Deoarece suntem cu toţi de acord că Biblia se explică singură, vă invit să punem alături două cazuri în care devastări majore afectează viaţa şi cursul lucrurilor pe această planetă.

Îngerii din Apocalips 7

De pe insula Patmos, ucenicul iubit ne oferă o înregistrare a descoperirilor pe care Dumnezeu i le-a oferit pentru ultima generaţie. Cartea lui nu prezintă o descriere cronologică a scenelor finale ale marii controverse, ci, mai degrabă, scurte cadre sau secvenţe a căror înlănţuire oferă o imagine corectă a evenimentelor care vor produce sfârşitul planetei Pământ.

Dintre aceste secvenţe, cea din capitolul 7 este plină de învăţături cu privire la dinamica nimicirii. Acolo sunt prezentaţi patru îngeri, aşezaţi în cele patru puncte cardinale, a căror misiune este să împiedice declanşarea anumitor catastrofe planetare, forţe care deja există şi care sunt potenţial capabile să ruineze această planetă.

„După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: ‚Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!’” (Apocalips 7:1-3).

Ultima parte a acestor versete pare să spună că misiunea îngerilor este să „vatăme pământul şi marea.” Dar în prima parte se spune foarte clar că misiunea lor este să ţină cele patru vânturi ale pământului, „ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.”

Explicaţia aceasta implică faptul că pe planeta noastră există deja anumite forţe devastatoare, numite „vânturi ale pământului.” Rolul acestor îngeri este de a împiedica declanşarea lor din motive legate de operaţiunea de salvare pe care cerul tocmai o desfăşoară pe planeta Pământ. Ei trebuie să împiedice acele dezastre până când „vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru.” Prin urmare, atâta timp cât sigilarea nu s-a încheiat, aceşti îngeri sunt anunţaţi că misiunea lor trebuie să continue.

Care sunt realităţile din spatele acestei metafore pe care o vede Ioan? Civilizaţia noastră, pe care tot Ioan o numeşte ca fiind „cei ce prăpădesc pământul,” în goana ei după confort, fericire şi prosperitate, a produs anumite consecinţe pe care comunitatea ştiinţifică le consideră a fi devastatoare. Hotărâţi să ne luăm destinul în propriile mâini, fără să respectăm instrucţiunile Creatorului acestei planete, noi am pornit pe drumul cunoaşterii, experimentării şi producerii de mijloace pentru susţinerea vieţii.

Industrializarea a început în urmă cu aproximativ 200 de ani, pornind de la roată şi viteza calului. Astăzi, în 2004, la câteva generaţii de atunci, trăsura a fost înlocuită de aeronave, iar viteza a depăşit-o de câteva ori pe cea a sunetului. Acum patru generaţii mesajele erau transmise de poştaşul călare; astăzi comunicaţiile via internet leagă întreaga comunitate, indiferent de locaţie. Nu demult, cruzimile omeneşti erau doar la distanţa zborului unei suliţe. Astăzi avem posibilitatea, cu potenţialul nuclear de care dispunem, să distrugem planeta de câteva ori la rând şi tot ne mai rămân suficiente focoase.

Aceste schimbări fundamentale aduse de societatea industrială, iar mai recent de cea informaţională, nu au fost făcute fără costuri majore. Ecosistemul a fost afectat ireversibil, iar consecinţele pe termen scurt încep să-şi arate colţii: Furtuni devastatoare, tornade, inundaţii, incendii de păduri, aer şi apă poluate, afectarea straturilor superioare ale atmosferei. La toate acestea se adaugă efectele războaielor şi experimentelor militare, în special cele în domeniul armelor nucleare, care au eliberat în spaţiu enorme cantităţi de substanţe toxice. Acestea nu dispar, aşa cum avem noi impresia. Ele doar se transformă, şi astfel transformă mediul natural. La acestea se adaugă experimentele pentru manipularea vremii, prin declanşarea unor explozii în stratosferă. În ultima vreme capacitatea de a afecta mediul s-a modernizat. Poate aţi auzit de proiectul HAARP, în care ionosfera este bombardată cu o cantitate uriaşă de radiofrecvenţă, de ordinul giga-waţilor, în spectrul 2-10 MHz. Această imensă cantitate de energie transformă ionosfera într-o oglindă „încinsă,” capabilă de fenomene dintre cele mai bizare. Sub efectul unor asemenea emisii, comunicaţiile planetare pot fi blocate total; zone locale de pe glob pot fi prăjite literalmente; pot fi produse la comandă fenomene naturale, ploi torenţiale, cutremure, furtuni, secete; în acelaşi timp pot fi realizate comunicaţii cu submarine aflate la mare adâncime. Acestea sunt doar efectele cunoscute. Dar care vor fi efectele nebănuite ale unor astfel de experimente? Pe această planetă, orice activitate are efecte dăunătoare, de la prietenosul automobil până la galaxia de experimente militare secrete.

Omenirea de astăzi nici nu visează că liniştea şi pacea pe care încă şi le permite nu sunt decât eforturile celor patru îngeri de a ţine „vânturile pământului” în loc. Fără ei, ele ar fi afectat letal civilizaţia acestei planete bolnave.

Ce se va întâmpla atunci când îngerii vor fi eliberaţi din misiunea aceasta de împiedicare a vânturilor? Observaţi că încheierea misiunii lor este legată de un eveniment numit „sigilare.” Este un moment în care fiecare persoană a hotărât definitiv de ce parte doreşte să fie în marea controversă. Ni se spune că sigilarea este „o confirmare în adevăr, atât intelectuală cât şi spirituală, încât ei nu mai pot fi clintiţi.” Confirmare intelectuală în adevăr, adică ei ştiu sigur adevărul despre caracterului lui Dumnezeu şi implicaţiile din marea controversă. O confirmare spirituală în adevăr, adică păcatele lor au fost şterse, legea a fost scrisă în inimile lor şi au devenit părtaşi de natură divină.

Când această lucrare a fost realizată, misiunea celor patru îngeri se încheie. Ce urmează? Plăgile. Ele nu sunt altceva decât acele „vânturi” pe care îngerii le-au ţinut în frâu ca sigilarea să poată fi realizată. Aceste şapte dezastre care vor lovi pământul sunt văzute de mulţi ca fiind mânia lui Dumnezeu vărsată peste vrăjmaşii Lui, care nu au preţuit dragostea Sa mântuitoare. Dacă ar fi aşa, atunci cei patru îngeri au ţinut în loc urgia lui Dumnezeu, nu vânturile pământului. Misiunea lor era să-L oprească pe Dumnezeu să nu „vatăme” pământul, ceea ce nouă ni se pare inacceptabil. 

În limbaj apocaliptic, noi numim încheierea misiunii acestor îngeri ca fiind închiderea harului, sau retragerea protecţiei divine de peste afacerile acestei planete. Nu Dumnezeu decretează un timp al acestei retrageri a harului. El doar constată că harul mântuitor nu mai are "obiectul muncii," deoarece fiecare persoană a luat o hotărâre clară şi definitivă. Omenirea deja se închina stăpânitorului acestui veac, care cerea insistent ca Dumnezeu să Se retragă de pe pământ. Acum voia lor este îndeplinită. Vor avea posibilitatea să demonstreze încă o dată că lumea aceasta funcţionează şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Încă o dată, deoarece lumea aceasta a mai avut ocazia să vadă cum funcţionează ea fără ajutorul lui Dumnezeu.

Potopul

Înţelegând corect principiile neprihănirii descrise în Apocalips 7, nu ar fi corect să le aplicăm şi celuilalt mare cataclism care a lovit planeta? Un Dumnezeu al neprihănirii nu va lucra oare după aceleaşi principii de drept în toate circumstanţele în care operează o lume nelegiuită?

Structura de mediu şi climatul erau foarte diferite înainte de potop. Geneza 1 ne spune că planeta Pământ era acoperită complet de apă, înainte ca Dumnezeu să o organizeze pentru viaţă. În ziua a doua a creaţiei Dumnezeu a zis: „,Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.’ Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua. Dumnezeu a zis: ‚Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!’ Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.”

Ni se spune aici că apele au fost despărţite de o „întindere” care a fost numită cer, cerul atmosferic al acestei planete. Astfel, o parte a apelor a fost ridicată deasupra atmosferei, iar cealaltă parte a rămas pe pământ şi a fost „strânsă” la un loc, formând mările şi dezgolind uscatul. Apa care a fost ridicată deasupra atmosferei a transformat pământul într-o seră uriaşă, în care nu existau anotimpuri, schimbări bruşte de temperatură, vânturi puternice sau ploi. Vegetaţia era udată de roua care se forma dimineaţa datorită slabei modificări de temperatură dintre zi şi noapte. Pătura de apă de deasupra atmosferei avea şi alte roluri binecuvântate. Era în primul rând un strat protector pentru radiaţiile nocive ale soarelui, lucru care permitea perioade de viaţă extrem de lungi pentru locuitorii planetei. Apoi ea se dovedea a fi o protecţie perfectă împotriva meteoriţilor care intrau în zona de atracţie a pământului, aceştia fiind mistuiţi cu mult înainte de a atinge suprafaţa, datorită frecării imense la care erau supuşi în acel strat gros de apă. Şi avea, probabil, multe alte funcţii benefice, pe care acum nici nu ni le putem imagina. Acest aranjament al lui Dumnezeu era stabil doar sub reguli stricte de comportare şi interacţiune cu ecosistemul din partea oamenilor.

Întorcând spatele lui Dumnezeu, generaţia aceea de oameni s-a găsit într-o situaţie complet nouă. Dispreţuind instrucţiunile Fabricantului pentru folosirea planetei, oamenii au început să trateze mediul cu destulă violenţă. Istoria ne-a învăţat un lucru: Ori de câte ori oamenii au afectat regulile ecosistemului, simultan cu dispreţuirea lui Dumnezeu, dezastrul a fost la uşă. Întrebarea noastră este: A făcut acea generaţie ceva care să fie o violare a regulilor de mediu?

Tot ce făceau era o pervertire a creaţiunii, începând cu „toate întocmirile gândurilor din inima” oamenilor, care erau „îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen 6:5). „Numai spre rău” înseamnă împotriva lui Dumnezeu şi a regulilor vieţii pe noua planetă.

Planeta avea acum un alt stăpânitor decât Făcătorul ei, iar sub administraţia lui, viaţa funcţiona complet diferit, după principiul: „Descurcă-te singur sau mori.”  Ei au început să organizeze planeta după reguli complet diferite. Au început să proiecteze căi de supravieţuire fără Dumnezeu şi împotriva Lui. Au început să ridice infrastructuri de transport, comunicare, piaţă, administraţie, agricultură şi alimentaţie adaptate stării lor de păcat. Erau porniţi să construiască o lume complet nouă, fără Dumnezeu. O asemenea activitate la scară planetară produce consecinţe planetare. Refuzând să se consulte cu Creatorul, ei au produs consecinţe devastatoare.

Lumea noastră de astăzi funcţionează sub călăuzirea aceluiaşi creier nelegiuit ca şi generaţia lui Noe. Priviţi ce am făcut noi din planeta asta în mai puţin de 300 de ani de industrializare. Până şi oameni care nu cred în Dumnezeu trag alarma că modul nostru de viaţă este letal pentru ecosistem. Dar imaginaţi-vă ce au putut antediluvienii să facă pe această planetă în 1400 de ani, cu puterea unui asemenea intelect, cu o viaţă aşa de lungă, şi cu mândria ca mod de viaţă. Au început şi ei tot de la unelte de aramă şi fier, de la roată şi cal, dar au ajuns destul de repede la manipulări genetice, la dinozauri şi clonări umane. Aveau şi ei savanţii lor, „oameni cu nume,” care erau, ca şi astăzi, înhămaţi în efortul colectiv de a servi o societate violentă şi criminală.

Pe Terra, fiecare acţiune produce reziduuri. Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Dar situaţia era mult mai complicată înainte de potop. Fumul, praful, produsele chimice şi biologice se acumulau în stratul de apă de deasupra atmosferei, care devenea pe zi ce trece tot mai opac. Acest lucru împiedica soarele să menţină acea uriaşă cantitate de apă în suspensie. Mutilarea ecosistemului comportă anumite costuri, chiar dacă Dumnezeu este dragoste acolo unde toate gândurile omului sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău.

El a avertizat timp de 120 de ani: „Voi faceţi lucrurile complet greşit. Curând, cantităţi uriaşe de apă se vor prăvăli peste voi. Vă rog să Mă ascultaţi. Eu am o cale mult mai bună de a realiza aceste lucruri. Sunt gata să vă învăţ regulile creaţiunii, legile hidro-dinamicii, fizica platourilor continentale, o astronomie complet nouă.” Dar ei nu au dorit să asculte. Aveau de construit un imperiu, iar rezultatele erau satisfăcătoare. Şi se simţeau obligaţi faţă de creierul care se afla în spatele întregului sistem politic şi administrativ.

Dumnezeu nu a redus puterea soarelui, aşa cum cred unii, astfel ca apa aceea să se prăbuşească peste oameni. Când este refuzat, El nu părăseşte scena cu o spectaculoasă demonstraţie de putere, furios pe cei ce L-au gonit. El este tulburat şi torturat de consecinţele veşnice ale dezastrului care se abate peste oameni. Dar El nu Se poate amesteca acolo unde există o voinţă pentru o altă cale. El a garantat libertatea de alegere prin însăşi legea desăvârşită a slobozeniei, care este o transcriere a caracterului Său. Libertatea de alegere... vai, ce teribilă responsabilitate!

O sută douăzeci de ani de batjocură şi dispreţ au convins universul spectator că Dumnezeu va trebui să-i lase pe drumul lor. Fizicienii acelei lumi nici nu bănuiau ce bombă de mediu au produs, iar Satana nu credea că Dumnezeu va lăsa pe scumpii Lui copii să moară; avertizarea aceea nu era, pentru el, decât un scenariu nebun prin care să-i sperie ca să se întoarcă la El. În ziua aceea Lucifer a învăţat o lecţie despre LEGE: faptele au consecinţe, iar preţul va trebui plătit.

Dumnezeu a folosit toate metodele posibile spre a-i convinge că se joacă cu viaţa lor. A recurs chiar la minuni spre a depăşi bariera acelei orbiri încăpăţânate. Animalele au început să se adune singure în jurul corăbiei lui Noe. Nu le-a alergat nimeni prin păduri. Ele intrau de bună voie în corabie. Dar nici acest fenomen uluitor nu a impresionat pe nimeni. Nici un suflet nu dorea să se facă de râsul societăţii, urcând într-o asemenea cutie ridicolă.

Dumnezeu fiind astfel refuzat, protecţia Lui batjocorită, sfatul Său ignorat, stratul protector al harului divin era acum restrâns la un singur punct, corabia lui Noe. Era singurul loc unde Dumnezeu mai avea acces. Omenirea şi universul au avut ocazia să vadă cât de violentă şi ucigaşă poate fi natura, acolo unde harul lui Dumnezeu este izgonit, refuzat şi batjocorit. Acolo unde fiinţe inteligente doresc să creeze o zonă liberă de neprihănirea lui Hristos, iar Dumnezeu este gonit de acolo, produsul final este o zonă a fărădelegii, o zonă în care legea nu mai funcţionează. Iar într-o zonă în care legea nu mai funţionează, te poţi aştepta la toate nebuniile şi cataclismele posibile şi imposibile, imaginabile şi inimaginabile. În lipsa legii lui Dumnezeu, universul devine criminal. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu stopa aberaţia lui Lucifer, ea se întindea ca o urgie, limitând pe Dumnezeu şi producând fenomene devastatoare.

Aşa s-a întâmplat la potop. Mai mult de o mie de ani de acte necugetate şi barbarii la adresa mediului au făcut ca ordinea instituită de Dumnezeu la început să devină instabilă. Aglomerarea de elemente poluante în atmosfera terestră a produs o răcire progresivă a acesteia, până când imensa cantitate de apă care înconjura pământul nu a mai putut fi păstrată la locul ei. Echilibrul acesta delicat fiind stricat, stăvilarele cerului s-au deschis, iar brâul de protecţie al planetei s-a prăbuşit la sol. Greutatea uriaşă care presa acum scoarţa terestră a făcut ca izvoarele adâncului să se deschidă, contribuind şi ele la creşterea rapidă a nivelului apelor. Expresia „stăvilarele cerului” ne ajută şi ea să înţelegem că exista un mecanism care ţinea apa în suspensie, şi care, afectat, s-a „deschis” (Geneza 7:11). Noi astăzi ar trebui să dăm slavă zi şi noapte lui Dumnezeu pentru cei patru îngeri care ţin încă „stăvilarele” nimicirii, care, lăsate de capul lor, ar nimici rapid orice urmă de viaţă pe pământ.

Există un element deosebit pe care Dumnezeu l-a aşezat în istoria potopului. Da, Moise a descris catastrofa ca fiind produsă de Dumnezeu. Aceasta a fost calea de a feri ochii noştri de slava lui Dumnezeu. Dar un element unic aşezat în istoria potopului ajută rămăşiţa să privească dincolo de măhramă. Este vorba de curcubeul legământului. Moise ne spune că rostul curcubeului este acela de a-I aminti lui Dumnezeu că a promis să nu mai repete pedeapsa cu potopul, atunci când norii de pe cer vor vărsa ploaie pe pământ.

Curcubeul strigă că potopul trebuie înţeles altfel. Oricine ştie că Dumnezeu nu uită şi nu are nevoie să-I aducă cineva aminte despre ceea ce are de făcut. Atunci care este rostul curcubeului?

După potop, mediul s-a schimbat radical, datorită dispariţiei acelui strat de apă de deasupra atmosferei. Au apărut anotimpurile, pământul era acum udat de ploi, lucru complet necunoscut înainte. Astăzi noi ştim cauzele care produc curcubeul, dar el nu trebuie să-I aducă aminte lui Dumnezeu să oprească apa la timp, deoarece aşa a promis. Curcubeul vrea să spună că noua structură a planetei nu mai permite un potop universal deoarece acel uriaş înveliş de apă a dispărut pentru totdeauna atunci, la potop. El alcătuieşte acum mare parte din apa oceanelor planetare, care, după potop, au acoperit o mare parte din suprafaţa globului. Dumnezeu, în bunătatea Lui, era acolo spre a salva ce se poate salva. Din dragoste pentru Noe şi pentru noi, urmaşii lui, Dumnezeu a organizat planeta astfel ca oceanul planetar să devină rezervorul de binecuvântări pentru o planetă răzvrătită. Oceanul este sursa de oxigen şi filtrul principal pentru poluarea globală pe care noi o producem ca rezultat al stilului de viaţă pe care l-am creat. Curând, această apă binecuvântată va deveni ca sângele vărsat pentru gloria stăpânitorului acestei lumi.

Dar despre acest subiect nu doresc să scriu. Vom trăi şi vom vedea efectele modului nostru de viaţă, când harul protector al lui Dumnezeu va fi gonit de o închinare universală la Baal, iar cei patru îngeri vor fi obligaţi să părăsească preţioasa lor misiune. Sper ca cititorii acestui articol să nu se afle printre cei care vor blestema pe Dumnezeu din cauza lucrurilor teribile care se vor întâmpla pe pământ.