategice pentru mileniul trei vor angaja lumea într-o opoziţie monumentală contra ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu. Convertirea lumii la Hristos aprinde pasiuni şi speranţe în toate cartierele Babilonului modern. Rămăşiţa a fost avertizată despre acest fenomen cu mult timp înainte, în cuvinte clare şi fără echivoc:
“Papistaşi, protestanţi şi oameni lumeşti vor accepta o formă de evlavie fără putere, şi vor vedea în această uniune o mare mişcare pentru convertirea lumii şi inaugurarea multaşteptatului mileniu” (GC 588).
Profeţia aceasta se întâmplă sub ochii noştri. Creştinismul contemporan se regrupează tot mai vizibil în jurul unei declaraţii de credinţă comună, făcută acceptabilă pentru toate segmentele religioase prin dialog, negocieri şi tratative, astfel ca omenirea să poată fi întoarsă la Dumnezeu. Niciodată în istoria omenirii nu a existat o asemenea efervescenţă ecumenică, şi nu există comunitate religioasă care să nu fie implicată, într-un fel sau altul, în dialoguri, negocieri sau sesiuni de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
Cunoscătorii acestui fenomen s-ar fi aşteptat ca biserica rămăşiţei să refuze implicarea în acest joc primejdios, ea fiind în posesia unor informaţii cât se poate de explicite că strategii din Babilon nu urmăresc luminarea pământului cu slava lui Dumnezeu. Evenimentele actuale dovedesc însă că Mireasa lui Hristos nu a rezistat presiunilor de a participa la “convertirea lumii” alături de bisericile “surori.” Solia adventă, golită sistematic de specificitatea ei, a ajuns să se potrivească formei de evlavie produsă in vitro de specialiştii creştini. Superstiţia, obiceiurile păgâne botezate creştin, sărbătorile şi sesiunile de rugăciune, tot mai numeroase şi fierbinţi, nu reuşesc să producă altceva decât o formă de evlavie, lipsită de puterea lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu vor rămâne aşa. O componentă nouă va da viaţă acestei forme goale, când spiritismul se va alătura acestei alianţe nesfinte, iar omenirea va fi fascinată de “puterea cea mare a lui Dumnezeu.”
Idolatria Babilonului modern nu este diferită de idolatria celui antic, doar că forma ei străluceşte mai civilizat în lumina sofisticată a culturii post-moderniste:
“Este la fel de uşor să faci un idol din teorii şi doctrine false ca şi fasonarea unui idol din lemn sau piatră. Reprezentând fals atributele lui Dumnezeu, Satana face pe oameni să vadă pe Dumnezeu într-o lumină greşită. Pentru mulţi, în locul lui Iehova este aşezat un idol filozofic, pe când Dumnezeul cel viu, aşa cum este El descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în creaţie, este adorat doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce neagă pe Dumnezeul naturii. Deşi în forme diferite, în lumea creştină de azi există idolatrie la fel de sigur precum exista în vremea Israelului din vremea lui Ilie. Dumnezeul multor oameni înţelepţi, al filozofilor, poeţilor, politicienilor, ziariştilor – dumnezeul cercurilor stilate, al colegiilor şi universităţilor, şi chiar al unor instituţii teologice – nu este cu nimic mai bun decât Baal, zeul-soare al fenicienilor” (GC 583).