Lucrarea lui Dumnezeu pe pământ a fost marcată decisiv de trei caractere, iar statura lor monumentală influenţează vital pe sfinţii ultimei generaţii, cei care vor păzi poruncile lui Dumnezeu şi vor avea credinţa lui Isus.

Moise. Pavel. Ellen White.

Ce legătură au ei cu ultima generaţie şi cu încheierea lucrării lui Dumnezeu?

În primul rând, ei sunt exemple marcante despre inutilitatea educaţiei şcolare oferite de lumea aceasta, despre puterea vrăjită a principiilor lumii inoculate în mintea omenească prin educaţie.

Moise a fost un înalt demnitar egiptean, posibil urmaş la tronul imperiului. El s-a bucurat de cea mai înaltă educaţie pe care o puteau oferi şcolile lumii la acea dată. Probabil că nu exista minte mai strălucită decât a lui în tot regatul, iar el îşi făcuse temele cu atâta sârguinţă încât promitea să devină un mare conducător. Iată ce spune despre el Inspiraţia: “În şcolile militare ale Egiptului, lui Moise i se predase legea forţei, iar această învăţătură avusese o aşa putere asupra caracterului lui încât a fost nevoie de patruzeci de ani de izolare şi comuniune cu Dumnezeu şi natura spre a-l pregăti pentru conducerea lui Israel prin legea dragostei. Pavel a trebuit să înveţe aceeaşi lecţie” (ED 65).

Observaţi ce putere are educaţia în şcolile lumii? A avut nevoie de patruzeci de ani de izolare ca să devină independent de “duhul” lumii şi să poată vedea frumuseţea sublimă a neprihănirii. Doar aşa putea el să participe la eliberarea lui Israel din Egipt. Şi ce participare!

Pavel a trebuit să treacă şi el prin aceeaşi experienţă. Deşi studiase “la picioarele lui Gamaliel” şi nu în Egipt, spiritul, principiile şi valorile lumii i se instalaseră în minte la fel de profund ca şi lui Moise (de unde se deduce că “duhul lumii” era la el acasă în şcolile poporului ales ca şi în cele din Egipt). Solzii de pe ochii lui spirituali erau atât de groşi încât nu a fost mişcat de niciun eveniment petrecut în Iudeea, Samaria sau Ierusalim. Lucrarea lui Hristos nu i-a spus nimic. Învierea lui Lazăr a trecut neobservată. Răstignirea, cu evenimentele ei şocante, l-a lăsat rece. Abia la uciderea lui Ştefan a început să se clatine ceva în el, dar acel ceva l-a înrăit şi mai tare, oferindu-se voluntar pentru stârpirea prin forţă a ereticilor. După convertirea lui, a trebuit să meargă pe urmele lui Moise. Doar izolarea de societatea pe care o servise şi o adorase, în mijlocul pustiului arid, l-a putut ajuta să înţeleagă diferenţele fundamentale dintre lumea aceasta şi împărăţia lui Dumnezeu, pe care el credea că o serveşte. Dar a învăţat “lecţia pe care trebuia să o înveţe,” şi anume că promovarea împărăţiei lui Dumnezeu nu se poate face “prin putere sau tărie,” ci prin Duhul Domnului, că forţa constrângătoare nu are niciun loc în împărăţia slavei. Dintre toţi apostolii Domnului, şi cu toate că nu L-a cunoscut personal pe Hristos, el a înţeles cel mai bine profunzimile tainei evlaviei, aşezând o temelie veşnică pentru credinţa generaţiei care va încheia marea controversă. Scrierile sale sunt măreţe.

Când a venit timpul ca “judecata să treacă la cei vii,” şi Dumnezeu a considerat că este vremea ca poporul Său să fie scos din Egiptul spiritual, timpul nu mai avea răbdare pentru ca un alt savant să fie dus prin pustie la dezintoxicare de “duhul lumii.” Dumnezeu a spus: “Gata. Destul cu cei străluciţi şi puternici. Vom chema alături pe cineva lipsit de orice urmă de avantaj lumesc.” Deşi iniţial S-a adresat unor pastori, El a ales să facă un mesager al Său din cea mai umilă persoană din punct de vedere educaţional. A căutat pe “cel mai slab dintre slabi.” Şi a găsit-o pe Ellen White, o tânără care nici măcar nu absolvise clasele primare. În scrierile ei se află măreţii de nedescris ale tainei evlaviei, pe care le recunosc şi cei mai înverşunaţi duşmani ai ei. Dar cunoaşteţi detaliile.

Creştinismul acelor zile avea teologi marcanţi, oameni cu nume, personalităţi puternice. Dumnezeu S-a coborât la Ellen White. Nu există dovadă mai clară că împărăţia lui Dumnezeu şi lucrarea Lui nu au nevoie de educaţia superioară a lumii. Scrierile şi lucrarea ei au produs o mişcare internaţională, şi vor pregăti un popor care se va alătura lui Hristos la aducerea neprihănirii veşnice în familia lui Dumnezeu răvăşită de război.

Cei trei slujitori ai neprihănirii mai au ceva în comun: toţi au avut conflicte majore cu propria lor biserică, mai exact cu “oamenii cu nume” din acel popor. “Duhul lumii” nu suporta neprihănirea lui Hristos sau pe slujitorii ei.

Moise a fost urât, bănuit şi contestat de conducătorii seminţiilor lui Israel chiar la scurt timp de la ieşirea din Egipt. De multe ori i-au reproşat că i-a scos dintr-o ţară bună şi i-a adus “în pustia aceasta” fără pepeni şi praji. La Cadeş-Barnea, deşi conducătorii au stârnit poporul la necredinţă, tot pe Moise au dat vina. S-au întors în pustie, iar acum nemulţumirea s-a transformat în revoltă deschisă, când Core, Datan şi Abiram, sprijiniţi de două sute cincizeci de oameni din copiii lui Israel, “din fruntaşii adunării, din cei ce erau chemaţi la sfat, şi care erau oameni cu nume” (Num 16:2), au dorit să-l debarce pe Moise din funcţia de mesager al Domnului şi să preia puterea în Israel. Doreau să scape de omul care era dispus să fie şters din cartea vieţii de dragul lor. “Oamenii cu nume” nu aveau ochi pentru lucrurile lui Dumnezeu.

Pavel a trecut pe acelaşi drum al umilirii şi dispreţului venit din propriul popor. Profesorii şi colegii lui din Sinedriu nici nu au dorit să audă de “nimicurile” la care ajunsese să se preteze cel mai promiţător rabin al timpului, omul care ar fi făcut cinste cauzei lui Dumnezeu prin statura teologică impunătoare de care dădea dovadă. Au apelat la toate ticăloşiile, au făcut orice să-l vadă cât mai repede mort, să cureţe lumea de “ciuma” care devenise fostul lor coleg părăsind calea dreaptă a interpretării Scripturii.

Sora White a trecut prin aceleaşi chinuri, chiar dacă violenţa a căpătat accente mai subtile. Ascultaţi reacţia conducătorilor bisericii faţă de ea, atunci când Dumnezeu a dorit să trimită lumii ploaia târzie şi marea strigare:

“Dumnezeu a dat hrană pentru popor la vreme potrivită, dar ei au refuzat-o deoarece nu venea pe calea şi în felul în care doreau ei. Fraţii Jones şi Waggoner au prezentat poporului lumină preţioasă, dar prejudecăţile şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea au blocat uşa inimilor lor, ca nimic să nu poată intra de la aceşti fraţi... Tot aşa a fost în trădarea, procesul şi răstignirea lui Isus, toate acestea au trecut prin faţa mea punct cu punct; spiritul satanic a luat controlul şi a influenţat cu putere inimile omeneşti, care s-au deschis îndoielilor, urii şi mâniei. Toate acestea predominau la acea sesiune... Am fost dusă în casele unde erau cazaţi fraţii noştri, unde am văzut multă discuţie şi sentimente excitate, remarci aspre şi ascuţite. Slujitorii pe care i-a trimis Domnul erau caricaturizaţi, ridiculizaţi şi aşezaţi într-o lumină batjocoritoare. Comentariile... au trecut apoi la mine, iar lucrarea pe care Dumnezeu mi-a dat să o fac era tratată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White era tratat cu uşurinţă, ridiculizat şi acuzat; la fel şi numele fraţilor Waggoner şi Jones... Voci pe care am fost surprinsă să le aud, se uneau în rebeliune... voci aspre, hotărâte să denunţe. Dintre toţi cei care se exprimau cu atâta cruzime, nici unul nu a venit la mine să întrebe dacă aceste afirmaţii şi presupuneri erau adevărate... După ce am auzit aceste lucruri, inima mea a fost zdrobită. Niciodată nu mi-am imaginat ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare la inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt... ‘Fratele va da la moarte pe fratele său’” (Letter 14, 1889).

“Criza viitoare” se apropie cu paşi repezi, iar poporul care doreşte să participe la ultima lucrare de avertizare a lumii trebuie să fie complet despărţit de “duhul lumii,” de practicile, valorile, spiritualitatea şi cultura lumii. Ei vor sta singuri, neîntinaţi de amăgirile elegante ale unei ştiinţe pe nedrept numită astfel, liberi de metodologia lumii, neafectaţi de exegeza şi ortodoxia şcolilor de teologie. Doar prin astfel de oameni va putea pământul să fie luminat de slava lui Dumnezeu.