Biserica rămăşiţei, însărcinată să prezinte lumii “ultima solie de har,” a fost avertizată în nenumărate rânduri că nu va reuşi să se achite de misiunea încredinţată dacă va neglija “lumina crescândă” despre neprihănirea lui Hristos. Ni s-a spus că “lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890). Ni s-a mai spus că în 1888 Dumnezeu a trimis “lumină preţioasă,” iar delegaţii prezenţi la sesiune s-au aliniat împotriva ei. Urmarea acestei atitudini? “Ei vor accepta solii pe care nu le-a trimis Dumnezeu, devenind astfel şi mai periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, deoarece aşează standarde false” (Special Testimonies A01B 8 p.12).
Cred că aţi observat, în ultimul timp, schimbarea de ton în publicaţiile bisericii, în lecţiunile şcolii de sabat sau în prelegerile pentru săptămâna de rugăciune, al căror discurs este orientat către ameliorarea relaţiilor cu bisericile creştine surori, cu scopul de a transmite solia adventă mai eficient, dar şi pentru a comunica lumii păgâne vestea bună într-un mod unitar.
Liderii de opinie din bisericile creştine sunt îngrijoraţi de expansiunea credinţelor orientale, budismului şi chiar islamismului în lumea occidentală, considerată a fi teritoriul tradiţional al creştinismului. Ei observă secularizarea accentuată a societăţii moderne şi se întreabă tot mai serios care să fie motivele. Unul dintre răspunsuri a fost fragmentarea serioasă a bisericii creştine, care a făcut ca evanghelia să se împotmolească într-o confuzie fără precedent, fiind propovăduită în concepte contradictorii, de voci diverse şi prin metode discutabile, complet nepotrivite unei lumi civilizate şi rafinate care a păşit în secolul 21.
Există nenumărate organizaţii ecumenice, mondiale sau regionale, care au încercat să aducă bisericile creştine la mirajul Pământului locuit – oikoumene ge - la unitatea trupului lui Hristos, aşa cum este văzut el de Consiliul Mondial al Bisericilor. Ultimii ani au înregistrat o activitate febrilă în rândul asociaţiilor creştine - catolice, ortodoxe sau protestante - cu o mişcare spectaculoasă, cel puţin pentru noi, marcată de intrarea Uniunilor de Conferinţe ale Bisericii AZŞ în alianţele protestante, al căror scop final este unirea bisericilor. Cazul Uniunii Franceze este cel mai recent exemplu de acest fel. Federaţia Protestantă din Franţa a primit biserica noastră, cu titlu probatoriu pentru o perioadă de doi ani, iar apoi ca membru deplin, iar scopul declarat al acestor mişcări este de a “duce lumii evanghelia cu o singură voce.” Acesta este scopul tuturor celorlalte asociaţii ecumenice, inclusiv al Consiliului Mondial al Bisericilor.
Bisericile afiliate la FPF au găsit o cale comună, în urma negocierilor, în a formula vestea bună unitar şi acceptabil pentru toţi membrii. Cu biserica noastră s-a negociat zece ani, şi se pare că s-a ajuns la un acord, odată ce am fost acceptaţi ca membru probatoriu. Întrebarea care se ridică tot mai pregnant este dacă Biserica AZŞ a renunţat la viziunea ei unică despre evanghelie, sau dacă FPF a acceptat întreita solie îngerească şi se angajează să o ducă până la marginile pământului. Oricum ar fi, devine tot mai clar că rămăşiţa este integrată în structurile regionale ale mişcării ecumenice, atrasă de momeala strălucitoare că Isus Hristos va fi astfel propovăduit unei lumi care piere.
Noi suntem uimiţi de aceste demersuri, deoarece nu credem că evanghelia poate fi negociată spre a se potrivi unui spectru atât de larg de confesiuni discordante, opuse şi chiar conflictuale. Hristos cel viu, Dorinţa naţiunilor, a fost desfigurat dincolo de recunoaştere, iar acest hristos ecumenic, acest campion al Babilonului spiritual rezultat în urma negocierilor nu are nici o legătură cu “poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” El poate fi un liant în confuzia religioasă contemporană, dar nu va reuşi niciodată să vindece boala necruţătoare a păcatului, nici să ofere o inimă nouă şi nici să aducă omenirea pe căile neprihănirii.
Recent a avut loc un eveniment în lumea ecumenică, pe care ei îl numesc “epocal,” eveniment care este o recunoaştere publică a eforturilor depuse în ultimele decenii de a atrage în mişcarea ecumenică bisericile “reticente,” aşa cum este considerată a noastră.