Ultimele câteva decenii au fost marcate de o febrilă dar tăcută campanie de cosmetizare a Bisericii Romano-Catolice. În timp ce mass-media ne sufoca prin insistenţa cu care se apleca asupra tuturor evenimentelor desfăşurate la Vatican, teologii bisericii semnau aproape în tăcere tot felul de declaraţii comune cu lumea protestantă.
Scopul? Înlăturarea obstacolelor teologice care împiedică unirea trupului lui Hristos. Au fost semnate declaraţii comune cu luteranii, anglicanii şi metodiştii, prin care aceştia recunosc şi aprobă caracterul scripturistic al doctrinei îndreptăţirii prin credinţă aşa cum este el predicat de Biserica Romano-Catolică. Biserica doreşte să convingă omenirea că s-a lepădat de tarele trecutului, că protestantismul şi-a îndeplinit misiunea şi acum este timpul să se întoarcă în sânul bisericii universale. Interesant este faptul că protestanţii chiar au început să vibreze pe această frecvenţă, fiind dispuşi la orice compromis pentru succesul a ceea ce ei numesc „unirea” trupului lui Hristos.”
Teologii protestanţi apelează tot mai des la ceea ce este numit „principiul protestant.” Într-o lucrare a sa, intitulată The Principle of Protestantism, Philip Schaff declară că despărţirea în scopul producerii unei corecţii este un principiu valid al protestantismului. Dar odată corecţia făcută, trebuie să revenim imediat în grupul de care ne-am despărţit. El se referă la separările produse de reformatori. Protestantismul s-a despărţit de catolicism spre a produce o corecţie. Odată ce îndreptarea a avut loc, trebuie să revenim din nou la biserica apostolică, universală.
În acest punct subiectul devine interesant pentru noi, care observăm un interes absolut ciudat la teologii noştri pentru căutarea unor credinţe comune cu celelalte confesiuni protestante. De curând a avut loc la Praga (8-11 august 2006) o întâlnire la nivel înalt între Biserica Adventistă şi Alianţa Evanghelică Mondială, al cărei scop declarat a fost acela de a discuta deschis “subiecte de consens sau conflict pe o bază biblică,” şi de a “explora posibile zone de cooperare.” În spatele acestor expresii de etichetă, oricine înţelege şi observă puseurile mişcării ecumenice şi scopurile acesteia de a “nivela” hârtoapele teologice inter-denominaţionale. Ei vor să ştie dacă există ceva care ne-ar împiedica să lucrăm împreună pentru Hristos. În acelaşi timp, Alianţa Evanghelică Mondială are consultări cu Biserica Romano-Catolică pe aceleaşi subiecte.
Şi ce observăm?
Bisericile protestante constată şi declară că Biserica Romano-Catolică a realizat corecţiile impuse de reforma protestantă şi că este timpul ca ele să analizeze cu seriozitate cerinţele principiului protestant – întoarcerea la biserica-mamă.
Biserica Romano-Catolică pretinde că stă pe scaunul lui Petru, şi că ea este moştenitoarea autorităţii apostolice instituite de Hristos. Principalul templu al lumii catolice, bazilica din inima Vaticanului, poartă numele lui Petru, iar suveranul pontif pretinde că este în acelaşi timp succesorul lui Petru şi reprezentantul lui Hristos pe pământ.
Cine este acest Petru, în jurul căruia gravitează toate pretenţiile de autoritate spirituală şi seculară ale romanismului? A fost apostolul Petru primul episcop al bisericii din Roma, pe autoritatea căruia a fost clădită biserica universală?
Într-o demonstraţie fascinantă, Ernest L. Martin spulberă această pretenţie absurdă, arătând că romanismul s-a ridicat pe învăţăturile unui alt Petru, în contrast marcant cu apostolul lui Hristos, chiar dacă şi pe falsul Petru l-a chemat tot Simon.
Vă invităm să studiaţi acest material, căci, dacă lucrurile merg în direcţia descrisă de profeţie – şi astăzi chiar observăm că într-acolo se îndreaptă – va fi vital să înţelegem corect temeliile credinţei care va fi impusă curând popoarelor ca unică garanţie pentru pacea şi supravieţuirea neamului omenesc.