din jurul caracterului lui Dumnezeu

Marea Controversă

un sit al GSM1888 despre neprihănirea lui Hristos  -  CĂRŢI DESCHISE

 

Cazuri în comparaţie:

CORE ŞI CAIAFA

 

   

Gili Cârstea

 

Legile şi acţiunile lui Dumnezeu în procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii sunt neschimbătoare. Acesta este un laitmotiv etern al marii controverse.[1] Să comparăm două cazuri extreme: Rebeliunea lui Core şi rebeliunea lui Caiafa.

 

Cazul Core

 

În cazul lui Core avem foarte puţine detalii despre natura catastrofei care i-a spulberat. Core, un levit, împreună cu Datan, Abiram şi On, toţi trei din seminţia lui Ruben, s-au revoltat împotriva lui Moise. O mare parte din adunarea populară a lui Israel li s-a alăturat, toţi oameni cu nume. Ei erau nemulţumiţi de poziţia lui Moise şi a lui Aron. Dar nemulţumirea avea şi o nuanţă mai specifică. Ei contestau poziţia lui Aron ca mare preot.

Au fost chemaţi de Moise la o clarificare, o lămurire prin care pacea să fie adusă prin vocea Domnului. Dar cei nemulţumiţi s-au izolat în corturile lor şi nu voiau să mai participe la lucrările sfatului popular. Un fel de grevă parlamentară. La insistenţele lui Moise, ei acceptă să vină la sanctuar, cu cădelniţele focului sfânt în mâini, gata să audă vocea Domnului. Dar rebeliunea era puternică în inimile lor. Iar poporul era adunat în jurul sanctuarului, atent la tot ce se întâmplă. Atunci slava Domnului s-a manifestat, iar Moise şi Aron au căzut cu faţa la pământ. Nu ştim dacă vocea a fost auzită şi de popor sau de rebeli, dar Moise a auzit-o: „Despărţiţi-vă din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă.” (Acesta este primul element de avertizare că suntem invitaţi să ne punem întrebări).

Moise devine automat avocatul poporului şi câştigă procesul. Dumnezeu renunţă la genocid, dar cere o pedeapsă exemplară pentru rebeli:  „Vorbeşte adunării, şi spune-i: ‚Daţi-vă la o parte din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram!’” Acum Moise renunţă la negocieri şi se supune. Adunarea s-a spart, fiecare s-a retras îngrozit din piaţa publică şi urmăreşte cu mare atenţie desfăşurarea revoluţiei.

Moise a zis: „Iată cum veţi cunoaşte că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri, şi că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceştia vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor, atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul.” Urmează să aflăm ce face Dumnezeu atunci când cineva Îi huleşte numele.

„Pe când isprăvea el de spus toate aceste vorbe, pământul de sub ei s-a despicat în două. Pământul şi-a deschis gura, şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor.” [2] Aceasta a fost soarta capilor revoluţiei. Peste ceilalţi două sute cincizeci a căzut focul din cer şi i-a ars. O masă de carne arsă şi fumegând. Un spectacol oribil.

A doua zi, în loc să se întoarcă din toată inima la Dumnezeu şi să-şi mărturisească nebunia, cel puţin de frica morţii, poporul devine mai violent ca niciodată. Erau hotărâţi să-i omoare pe Moise şi Aron. Strigătul lor de luptă era: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului.” Pentru a treia oară în acest episod, Dumnezeu cere lui Moise să-I permită să nimicească poporul: „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă!” Pentru a treia oară Moise este nevoit să se împotrivească voinţei divine şi reuşeşte. Nu ne spune nimic acest element?

Aron este trimis repede în mijlocul poporului, într-o misiune salvatoare. Urgia izbucnise, iar copiii lui Israel începuseră să moară ca muştele. Marele Preot, cu cădelniţa plină de meritele lui Hristos, s-a aşezat între vii şi morţi, şi urgia a încetat. Dar spiritul rebeliunii tot nu a încetat, deoarece nemulţumirile care au provocat revoluţia nu au fost clarificate.

 

Cazul Caiafa

 

Cazul Caiafa aruncă multă lumină asupra episodului Core, deoarece aici avem nu numai o distrugere la fel de masivă, dar avem detalii şi comentarii extrem de clare despre fapte şi consecinţe. Dacă înţelegem corect cazul Caiafa, cazul Core nu mai prezintă nici o dificultate. Ba, din contră, aduce probabil cea mai clară dovadă despre principiul de bază al procedurii lui Dumnezeu în marea controversă: „Nici prin putere, nici prin tărie, zice Domnul Oştirilor.”

Atunci când lumina despre caracterul lui Dumnezeu risca să se reverse peste ţara lui Zabulon şi Neftali, când sosise timpul ca „norodul acesta, care zăcea în întuneric” să vadă „o mare lumină,” Satana a pus pe picioare o mare conspiraţie, începută cu mulţi ani înainte. El a reuşit să clădească în Israel un sistem de învăţământ superior după chipul şi asemănarea lumii, care s-a dovedit distrugător pentru credinţa poporului ales. După zeci de ani de „schimburi culturale” cu Grecia strălucitoare, unde savanţii lui Israel se specializau în diverse ramuri educaţionale, poporul sfânt este sfâşiat de curente teologice ireconciliabile, cu partide în competiţie şi o clasă conducătoare profund secularizată. În fruntea lor, marele preot Caiafa, un saducheu arogant, viclean şi cât se poate de nociv pentru credinţa dată sfinţilor. El a devenit factorul principal al prăbuşirii naţionale a lui Israel şi persoana prin care Israel a ales despărţirea definitivă de Dumnezeu, ca naţiune.

Sinedriul a stârnit poporul împotriva lui Hristos timp de trei ani şi jumătate. Ei L-au urmărit peste tot; au ascultat cu atenţie tot ce avea El de spus; L-au ispitit prin metode urâte să facă greşeli, să facă declaraţii prin care puteau să-L declare fie duşman al autorităţii civile, fie duşman al credinţei lui Israel; L-au descris destul de colorat în ochii poporului, iar predicile din sinagogile lui Israel erau un nesfârşit şir de avertizări faţă de erezia care se ridicase din Nazaret; au exclus din biserică pe ucenicii Lui. Au mers până acolo încât ameninţau cu excluderea pe toţi cei care mărturiseau simpatie pentru noua învăţătură. Caiafa îşi folosea strălucita armă filologică, ascuţită în Atena multiculturală, spre a batjocori pe timizii simpatizanţi ai lui Hristos din Sinedriu. Au fost folosite cele mai macabre manevre mentale spre a pune la cale distrugerea morală şi fizică a Celui care vorbea atât de clar despre Tatăl.

Au reuşit. Deşi a avut infinite semne că Hristos este ceva cu totul nemaivăzut în Israel, poporul a ales versiunea lui Caiafa despre adevăr. Ei au ales pe Baraba ca simbol naţional.

Pe Baraba, un criminal naţionalist, dispus să moară pentru binele ţării lui. Un erou după chipul şi asemănarea Sinedriului, în lupta lui de a duce pe Israel pe culmea gloriei internaţionale prin violenţă.

Hristos, proponentul dragostei şi al păcii, întruchiparea emblemei divine „nici prin putere, nici prin tărie” nu putea fi un exemplu pentru ambiţiile expansioniste ale Sinedriului.

Ei au aranjat să fie omorât, forţând chiar mâna lui Pilat prin ameninţări directe că vor raporta la Roma lipsa lui de supunere faţă de Cezarul. Crima lui Caiafa este infinit mai serioasă, mai ticăloasă şi mai devastatoare prin consecinţe decât crima lui Core de a cere schimbarea lui Aron. El a pus la cale şi a reuşit uciderea speranţei lui Israel de veacuri, Mesia.

Dar Dumnezeu nu a spus niciodată lui Hristos şi ucenicilor Lui aşa: „Despărţiţi-vă din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă.” El a mers o milă în plus, ascultând rugăciunea lui Hristos pe cruce: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac.” Iar Tatăl a ascultat şi a menţinut încă perdeaua de har protector peste naţiune. Dar ei au sfâşiat-o din nou, prin viclenia şi încăpăţânarea aceluiaşi Caiafa care şi-a sfâşiat hainele în plină sesiune a conferinţei generale, cu ocazia judecării lui Ştefan. Prima oară când şi-a sfâşiat hainele preoţeşti, el nu ştia ce face. Dar acum, în deplină înţelegere a faptelor şi consecinţelor, Caiafa alege drumul rebeliunii deschise. El rupe astfel ultima verigă de legătură dintre Dumnezeu şi poporul ales. De acum, Israel era de capul lui, o naţiune printre naţiunile pământului. Curând urmau să devină un popor fără ţară.

Dar în Israel pământul nu s-a surpat sub clădirea Sinedriului, focul lui Dumnezeu nu s-a coborât din cer peste adunarea sfidătoare şi nici urgia nu a secerat un popor împietrit în necredinţă. După patruzeci de ani de politică fără noimă şi decizii tot mai lipsite de simţ practic, Sinedriul acesta ultranaţionalist duce patria într-o confruntare nebună cu imperiul roman. Ei cer independenţa faţă de Roma, bazându-se pe făgăduinţele Scripturii. Dar aşteptările lor sunt înşelate. Romanii transformă Ierusalimul într-o baltă de sânge şi pun capăt pentru o lungă perioadă de timp existenţei statului naţional Israel. În distrugerea Ierusalimului au murit în jur de un milion de oameni.

 

Paralela

 

Deoarece noi apreciem sintagma adventistă că Scriptura se explică singură, să vedem dacă aceste două cazuri se lămuresc unul pe celălalt.

1 – Există în ambele cazuri o gravă abatere de la voia clar descoperită a lui Dumnezeu?

Cu siguranţă. În ambele cazuri este vorba de o luptă deschisă împotriva căilor lui Dumnezeu de a duce pe Israel la neprihănire. Core nu suferea pe Aron în funcţia de Mare Preot, iar Caiafa nu Îl dorea pe Mielul lui Dumnezeu decât ca o victimă, nicidecum ca Mare Preot care să dea lui Israel iertarea păcatelor şi aducerea neprihănirii veşnice.

2 – Avem în ambele cazuri o revoltă a elitei lui Israel, cei mai buni dintre cei buni, savanţii şi liderii de opinie ai poporului?

Cu siguranţă. În cazul Core, cei două sute cincizeci erau membrii sfatului ţării „din fruntaşii adunării, din cei ce erau chemaţi la sfat, şi care erau oameni cu nume.” În cazul Caiafa, era o coaliţie ciudată de farisei, saduchei, cărturari şi preoţii cei mai de seamă, membrii Sinedriului, sfatul naţiunii.

3 – Avem în ambele cazuri consecinţe fatale, atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru popor în general?

Cu siguranţă. În cazul Core nu au pierit doar cei implicaţi în rebeliune, ci alte paisprezece mii şapte sute de oameni din norod. În cazul Caiafa au murit în prima fază un milion de oameni, dar ca urmare directă a deciziei lui au pierit sute de milioane de membri ai poporului sfânt. Ei continuă să moară şi astăzi ca urmare directă a acelei decizii criminale a lui Caiafa de a sfâşia hainele în şedinţa Sinedriului.

4 – Avem în ambele cazuri pe cineva care insistă pe lângă Dumnezeu ca răzvrătiţii să nu fie loviţi de dezastru?

Cu siguranţă. Moise şi Aron au insistat ca Dumnezeu să nu „topească” într-o clipă adunarea rebelă. De trei ori Dumnezeu S-a oferit să „topească” şi de trei ori Moise şi Aron s-au amestecat să strice voia Domnului. Cu succes. Iar El nu S-a mâniat pe ei.

În cazul Caiafa, Mesia insista pe lângă ucenici să iubească pe vrăjmaşii lor, iar pe cruce a cerut ca Tatăl să ierte pe criminalii Săi. Şi Tatăl aşa a făcut.

 

Să analizăm acum deosebirea fundamentală dintre aceste două cazuri: Mâna care este la originea dezastrelor. Poate vom învăţa mai uşor căile Domnului.

 

Avem în ambele cazuri mânia aprinsă a lui Dumnezeu la originea morţii?

Evident că nu. În cazul Core, Dumnezeu a surpat pământul, a trimis focul din cer să ardă elita lui Israel şi a pornit urgia care a secerat miile de vieţi. În cazul Caiafa, Dumnezeu S-a supus, cu mare durere (mânie) cerinţei populare prin vocea lui Caiafa, de a-i lăsa în pace. Ei nu doreau un asemenea Mesia. Nu doreau un asemenea Dumnezeu. Au cerut ca sângele nevinovat al milioanelor de oameni care vor muri în viitor să fie socotit ca responsabilitate a lor. S-au declarat dispuşi ca vocea istoriei să-i considere ca singuri vinovaţi pentru şuvoaiele de sânge vărsat. Aceasta a fost o cerere cinstită, la care Dumnezeu a răspuns corect. El a stat deoparte (împotriva dorinţei Lui, durere care L-a dus la agonie în timp) şi i-a lăsat singuri, sub călăuzirea împăratului pe care şi l-au ales. Iar acest împărat a demonstrat, doar la câteva zeci de ani, la ce măreţie naţională poate să-i ducă: un milion de morţi, templul făcut pulbere, Ierusalimul arat ca un ogor, iar restul populaţiei vândută în sclavie prin tot imperiul Roman, aruncaţi la fiare în arene spre a distra curia romană; alergaţi de Hitler prin toată Europa, gazaţi pe la Auschwitz pentru un dinte de aur în gură; terorizaţi şi schilodiţi permanent de bombele vii palestiniene, de rachetele arabe sau de nesfârşitele conflicte interne.

Raportul istoriei este zguduitor, iar concluzia este foarte vizibilă şi la îndemâna oricui. Toate aceste nenorociri s-au abătut asupra lor ca o consecinţă naturală a propriei lor alegeri.  Ei au strigat în ochii universului: „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul.” Alegerea a fost făcută în văzul întregii omeniri: „Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi.”

Omul Acela le-a respectat decizia, deoarece Omul Acela, aşa cum a arătat pe tot parcursul vieţii Lui, are caracter şi respectă libertatea de alegere. El a arătat că este sensibil şi blând, dispus să ia asupra Lui greşelile oamenilor. Iar ori de câte ori oamenii I-au spus deschis să plece de la ei, El S-a conformat imediat, le-a respectat alegerea. Dar nu cu mânie şi violenţă. Nu cu pedepse sau ameninţări. Doar cu profund respect. Şi cu durerea sfâşietoare a Unuia care poate vedea care sunt urmările unei asemenea decizii.

Cazul lui Caiafa oferă o bogăţie de informaţii, fapte, comentarii şi o retrospectivă istorică plină de înţelepciune. El este o demonstraţie cât se poate de clară că Dumnezeu nu este deloc vinovat de tot sângele vărsat ca urmare a drumului ales de Israel.

În cazul lui Core, informaţiile despre cauzele morţii sunt limitate la câteva fraze, iar episodul este redat prin câteva paragrafe. Dacă Biblia se explică singură, nu ar fi înţelept să folosim cazul Caiafa spre a înţelege cazul Core? De ce facem noi exact invers, folosind o situaţie extrem de săracă în detalii, spre a răsturna un munte de dovezi uşor de verificat şi analizat? Dumnezeu apare complet nevinovat în cazul Caiafa. De ce nu putem înţelege că şi în cazul Core El a procedat după aceleaşi principii neschimbătoare ale neprihănirii?

Dacă ajungem la concluzia că în cazul Core nu trebuie să înţelegem altceva din descrierea pe care o avem, atunci avem o problemă serioasă: Ori Dumnezeu S-a schimbat, renunţând la violenţă, ori în cazul Caiafa trebuie citit altceva decât am înţeles până acum.

Excluzând varianta că Dumnezeu S-a schimbat, care nu va putea fi susţinută sub nici o formă, atunci vom rămânea cu două opţiuni care cer fiecare o interpretare a informaţiilor. Oricum am privi lucrurile, nu vom putea accepta faptele aşa cum sunt descrise. Dacă în cazul Core Dumnezeu i-a omorât, vom fi obligaţi să interpretăm cazul Caiafa. Dacă în cazul Caiafa nu El i-a omorât, atunci va trebui să interpretăm cazul Core.

Cineva a propus să le luăm pe amândouă aşa cum scrie. Dacă este aşa, atunci ar fi mai bine să ne facem evrei şi să citim Biblia aşa cum scrie Sinedriul că scrie. Ei ştiu mai bine ca noi toţi cum scrie şi ce scrie, doar este vorba de limba şi istoria lor. Dar istoria a demontat irefutabil această opţiune. Confuzia în iudaism este infinit mai adâncă decât în creştinism, oricât de pluralist ar fi acesta.

Eu cred că, pe baza conceptului marii controverse, adventismul este în situaţia cea mai binecuvântată de a înţelege şi crucea, şi adevărurile Scripturii, care nu pot fi înţelese corect decât dacă sunt văzute în lumina care se revarsă de pe Calvar.[3]

Să încercăm o schiţă a cazului Core, văzut în lumina care se revarsă de pe Calvar, lumină care limpezeşte magistral felul în care reacţionează Dumnezeu la rebeliunea umană.

Revolta lui Core & comp era clar împotriva lui Dumnezeu, deşi nici ei, nici Caiafa nu au recunoscut acest lucru. În cazul Caiafa, Dumnezeu nu a reacţionat cu violenţă, ci în total acord cu legile neprihănirii, deşi consecinţele au fost mult mai grave.

De ce nu ar fi procedat El şi în cazul Core la fel? Sau a procedat la fel, dar nu a considerat a fi sigur să ne vorbească altfel decât în limbajul violenţei, singurul pe care îl apreciem corect?

Confruntat cu o gravă nemulţumire din partea liderilor lui Israel, Dumnezeu îi invită la sanctuar pentru clarificările de care aceştia aveau nevoie. Tatăl nostru ceresc nu Se simte ofensat de lipsa de bun simţ şi neobrăzarea produse de invidie şi gelozie. El doreşte să clarifice lucrurile pe cale paşnică, pe baza dovezilor. Dar rebelii se opun unei demonstraţii deschise. Nu vor argumente că sunt greşiţi. Acestea le-ar spulbera aşteptările şi i-ar expune oprobriului public. Iar ei ştiu bine care este adevărul. A doua zi Moise insistă ca ei să vină la sanctuar, şi accede pretenţiilor lor că „toată adunarea este sfântă,” adică purtătoarea de lumină a adevărului sacru. Sunt invitaţi, dacă aşa consideră, să aducă fiecare cădelniţe cu focul sfânt în ele.

Dar acesta era un teren interzis pentru ei. În această poziţie ei nu mai puteau fi ajutaţi, iar protecţia divină nu mai putea să se întindă asupra lor. Adversarul strigă că Dumnezeu nu mai are dreptul să-i ţină sub aripa Sa. Hristos ne-a spus că Tatăl iubeşte pe vrăjmaşii Săi, dar când aceştia insistă pe calea lor, neprihănirea cere ca El să le ofere libertatea cerută.

Astfel, s-a creat o situaţie extrem de ciudată. Conducători ai poporului s-au aşezat singuri într-o situaţie disperată, în care Dumnezeu nu-i mai poate ajuta. Moise nu mai poate să-i convingă de greşeala lor. Nu ar fi aceasta o ocazie excepţională pentru Satana? Nu ar reuşi el printr-o lovitură magistrală să spulbere pentru milenii adevărul despre caracterul lui Dumnezeu? Şi nu ar aşeza el temelii trainice pentru vechiul legământ, bazat pe frică? El ştie bine că alungarea harului divin este ocazia lui de aur. Mereu a fost aşa. Iona a priceput, în fundul mării, că „cei ce se alipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:9).

Aşa s-a întâmplat acum. Oamenii aceştia au îndepărtat îndurarea de la ei. Acesta era timpul ideal pentru nimicitorul. Avea Satana vreun respect sau milă pentru acei oameni păcăliţi de el? Nicidecum. El este descris în Biblie ca unul care şi-a nimicit poporul (Isaia 14:20). El nu cunoaşte expresia bunătate, milă. Dacă scopurile lui sunt atinse, nu mai contează fluviile de sânge care curg după el. Iar despre scopurile lui, cineva se luptă încă să ne convingă: „Scopul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” [4]

Ce ocazie grozavă de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu! Un grup din poporul ales, revoltat împotriva călăuzirii divine, şi rămas astfel fără protecţia divină. Acum era momentul lor. Oştile întunericului pregăteau scena pentru o amăgire magistrală, Dumnezeu privea cu durere implicaţiile, iar poporul acela zăpăcit nu pricepea nimic. Ei ştiau una şi bună: „Jos guvernul.”

Avea Satana capacitatea de a produce cataclismele care au lovit pe Core şi rebelii lui? Priviţi ce a făcut în cazul lui Iov. Elementele naturii au fost imediat folosite pentru scopurile lui distructive. O surpare de teren sau o baie cu napalm sunt acum chiar la dispoziţia muritorilor de rând. Dar despre marele rebel ni se spune deschis că a studiat în laboratoarele naturii metode de distrugere. Cu ce scop? Acela de a „reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu.” [5]

Aceasta era ocazia de aur: Manipulează poporul să dispreţuiască protecţia divină, loveşte-i mortal şi apoi susţine că Dumnezeu i-a pedepsit pentru decizia greşită pe care au luat-o. Aceasta a fost calea lui Satana de a susţine că Dumnezeu este sever, violent, arbitrar şi dictator. Câte miliarde de oameni au înghiţit această momeală? În prezent, şi cei mai străluciţi savanţi ai poporului lui Dumnezeu cred acest lucru. Aşa cum au crezut şi colegii lui Caiafa.

Dacă Dumnezeu le spunea deschis că Satana este la originea nimicirilor, situaţia devenea infinit mai periculoasă. El a luat asupra Sa vina şi responsabilitatea acestor crime, în speranţa că o generaţie va reuşi să scape din capcana diavolului şi să vadă corect dinamica nimicirii. Să vedem acum care era pericolul dacă Moise ar fi spus că nimicitorul i-a omorât.

După ce au murit liderii rebeliunii, poporul a venit a doua zi hotărât să omoare pe Moise şi Aron cu pietre, zicând: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului.” În loc să aprecieze că Dumnezeu a întins protecţia Sa peste ei şi au scăpat cu viaţă, iată-i acum acuzându-i pe Moise şi Aron că sunt reprezentanţii lui Satana şi că toate minunile lor din trecut au fost făcute cu puterea lui. Cei omorâţi erau poporul Domnului, iar Moise şi Aron erau uneltele diavolului. O asemenea confuzie depăşeşte orice închipuire. Înşelătoria a fost magistrală, iar responsabilitatea pentru acele crime oribile a căzut din nou în spatele lui Dumnezeu.

Tot aşa au păţit Caiafa şi cărturarii lui Israel. Ei priveau la Hristos cum vindecă şi repară distrugerile în urma lui Satana, şi, în loc să-I mulţumească, Îl acuzau că lucrează cu Beelzebub. În astfel de situaţii, ce ar mai putea face Dumnezeu? Ce metodă ar mai putea fi folosită spre a convinge?

„Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre şi să-l convingă pe păcătos; şi dacă lucrarea Duhului este refuzată, în cele din urmă Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin a fost folosit. Păcătosul s-a despărţit singur de Dumnezeu, iar păcatul nu conţine în el însuşi un leac ca să se vindece singur. Nu mai există nici o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge şi converti pe păcătos. 'Lăsaţi-l în pace' (Osea 4,17) - este porunca divină. Atunci 'nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi'” (Evr.10,26-27).[6]

Aţi observat? Duhul Sfânt lucrează nu ca să distrugă, ci să convingă. În cazurile unde nu reuşeşte, El nu apelează la ameninţarea cu forţa sau la distrugere. Tot ce poate face este să spună: „Lăsaţi-l în pace.”

Pace, fraţilor, pace, nu nimicire violentă!

În această situaţie intră în joc libertatea de alegere, pe care Dumnezeu a garantat-o cu sângele Lui! Dacă Dumnezeu ameninţă şi distruge prin foc pe cei care se folosesc de acest drept universal la liberă alegere, unde ajungem? La dictatură. Exact acolo unde a vrut Satana să ducă universul. Toţi cei care susţin că Dumnezeu va nimici pe cei ce aleg liber, nu fac decât să slujească interesele lui Satana, îi susţin premisele în marea controversă şi se vor alia cu el în ultima confruntare, omorând oameni în numele lui Dumnezeu. Şi vor face aşa deoarece „n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 16:2-3).

Dacă gloata lui Core ar fi fost deschisă şi dispusă pentru aprecierea adevărului pe baza faptelor, Dumnezeu era disponibil. Iată ce intenţiona El să facă, dacă rebelii ar fi dorit adevărul. După ce urgia a fost stopată de meritele lui Hristos fumegând în cădelniţa lui Aron, aşezat salvator „între vii şi morţi,” după ce poporul şi-a adunat morţii şi şi-a bandajat rănile, Domnul îi cheamă din nou, aşa cum a făcut la început. Sunt chemaţi să aducă la sanctuar câte un toiag pentru fiecare seminţie, ca Domnul să arate pe cine a ales El ca mare preot. Domnul le propune o soluţie simplă şi blândă: Toiagul acelei seminţii care va prinde viaţă, acela este alesul Domnului.

Dacă Dumnezeu era aşa cum Îl vede astăzi omenirea, ar fi trebuit să le ceară astfel: „Să vină mâine la sanctuar, la prima oră, câte un reprezentant al fiecărei seminţii. Cel care va rămânea în viaţă până seara, va şti toată adunarea că acela este alesul Meu.” Dar El nu a făcut aşa. El nu pune în pericol viaţa copiilor Săi, indiferent de situaţie.

Au adus toiegele la templu, iar toiagul lui Aron a înverzit, a înflorit şi a făcut migdale în văzul tuturor. Aşa trebuia să se desfăşoare de la început controversa. Dar ei nu au vrut. Ştiau că aici se va ajunge şi nu voiau un asemenea final. Ei doreau un singur lucru: „Jos cu Moise şi Aron, servii lui Beelzebub.”

Marele preot Caiafa s-a făcut că uită povestea cu toiagul înflorit. Vă imaginaţi ce răsturnare spectaculoasă de situaţie ar fi avut loc acum 2000 de ani dacă liderii lui Israel ar fi invitat pe Hristos la o asemenea probă a toiegelor? Li s-au oferit toate motivele să creadă că El este Mesia. Dar ei nu au vrut ca Omul Acela să domnească peste ei. Toate acţiunile lor, de la început şi până la sfârşit, au fost o clară şi îndârjită opoziţie faţă de scopurile pline de dragoste ale lui Dumnezeu. Cât de mulţi au fost înşelaţi, crezând că distrugerea Ierusalimului a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. [7]

De ce repetăm noi astăzi această greşeală? Credeţi că mai putem întinde mult perdeaua de har protector sub care poporul acesta se simte bine, şi în acelaşi timp să spunem lumii că Dumnezeu este un făcător de rele? Acest joc periculos deja se lungeşte exagerat de mult. Dacă astăzi, în timp de relativă pace şi prosperitate, nu suntem dispuşi să percepem această criză din jurul guvernării lui Dumnezeu, curând evenimentele vor crea o asemenea stare de confuzie generală, încât vom fi puşi în situaţia de a trimite la moarte oameni nevinovaţi, din dragoste pentru cauza lui Hristos. Ne înţelegem responsabilitatea, ca păzitori ai legii, ca deţinători ai focului sfânt, în această ultimă controversă?

 

3 aprilie 2004

Turnu Măgurele

 

 

[1]   Dacă nu sunteţi familiarizat cu un minim de informaţii despre marea controversă şi implicaţiile ei pentru lumea noastră, sau dacă sunteţi un oponent al acestei perspective despre lume şi viaţă, atunci nu pierdeţi timpul preţios citind aceste rânduri. Nu vă vor ajuta cu nimic. Ba mai mult, ele vor spori confuzia cu privire la cerinţele lui Dumnezeu.

[2]   Numeri 16:28-30

[3]   "Pentru a fi înţeles şi apreciat corect, fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza la Apocalips, trebuie studiat în lumina care izvorăşte din crucea de pe Calvar” (GW 315).

[4]   GC 569

[5]   “Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - Îşi va retrage binecuvântările de la pământ şi-Şi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.

În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. ‚Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!’” (Is. 24,4.5) (GC 589).

[6]   PP 405. Acesta este paragraful final din capitolul sorei White despre revolta lui Core, în Patriarhi şi Profeţi. Concluzia ei este mai mult decât clară că Dumnezeu a fost nevoit să-i lase pe drumul lor, cu toate consecinţele devastatoare care au decurs de aici.

[7]   "Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea", "ai căzut prin nelegiuirea ta". (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui" (GC 35).

 

Grupul de studiu Minneapolis 1888

www.gsm1888.ro