“Pentru pacea întregii lumi, pentru stabilitatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu şi pentru unirea tuturor, să ne rugăm Domnului.”
Acesta a fost laitmotivul întâlnirii Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC) la Chavannes-de-Bogis, în Elveţia, între 30 noiembrie şi 3 decembrie 2004. Sesiunea s-a numit “Ecumenism pentru secolul 21” şi au participat, alături de membrii WCC, 106 reprezentanţi ai bisericilor naţionale, asociaţiilor, organizaţiilor ecumenice sau instituţiilor creştine independente. A fost numită “o sesiune epocală,” iar elementul principal în schimbările urmărite acolo a fost trecerea de la un ecumenism instituţional la unul teologic, cultural, social, inter-denominaţional.
Delegaţii au hotărât, în unanimitate şi cu mare entuziasm, că a sosit timpul ca mişcarea ecumenică să treacă oficial şi public la “depăşirea prezentelor frontiere instituţionale, către o unitate spirituală, în care bisericile să acţioneze împreună spre binele societăţii,” unitate bazată pe consens teologic, aducând comunitatea bisericilor creştine la ceea ce este numit, în cercurile teologice, comunitatea de credinţă.
Este bine că eforturile acestea mascate, urmărite de mulţi ani cu asiduitate şi promovate în special prin instituţiile de învăţământ superior, au devenit publice. Oamenii au cel puţin ocazia să vadă şi să înţeleagă motivul pentru care unele dintre credinţele lor au dispărut de la amvoanele bisericilor, altele sunt batjocorite de teologii bisericilor lor, iar altele sunt amestecate cu concepte stranii, greu de explicat. În ce ne priveşte, acum putem înţelege efortul academiei adventiste de a aduce denominaţiunea la “creştinismul de bază,” cum spunea un eminent educator adventist. După zeci de ani de dialog şi negocieri cu bisericile “surori,” adventismul a fost fasonat să se potrivească creştinismului de bază, fiind golit de tot ce era specific, nou şi eficient în solia adventă. Am repudiat lumina nouă acumulată în peste o sută de ani, întorcându-ne la creştinismul secolului 17, de dragul acestui hristos ecumenic, modelat prin negocieri dure, îndelungate şi tensionate, ca să fie mulţumită toată lumea. Comunitatea de credinţă a produs o evanghelie multicoloră, în care se regăseşte câte un element al crezului denominaţiunilor variate care alcătuiesc acest conglomerat modern.
Ecumenismul pentru secolul 21 se depărtează oficial de integrarea instituţională, îndreptându-se către o unire teologică şi socială, bazată pe părtăşia spirituală a credincioşilor care au acceptat o credinţă comună obţinută prin consens. Ecumenismul secolului 21 se pregăteşte să ofere lumii un hristos multi-cultural şi inter-denominaţional, care să poată binecuvânta orice gen de religie, crez, cultură, doctrină sau tradiţie. Este modelat un format care să includă vasta varietate de nuanţe confesionale, în care catolici, protestanţi, ortodocşi sau adventişti să se simtă liberi să-şi practice “idividualităţile” şi cultura proprie, atâta timp cât ea nu devine ofensatoare pentru alte “culturi.” Cu alte cuvinte, vom fi lăsaţi să apreciem Spiritul Profeţiei, să ne închinăm sâmbăta, să respectăm reforma sanitară sau să practicăm botezul prin scufundare, atâta timp cât ne declarăm dispuşi să fim o parte a mişcării de integrare pentru pacea şi bunăstarea omenirii în mileniul trei. Forţele din spatele mişcării ecumenice se mulţumesc cu atât, deşi nu se sfiesc să afirme, în declaraţia oficială a întâlnirii din Elveţia, că speră ca “Duhul Sfânt să ne conducă astfel ca, într-o zi, să putem celebra euharistia (liturghia catolică) împreună, ca semn al unităţii noastre.” Această speranţă este în total acord cu declaraţia papei că “liturghia este semnul şi instrumentul unirii tuturor oamenilor.”
Hristosul universal care se ridică astăzi, şi care va obţine curând adorare universală, binecuvântează fără discriminări euharistia, cina Domnului, sfânta cină, declarând acceptabilă orice formă de creştinism, dogmă, crez sau confesiune. O singură obsesie are: Să angajeze lumea creştină, dar în special pe mesagerii întreitei solii îngereşti, în proiectele de viitor ale Planetei Pământ, pentru pace şi bunăstare în mileniul trei al supremaţiei fărădelegii.