„Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi” (1 Sam 3:11).

Am fost avertizaţi că solia 1888 urmărea să aducă pe Hristos “mai proeminent” în faţa lumii, iar acesta trebuia să fie un privilegiu al bisericii rămăşiţei. Ei i s-a făcut favoarea să descopere prima farmecul inegalabil al neprihănirii lui Hristos, pe care urma să-l comunice lumii sub puterea şi influenţa ploii târzii. O imagine nouă şi proaspătă a acelei neprihăniri punea caracterul lui Dumnezeu într-o lumină nouă (Isa 30:26), cu totul neapreciată de-a lungul secolelor.

Cum a ajuns omenirea să aibă o asemenea nevoie disperată de lumină asupra caracterului lui Dumnezeu? Cum se face că planeta noastră este acoperită de bezna necunoaşterii lui Dumnezeu, deşi toate bisericile şi religiile declară că ele Îl cunosc pe Dumnezeu?

Suntem familiarizaţi cu explicaţiile Spiritului Profeţiei că Satana a făcut eforturi permanente de a deforma în ochii oamenilor caracterul lui Dumnezeu. Nu ne îndoim că “Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul. El L-a zugrăvit ca pe o fiinţă plină de răzbunare, ca pe un legiuitor a cărui lege este dincolo de posibilitatea omului de a o ţine, şi a implantat vrăjmăşie în inima păcătosului, ca omul neregenerat să fie în rebeliune împotriva lui Dumnezeu” (RH 10 feb 1891). Credem şi predicăm că “Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, făcuse pe oameni să privească la suferinţe şi moarte ca pornind de la Dumnezeu - o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului” (DA 460).

Destul de rar ne-am întrebat când şi cum a făcut el aşa ceva. Unde a spus Satana că moartea porneşte de la Dumnezeu? Ce publicaţii a folosit el spre a-şi propaga ura? Unde am putea citi o disertaţie în care Satana Îl îmbracă pe Dumnezeu cu atribute satanice? Ce cărţi a publicat el spre a-L prezenta pe Dumnezeu ca fiind răzbunător, arbitrar, sever, aspru şi neiertător? La ce universităţi şi-a prezentat el cursurile, de a reuşit să convingă nu numai întreaga lume, ci şi biserica rămăşiţei, că moartea este o pedeapsă pentru nesupunere şi neascultare?

Răspunsul nu este ascuns în mister, deşi ar putea să şocheze pe cei mai mulţi dintre noi. Satana a folosit cea mai eficientă metodă de a-şi impune politica mincinoasă, manipulând evenimente, fapte sau vorbe din istoria sacră, istorie care urma să fie înregistrată în Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia, care urma să fie privită ca expresia autoritară a voinţei divine, a fost permanent obiectul atenţiei speciale pentru fostul heruvim acoperitor. Dacă reuşea să-şi insinueze concepţiile pe paginile Scripturii, amestecându-le printre definiţiile neprihănirii, dădea lovitura de graţie planului de mântuire.

Dar cum să facă acest lucru, când servii lui Dumnezeu au scris mânaţi de Duhul Sfânt? Aşa ceva era imposibil. Nu putea să-i amăgească şi nici să-i constrângă spre a-i sluji interesele.

Nu-i rămânea decât o cale, dar această cale s-a dovedit atât de eficientă, încât a reuşit să amăgească întreaga omenire. Tot ce trebuia să facă era să genereze, apoi să profite de orice breşă de securitate spre a lovi mortal pe cei amăgiţi să se desprindă de protecţia harului divin. Operând din umbră, şi profitând de capacităţile lui speciale, râvnite de orice serviciu secret, el a “aranjat” anumite evenimente-cheie astfel ca pierderile umane să poată fi interpretate ca fiind un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu. Aşa ceva este terorism la cel mai înalt nivel, iar diavolul a devenit expert în asemenea operaţiuni.

Acum, când a sosit timpul pentru deschiderea cărţilor, urmaşii lui Hristos sunt chemaţi să analizeze dovezile, să înţeleagă schemele ascunse ale conspiraţiei şi să vorbească. Scriptura trebuie analizată din această perspectivă, paginile ei trebuiesc scrutate şi verificate spre a descoperi amprentele teroriştilor în toate evenimentele violente ale istoriei sacre. Deşi teologii au închis demult aceste cazuri cu un verdict în defavoarea lui Dumnezeu, lumina despre neprihănirea lui Hristos impune redeschiderea lor. Este mai sănătos să deschidem acum aceste cazuri, decât să ne trezim în situaţia jenantă de a judeca, condamna şi executa pe scaunul electric o Persoană, ca apoi să ne trezim că a fost vorba de o judecată eronată, generată de o anchetă superficială.

Există un caz tipic în Scriptură, prezentat cât se poate de explicit, despre modul în care Satana şi-a predat lecţiile, iar oamenii le-au asimilat cu zel şi au făcut din ele principii fundamentale despre caracterul lui Dumnezeu. Şi ca efectul să fie cât mai penetrant în timp, înscenarea i s-a ticluit chiar marelui împărat David, fala lui Israel din toate veacurile, omul după inima lui Dumnezeu, exemplul de evlavie, curăţie de inimă şi sinceritate, părintele spiritual al Celui ce cândva urma să fie strigat “Fiul lui David” pe străzile Ierusalimului.

Poporul ales, cu câteva excepţii notabile, a fost permanent târât în idolatrie de propunerile ispititoare ale adversarului. Dumnezeii străini şi astarteele (1 Sam 7:3) au fost la ei acasă în poporul lui Dumnezeu, devenind astfel vulnerabili la amăgiri teribile. Cu o asemenea punere în scenă avem de-a face în cazul pe care îl discutăm.

Plasa în care a căzut marele David a început să se ţeasă pe timpul apostaziei lui Hofni şi Fineas, cei doi fii ai lui Eli care au despărţit pe Dumnezeu de templul Său. Nebuniile celor doi preoţi au degradat respectul poporului pentru templu, ca să nu mai vorbim despre semnificaţiile profunde ale acestuia, care le scăpau complet. Iar atunci când Dumnezeu este batjocorit de liderii poporului ales, aşa, ca din senin, filistenii năvălesc la frontiere. După înfrângerea din prima zi de luptă, poporul îşi aduce aminte că Domnul nu este cu ei: “Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuţi astăzi de Filisteni? Haide să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri” (1 Sam 4:3).

Chivotul a fost adus de Hofni şi Fineas, aceşti destrăbălaţi netrebnici care târau pe Israel în apostazie. Vă rog să notaţi că celor doi nu li s-a întâmplat nici o nenorocire prin atingerea chivotului.

Văzând chivotul în tabără, armata a scos strigăte de bucurie “de s-a cutremurat pământul” (4:5). Noi ştim că se bucurau degeaba, căci Domnul nu era cu ei. Au fost înfrânţi din nou, fiii lui Eli au fost omorâţi, iar chivotul a fost luat de filisteni. La aflarea veştilor triste, Eli cade şi se loveşte mortal, iar soţia lui Fineas naşte prematur şi de pe patul de moarte îşi numeşte fiul I-Cabod (s-a dus slava) pentru că, zicea ea: “S-a dus slava din Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat” (4:22).

Slava se dusese demult din Israel, dar lor nu le venea să creadă, căci urechile le erau asurzite de “lucrul” pe care îl făcea Dumnezeu printre ei, fiind obligat să-i lase pe drumul lor fatal, sub amăgirile vrăjite ale şarpelui care le preda lecţii despre caracterul lui Dumnezeu.

Dar, pentru moment, şarpele era ocupat cu prietenii lui, filistenii, cărora le preda un curs de scurtă durată despre caracterul Dumnezeului lui Israel. Filistenii au dus chivotul în casa dumnezeului lor, Dagon. A doua zi, Dagon era căzut cu faţa la pământ în faţa chivotului. Începuse operaţiunea de panicare a populaţiei, atât de familiară nouă în aceste zile tulburi. Plini de teamă, l-au aşezat pe Dagon la locul lui, dar ziua următoare l-au găsit din nou căzut, cu capul şi mâinile tăiate pe pragul templului. Pe măsură ce panica se instala, locuitorii Asdodului au fost loviţi cu “bube la şezut,” cu scopul evident de a-i îngrozi. Deşi ei credeau că Dumnezeu îi loveşte, bubele respective erau aceleaşi “bube” care l-au lovit pe Iov, aveau aceeaşi origine şi exact acelaşi scop secret.

Mai marii filistenilor au decis să trimită chivotul la Gat, dar locuitorii de acolo au fost şi ei loviţi de misterioasa boală la şezut. Odată cu suferinţa, panica şi groaza, printre filisteni creştea ura împotriva acestui dumnezeu criminal. Locuitorii din Gat au trimis chivotul la Ecron. De ce nu l-au trimis de prima dată în Israel? Strategul terorist avea nevoie ca toată Palestina să ştie ce fel de Dumnezeu este în realitate Cel ce Se prezintă ca un Miel. Groaza trebuia să cuprindă toată ţara.

Când au văzut chivotul intrând în Ecron, locuitorii ştiau ce-i aşteaptă, aşa că au strigat paralizaţi de frică: “Au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel, ca să ne omoare, pe noi şi poporul nostru” (5:10).

“Ca să ne omoare.” Perfect. Acum era nevoie de un mic exemplu. Bubele la şezut au început să producă morţi: “În toată cetatea era o groază de moarte, şi mâna lui Dumnezeu apăsa cu putere. Oamenii care nu mureau, erau loviţi cu bube la şezut, şi ţipetele cetăţii se înălţau până la cer” (5:11,12). Lecţia progresa către stadii tot mai avansate. Dacă au înţeles că Dumnezeu îi omoară, campania terorii funcţiona bine. Când crezi şi declari că Dumnezeul lui Israel omoară oameni, nu mai ai nevoie decât de o singură lecţie: Cum să-L calmezi, cum să-L satisfaci ca să te cruţe? Lecţia a urmat imediat.

“Şi Filistenii au chemat pe preoţi şi pe ghicitori, şi au zis: ‘Ce să facem cu chivotul Domnului? Arătaţi-ne cum trebuie să-l trimitem înapoi la locul lui.’ Ei au răspuns: ‘Dacă trimiteţi înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel, să nu-l trimiteţi cu mâna goală, ci aduceţi lui Dumnezeu o jertfă pentru vină; atunci vă veţi vindeca, şi veţi şti... pentru ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi’” (6:2-3).

Preoţii şi ghicitorii lui Dagon vorbeau acum în numele Domnului? Să fim serioşi… Aceştia erau slujitorii adâncimilor Satanei. Ei nu făceau decât să dea tuşa finală proiectului terorii, întărind pentru milenii credinţa naivilor că Dumnezeu este mânios şi Se calmează cu jertfe pentru vină. O asemenea credinţă l-a făcut pe Israel mai târziu să-şi ardă copiii pe altarul lui Moloh, nemulţumit că jertfele de animale aduse lui Iehova nu i-au oferit protecţia şi bunăstarea sperate (1 Împ 11:7; Ier 32:35).

Filistenii învăţaseră lecţia, iar aceasta a fost înregistrată în istoria sacră. Fereşte-te cât poţi de mult de Dumnezeul lui Israel, iar atunci când te-a încolţit, singura soluţie este să-i aduci jertfe. Până în ziua de azi filistenii urăsc de moarte pe Dumnezeul acela care i-a terorizat atunci. Nici unul nu s-a întors la credinţa adevărată. Lecţia a fost asimilată perfect.

Acum urma partea cea mai importantă. Vor fi israeliţii şi împăratul lor elevi la fel de silitori ca filistenii?

Chivotul a ajuns pe teritoriul israelian unde, după un eveniment la fel de violent petrecut în Bet-Şemeş, este adus în Chiriat-Iearim, în casa lui Aminadab. A stat acolo timp de douăzeci de ani, până când împăratul David s-a hotărât, în cele din urmă, să aducă chivotul în Sion, cetatea lui David. Cu un corp de elită format din treizeci de mii de militari, David este pregătit să mute chivotul din casa lui Aminadab cu un car tras de boi. În acea dimineaţă, David nu ştia că urma să i se predea o lecţie despre mânia lui Dumnezeu care îl va marca pe viaţă. Nu ştia nici că evenimentele acelei zile vor fi folosite pentru îndoctrinarea a milioane de oameni despre caracterul violent al lui Dumnezeu.

Nu vom intra în detalii, acest episod fiind analizat într-un articol separat. Doar amintim aici că, din motive necunoscute, boii de la car s-au împotmolit, carul era gata să se răstoarne, iar Uza, însărcinat special cu supravegherea preţiosului transport, a sprijinit chivotul spre a nu se distruge. Atunci a fost lovit năprasnic, iar cei de faţă au fost ferm convinşi că Dumnezeu l-a lovit pe Uza. Raportul biblic este scurt: “Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, şi a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu” (6:7).

Biblia nu spune care a fost păcatul lui Uza, dar noi am dedus că el, nefiind levit, nu avea voie să atingă chivotul, aşa cum spune Moise în Numeri 4:15.

Este Dumnezeul nostru atât de violent şi iute la mânie atunci când cineva se atinge de lucrurile Lui? Cum se explică faptul că nici unul dintre filistenii care au capturat chivotul nu a fost omorât? Ei l-au transportat prin toate localităţile lor, fără să fie trăsniţi la atingerea lui. De ce acest acces de mânie, care a stricat tot planul lui David? Dacă Domnul nu dorea să plece chivotul din casa lui Abinadab, de ce să Se folosească de o crimă oribilă? Nu era normal să-i transmită lui David că planul lui nu este bun, aşa cum a făcut de atâtea ori?

Uza era unul dintre fiii lui Abinadab. Chivotul stătuse în casa lor mulţi ani, fără să provoace nici un incident, iar Uza nu avusese nici o dorinţă de a atinge chivotul. Nu a fost un act premeditat. Uza s-a trezit că se răstoarnă chivotul peste el şi gestul a fost aproape involuntar, o reacţie firească a cuiva însărcinat cu protecţia unui asemenea obiect. Mai important, în instrucţiunile lui Moise nu se spunea că persoanele care vor atinge obiectele templului vor fi omorâte de Dumnezeu. Raportul este clar: “Dar să nu se atingă de lucrurile sfinte, ca să nu moară” (Num 4:15).

Când avem de-a face cu un caz în care unii pun mâna pe chivot şi mor, iar alţii nu, este normal să ne întrebăm care sunt motivele. Şi dacă respingem varianta absurdă cum că filistenii aveau leviţi printre ei care să poarte chivotul, atunci singura explicaţie posibilă rămâne aceea a conspiraţiei.

Vrăjmaşul a fost pe urmele lui Israel de la început. Operând din spatele cortinei, el incita la răscoală împotriva legilor vieţii, ca apoi să lovească mortal pe cei rămaşi fără protecţia harului divin. Israel însă a fost greoi în a înţelege operaţiunile secrete ale diavolului, deşi Dumnezeu nu a pierdut nici un prilej de a-i avertiza că există spaţii mortale peste tot în jurul lor. Le-a spus, prin Moise, că atunci când se vor lăsa atraşi de idolatria lumii, vor năvăli peste ei o mulţime de necazuri, datorită lipsei protecţiei divine (Deut 31:17). Prin Iona le-a spus că cei ce se alipesc de idoli îndepărtează îndurarea de la ei (Iona 2:8). Prin Osea le-a spus că atunci când vor lepăda binele cu scârbă, vrăjmaşul va fi pe urmele lor (Osea 8:3).

Ce căuta vrăjmaşul pe urmele lor? Nimic altceva decât să-şi predea lecţiile despre caracterul lui Dumnezeu. Acolo unde existau condiţii prielnice – membri ai poporului ales, persoane lipsite de protecţie divină şi un eveniment important legat de lucrarea lui Dumnezeu – el intervenea cu uneltele lui, ştiind că audienţa va fi amăgită iar Dumnezeu va fi socotit responsabil.

Aşa a fost acum. Aducerea chivotului la Hebron era un eveniment major, omul lui Dumnezeu şi împăratul lui Israel era prezent, iar Satana avea acolo un pion de sacrificat, tocmai bun pentru scopurile lui. Rezultatul a fost exact cel sperat. David este cuprins de frică şi renunţă pe loc să mai aducă chivotul acasă la el. Avea în faţă violenţa şi cruzimea fără margini a unui Dumnezeu drept, fără milă sau iertare. David era convins că Uza nu se făcuse vinovat de o asemenea pedeapsă, dar nu îndrăznea să comenteze. Toţi erau terorizaţi şi confuzi, nereuşind să înţeleagă ce se întâmplă. Dacă prezenţa chivotului aduce o asemenea pedeapsă instantanee pentru păcat, cine ar mai dori să-l aibă aproape?

David s-a dovedit un elev la fel de silitor ca filistenii. A înţeles repede că prezenţa chivotului omoară, iar reacţia a fost una normală. Nu dorea să mai aibă de-a face cu chivotul Domnului: “David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: ‘Cum să intre chivotul Domnului la mine?’ N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat” (6:9-10).

Interesantă răsturnare de situaţie. Câteva minute înainte, alaiul regal cu surle şi trâmbiţe, cu veselie şi pompă, aducea chivotul şi prezenţa divină în capitala ţării, cu credinţa fermă că astfel Dumnezeu este onorat din nou ca Domn şi Stăpân, Călăuzitor şi Protector al lui Israel. Şi era perfect adevărat. Acum, după atacul terorist al diavolului, planul este spulberat, David este îngrozit şi renunţă imediat la actul reparator prin care naţiunea recunoştea suveranitatea lui Iehova. Motivul? Frica de moarte. Rezultatul pe termen lung? Satana a reuşit să-i facă pe oameni “să privească la suferinţe şi moarte ca pornind de la Dumnezeu - o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului” (DA 460). I-a făcut să privească aşa folosind chiar Scriptura, cea mai eficientă cale de a-şi prezenta teologia.

Dumnezeu nu S-a mâniat pe David, aşa cum ar fi fost de aşteptat dacă El era un călău fără milă. Din contră, plin de respect pentru slăbiciunile lor, El S-a lăsat din nou pus la colţ de copiii Săi îngroziţi. Aşteptând să le treacă frica, El a binecuvântat casa lui Obed-Edom, a onorat adăpostul modest care I s-a oferit, deşi locul chivotului era în cortul întâlnirii, în inima ţării. Tot aşa a făcut şi atunci când Se afla în Hristos, împăcând lumea cu Sine, o lume speriată, îngrozită, terorizată de violenţa unui Dumnezeu “drept,” aşa cum Îl proiecta vrăjmaşul în ochii lor.

Chivotul a stat trei luni în casa lui Obed-Edom, până când David s-a decis să-l ia de acolo. Dar groaza nu dispăruse din popor. Cei care transportau obiectul periculos erau încă sub impresia nimicirii lui Uza. La fiecare şase paşi se opreau şi aduceau jertfă un bou şi un viţel gras. Vă daţi seama în ce situaţie jenantă se afla guvernarea divină, umilită de asemenea concepţii deformate despre frumuseţea neprihănirii? Dumnezeu nu ceruse niciodată aşa ceva. Acei oameni se protejau cu sânge împotriva mâniei Dumnezeului al cărui chivot îl purtau, şi care se dovedise atât de periculos. Paralizaţi de frică, ei sperau să ajungă la capătul drumului vii şi nevătămaţi contând pe sacrificiile de sânge care blocau mânia. Satana şi oştile lui se felicitau pentru un asemenea succes formidabil. Reuşiseră să strice adevărul despre caracterul lui Dumnezeu pentru mii de ani, chiar prin poporul ales, popor care scria istoria sacră în cea mai cumplită beznă despre farmecul inegalabil al lui Hristos.

Prin astfel de operaţiuni sub acoperire, diavolul a deformat complet semnificaţia jertfelor de la templu. Deşi scopul lor era să-i ţină treji la adevărul că păcatul ucide, iar Cineva a fost lovit în locul lor, poporul vedea acum jertfele ca un fel de protecţie împotriva mâniei lui Dumnezeu. Întregul sistem ceremonial fusese pervertit dincolo de orice reparaţie.

Cum a reacţionat Dumnezeu în faţa acestor depărtări uluitoare de la adevăr? El a ridicat, la timpul cuvenit, un monument viu al întregului sistem ceremonial. A trimis familiei omeneşti adevăratul Chivot, în care Şekina a strălucit din nou sub privirile uimite ale unei omeniri îngrozite, speriate şi temătoare de Creatorul ei.

Chivotul Legământului a venit printre noi, plin de har şi de adevăr, “şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). El a umblat printre păcătoşi fără nici o vătămare pentru aceştia. A fost atins de hoţi, prostituate, criminali, oportunişti, mincinoşi, demonizaţi, fără ca vreunul dintre ei să fie lovit cu moartea. Din contră, atingerea Lui era vindecătoare pentru toţi cei care aveau încredere în El. Savanţii lui Israel aşteptau ca atingerea Lui să producă moartea păcătoşilor, şi au fost dezamăgiţi să constate că atingerea producea vindecare. Nu aşa cunoşteau ei chivotul Domnului.

Chivotul a fost mereu “Dumnezeu cu noi.” De la El plecau izvoarele vieţii – vindecare, pace, libertate, protecţie, înţelegere, răbdare, dragoste. Dumnezeu nu este izvorul morţii, iar Hristos, adevăratul Chivot, a fost o pildă vie despre această realitate. El a fost tratat cu mare violenţă, fără absolut nici o vină, dar nici unul dintre cei care s-au atins de El nu a fost trăsnit ca Uza.

Al Doilea Chivot a venit să strice “lucrările” diavolului, demascând vasta conspiraţie care întuneca pământul cu imagini deformate despre Tatăl nostru ceresc. În El, Dumnezeu S-a descoperit a fi un Părinte iubitor, sensibil, interesat de binele copiilor Săi aflaţi în necaz. Viaţa Lui marcată de dragoste dezinteresată ar fi trebuit să clarifice pentru totdeauna uneltirile prin care diavolul îşi predica ideile despre caracterul lui Dumnezeu.

Ce constatăm noi astăzi? Biserica rămăşiţei priveşte mai mult în manualele diavolului pentru o concepţie corectă despre chipul divin. Evenimentele alterate de intervenţiile teroriste ale diavolului sunt dovezi mai puternice decât viaţa şi lucrarea lui Hristos. Primul chivot, cu care diavolul a îngrozit pe oameni prin manipulări groteşti, are mai multă autoritate în biserică decât al doilea Chivot, din care s-au scurs valuri de dragoste pentru toate categoriile de păcătoşi.

Aceasta era criza pe care solia neprihănirii lui Hristos trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones trebuia să o clarifice. Solia era o prezentare mai proeminentă a Răscumpărătorului, al cărui sânge trebuia văzut altfel decât ca o pavăză în faţa mâniei lui Dumnezeu. Era o invitaţie de a reexamina Golgota, de a vedea în lege o transcriere a caracterului divin. Aceasta ne-ar fi schimbat complet percepţia asupra scenelor violente care au însângerat istoria sacră, iar Dumnezeu ar fi fost eliberat repede de acuzaţiile absurde care I se aduc.

Dar imaginea aceasta mai proeminentă despre Chivotul lui Dumnezeu a fost refuzată de pionierii noştri. Nu au avut curajul să privească taina lui Dumnezeu fără măhrama răstălmăcirilor diavolului. Taina crucii continuă să rămână o taină pentru cei mai mulţi dintre noi, în ciuda îndemnului iubitor care ni s-a făcut:

“Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care se revarsă de pe Calvar, trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu, care ne-au umplut de teamă şi uimire, apar frumoase şi atrăgătoare. Vedem că îndurarea, mila şi dragostea părintească se unesc cu sfinţenia, dreptatea şi puterea. Privind mărirea tronului Său, înalt şi maiestuos, vedem manifestarea delicată a caracterului Său şi înţelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui nume scump, ‘Tatăl nostru’” (GC 652).

24 iulie 2005