Societatea americană, ca şi lumea întreagă, este sfâşiată şi confuză în faţa devastărilor cu care este confruntată. Începând cu 9/11 şi terminând cu Katrina, omenirea arată tot mai clar că şchioapătă de ambele picioare, că nu ştie să deosebească dreapta de stânga la fel ca locuitorii anticei cetăţi din vremea lui Iona, Ninive.

Fundamentaliştii, păzitorii adevărului veşnic, strigă omenirii să se pocăiască în faţa mâniei aprinse a unui Dumnezeu sfânt care nu mai suportă nelegiuirea colectivă şi a început să lovească planeta. Stânga liberală calmează populaţia, spunându-i că 9/11, asiaticul tsunami sau Katrina sunt fenomene naturale obişnuite, care nu au nici o legătură cu Dumnezeul nostru iubitor sau cu felul de viaţă al oamenilor. Iar necredincioşii batjocoresc ambele tabere, continuându-şi petrecerea şi glorificând intelectul uman, ridicând un pahar „în cinstea soartei” (Isa 65:11).

Recent, o organizaţie creştină (Repent America) avertiza naţiunea că uraganul Katrina este răspunsul lui Dumnezeu la nelegiuirea colectivă din New Orleans. „Deşi pierderea atâtor vieţii este dureroasă, acest act al lui Dumnezeu a nimicit o cetate nelegiuită,” spunea directorul acestei organizaţii, Michael Marcavage.

New Orleans este fără discuţie un oraş nelegiuit, ca multe altele. Este renumit pentru festivalurile lui destrăbălate, precum Mardi Gras sau Southern Decadence. Ele ne ajută să înţelegem puţin felul în care se trăia în Sodoma şi Gomora.

Southern Decadence (decadenţa sudică) este o sărbătoare a homosexualilor şi lesbienelor, ţinută anual între 31 august şi 5 septembrie, iar anul acesta ar fi fost la a 34-a aniversare. Erau aşteptaţi peste 200.000 de vizitatori din toată ţara, lucru foarte apreciat de autorităţi şi de industria hotelieră. Pe timpul sărbătorii, decadenţa umplea străzile, barurile şi hotelurile, iar principiile morale ale unei societăţi creştine erau suspendate. Beţia şi desfrâul generalizat erau privite cu toleranţă şi înţelegere de autorităţi, iar evenimentul era considerat ca fiind unul cultural.

O altă sărbătoare locală este Mardi Gras, când destrăbălarea coboară în stradă spre a fi aplaudată şi admirată. Sub stăpânirea alcoolului, bărbaţii oferă femeilor bijuterii de plastic într-o licitaţie sexuală absolut tembelă. Este uimitor cum poate o societate civilizată şi creştină să coboare la un asemenea nivel de depravare.

Anul acesta decadenţa a fost întreruptă de Katrina, care a lovit exact în momentul când oraşul se pregătea să-şi primească musafirii pentru Southern Decadence 2005. În locul bucuriei, alcoolului, drogurilor şi desfrâului, omenirea a privit în direct confuzie, agonie, groază, distrugere şi moarte. Michael Marcavage de la Repent America continua: „New Orleans este un oraş care a deschis larg uşile în faţa sărbătoririi publice a păcatului. Din această devastare se poate ridica o metropolă plină de neprihănire.”

Noi avem îndoieli serioase că neprihănirea ar putea veni ca urmare a loviturilor devastatoare.

Poziţia celor de la Repent America a produs reacţii puternice în celălalt segment al Americii creştine. Christian Alliance For Progress cheamă America la semnarea unei petiţii care să declare că Dumnezeu nu este un ucigaş. Iată un fragment din petiţia lor: „Noi, divese persoane de credinţă din Statele Unite (alături de prietenii noştri de pretutindeni) ne-am adunat spre a declara: Creatorul nostru NU este un ucigaş. Noi nu credem că Făcătorul tuturor lucrurilor distruge oraşe întregi, distruge sute sau mii de oameni nevinovaţi şi afectează infrastructura întregii naţiuni ca pedeapsă pentru anumite păcate. Diversele noastre tradiţii de credinţă ne învaţă că iubitul nostru Creator este îndurător, încet la mânie şi bogat în bunătate. Dacă există ceva care să ne unească, în această diversitate, este adevărul fundamental că Dumnezeu ne iubeşte şi că ne cheamă să ne iubim unii pe alţii.”

Care ar trebui să fie poziţia bisericii rămăşiţei în această criză? Cum se potrivesc aceste poziţii contradictorii cu solia îngerului al treilea? Nu este uluitor să constatăm că membrii bisericii noastre se raliază celor două poziţii exprimate aici, deşi nici una dintre ele nu este acceptabilă?

Prima poziţie, că Dumnezeu a trimis Katrina, este inacceptabilă şi nu mai are rost să dăm explicaţii, concepţia noastră fiind clară asupra acestui subiect. Faţă de cealaltă poziţie avem rezerve, deşi susţinem şi noi că nu Dumnezeu este la originea acestor dezastre. Rezervele noastre vin mai ales din ceea ce petiţia respectivă evită să spună. Aceşti oameni lasă să se înţeleagă faptul că devastarea nu are legătură cu felul de viaţă al locuitorilor din acea zonă. Cu aşa ceva nu putem fi de acord.

Ca şi în cazul Sodomei, oamenii de astăzi au dreptul şi libertatea să-şi aleagă modul de viaţă. Oferta lui Dumnezeu este încă validă: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deut 30:19). Locuitorii anumitor zone, din diverse motive, aleg nelegiuirea ca mod de viaţă, iar Dumnezeu este obligat să Se retragă de la ei. Cererea lor este legitimă, ei au dreptul să aleagă blestemul, dacă aşa vor. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să trăiască în neprihănire. El face tot ce se poate spre a convinge, spre a lumina, spre a sensibiliza asupra riscurilor persistării în fărădelege. Odată încheiată această lucrare, toate mijloacele harului au fost epuizate. Nimic nu se mai poate face pentru cei care nu au putut fi convinşi prin aceste mijloace. De acum, ei pornesc pe un drum lipsit de protecţia divină, acolo unde nu mai există lege, siguranţă sau echilibru. Un drum pe care se poate întâmpla orice, unde hazardul şi haosul modelează evenimente şi unde viaţa nu are nici o valoare. Iona a aflat acest lucru în fundul mării: "Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei" (Iona 2:8). Teribil lucru este să îndepărtezi îndurarea de la tine, acea îndurare care se agaţă şi de ultima şansă spre a nu fi îndepărtată.

Cel mai bun exemplu este distrugerea Ierusalimului. De sute de ani Israel pierduse orice urmă de înţelegere despre caracterul lui Dumnezeu şi scopurile Sale cu ei. Învăţătura sanctuarului, pervertită de rabinii titraţi, nu mai vorbea naţiunii despre idealul înalt, “pus în faţa fiecărui suflet,” acela ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în ei. Mesagerii lui Dumnezeu au bătut la inima lui Israel în fiecare generaţie. Apoi a venit Fiul omului, un templu în care locuia Şekina. Nu au dorit să asculte nici de El. Ce se mai putea face? Spiritul Profeţiei explică cel mai bine acest mecanism, şi îmi face plăcere să redau aici aceste pasaje impecabile, pe care doar un înger le putea exprima aşa frumos:

"Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea", "ai căzut prin nelegiuirea ta" (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstraţie a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui.

Noi nu ştim cât de mult Îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi protecţia de care ne bucurăm. Doar puterea restrângătoare a lui Dumnezeu fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cei neascultători şi nerecunoscători au motive serioase să dea slavă lui Dumnezeu pentru mila şi îndelunga Sa răbdare prin care ţine sub control puterea crudă şi perfidă a celui rău. Dar atunci când oamenii depăşesc limitele răbdării divine, această protecţie este îndepărtată. Dumnezeu nu stă în faţa păcătosului ca un executant al sentinţei pentru fărădelege; dar El lasă pe cei ce resping îndurarea Sa pe drumul lor, să culeagă ceea ce au semănat. Fiecare rază de lumină respinsă, fiecare avertizare dispreţuită sau neglijată, fiecare patimă tolerată, fiecare călcare a legii lui Dumnezeu este o sămânţă care produce o recoltă sigură. Duhul lui Dumnezeu, refuzat persistent, este în cele din urmă retras de la păcătos, şi astfel nu mai rămâne nici o putere care să controleze poftele păcătoase ale sufletului, nici o protecţie împotriva vicleniei şi vrăjmăşiei lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare teribilă şi solemnă pentru toţi cei care tratează cu uşurătate ofertele harului divin şi se împotrivesc chemărilor îndurării divine. Niciodată nu a fost dată o dovadă mai clară despre ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi despre pedeapsa sigură care va cădea peste cei vinovaţi.

Profeţia Mântuitorului despre judecăţile care urmau să cadă asupra Ierusalimului urmează să aibă o altă împlinire, faţă de care acea pustiire teribilă a fost doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem să vedem destinul unei lumi care a lepădat harul lui Dumnezeu şi a călcat în picioare legea Sa. Întunecate sunt rapoartele mizeriei omeneşti pe care le-a cunoscut pământul de-a lungul secolelor de nelegiuire. În faţa acestor scene inima cedează şi mintea refuză să accepte realitatea. Rezultatele lepădării autorităţii cereşti au fost teribile. Dar în descoperirile viitorului este prezentată o scenă şi mai tenebroasă. Rapoartele trecutului – procesiunea interminabilă a agitaţiilor, conflictelor, revoluţiilor, “învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge” (Isa 9:5) – ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei când Duhul protector al lui Dumnezeu va fi retras cu desăvârşire de la cei nelegiuiţi, şi nu va mai ţine în frâu izbucnirea patimilor omeneşti şi furia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, consecinţele guvernării lui Satana” (GC 35-36).