Când privim la evenimentele sângeroase ale istoriei sacre fără să le aşezăm în “cadrul adevărului,” acela al marii controverse, şi fără să le analizăm în lumina care se revarsă de pe crucea lui Hristos, putem deseori ajunge la concluzii bizare. Concluzii bizare care mai mult umbresc decât să lumineze procedura lui Dumnezeu cu păcatul şi păcătoşii.

Aşa se întâmplă şi în cazul răscoalei lui Core, despre care aminteam zilele trecute, caz care merită o atenţie deosebită în aceste zile ale sfârşitului marii lupte.

Cazul pare simplu: Core, Datan şi Abiram, în fruntea membrilor adunării populare a lui Israel, toţi “oameni cu nume,” s-au răzvrătit împotriva lui Moise, profetul Domnului, şi împotriva lui Aron, marele preot, lucru pentru care Dumnezeu i-a omorât. Morala: Nu este sănătos să te opui sau să comentezi deciziile oamenilor trimişi de Dumnezeu.

Rareori ne-am întrebat cine erau aceşti oameni de frunte ai lui Israel, care era concepţia lor despre Dumnezeu, credinţa lor, perspectiva lor asupra realităţii şi viziunea lor despre poporul ales.

Nu avem o cronologie exactă a evenimentelor din pustie, dar este evident că revolta lui Core s-a petrecut la foarte scurt timp după dezastrul de la graniţa Canaanului, la Cadeş-Barnea.

Israel, fără să ţină seama de toate providenţele lui Dumnezeu de la ieşirea din Egipt şi până aici, consideră că ocuparea ţării făgăduite trebuie să se desfăşoare după strategiile neamurilor. Se pregăteşte o operaţiune de culegere de informaţii în spatele liniilor inamice. Deşi Moise nu menţionează acest aspect, Spiritul Profeţiei ne spune că nu a fost ideea lui Moise şi nici a lui Dumnezeu. Fruntaşii lui Israel au cerut insistent trimiterea unor spioni, iar Dumnezeu a cedat dorinţei lor. Au fost lăsaţi să procedeze aşa cum li se părea lor potrivit. El le-a recomandat să meargă câte un reprezentant al fiecărei seminţii, toţi “căpetenii ale copiilor lui Israel” (Num 13:3).

Căpeteniile au iscodit ţara, dar căpeteniile nu aveau credinţă, nu aveau discernământ spiritual, nu cunoşteau căile Domnului şi nu aveau prea mare admiraţie pentru conducerea lui Israel “printr-un prooroc,” aşa cum prefera Domnul. Necredinţa lor a spulberat planul lui Dumnezeu de a le oferi o patrie, chiar pământească, aşa cum era Canaanul. Raportul lor a “înnegrit ţara” în auzul poporului care, paralizat de frică, a hotărât să se întoarcă în Egipt. Dintre cei doisprezece, doar doi – Caleb şi Iosua – au avut încredere în Dumnezeu, dar poporul îngrozit dorea să le închidă gura eretică, omorându-i cu pietre. Glasul credinţei nu trebuia să pătrundă până la urechea lui Israel, prin peretele gros al raţiunii necredinţei promovată de oameni cu nume.

A fost o noapte de jale şi bociri ciudate precum „de ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Părea chiar că a avut loc o pocăinţă sinceră, căci dimineaţă s-au trezit plini de curaj, gata să pornească la luptă împotriva uriaşilor din Canaan. Deşi Norul nu mai era deasupra taberei, iar Moise i-a avertizat că Domnul nu este cu ei, au decis să pornească la cucerirea ţării. Dar au fost bătuţi de vrăjmaşi şi alungaţi de la frontieră. Au urmat patruzeci de ani de învârtit în jurul muntelui.

Aceştia sunt oamenii care s-au ridicat împotriva lui Moise în răscoala lui Core, Datan şi Abiram, la scurt timp după Cadeş. Sufletul lor era otrăvit împotriva căilor neprihănirii şi aveau o imagine complet deformată despre caracterul lui Dumnezeu. Ei se socoteau a fi de partea adevărului, urmărind binele şi siguranţa lui Israel, iar Moise şi Aron foloseau puterea lui Beelzebub ca să omoare pe poporul Domnului, aşa cum au făcut cu cei zece spioni necredincioşi, care au murit la Cadeş-Barnea “loviţi de o moarte năpraznică” (Num 14:37).

Operaţiunea Denigrarea

La frontierele Canaanului s-a petrecut încă un incident pe care îl putem include în seria de operaţiuni prin care Satana urmăreşte să denigreze caracterul lui Dumnezeu.

După ce au spionat ţara spre a se convinge că ocuparea ei va decurge în condiţii optime, zece bărbaţi din forţa expediţionară au raportat în faţa adunării lui Israel că invazia este imposibilă. Locuitorii sunt uriaşi, cetăţile sunt fortificate, iar ei se vedeau ca nişte lăcuste în comparaţie cu fiii lui Anac. Biblia spune că ei “au înnegrit ţara” în faţa poporului, iar acesta a intrat în panică, dorind să se întoarcă în Egipt. Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie, şi să ne întoarcem în Egipt” (Num 14:4).

Moise şi Aron sunt consternaţi. Ce poţi spune unei gloate paralizate de frică? Doi dintre spioni, Caleb şi Iosua, au vorbit mulţimii, iar viziunea lor despre ocuparea ţării este complet diferită de cea a colegilor lor. În viziunea lor, “este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere” (Num 14:7-8). Ciudat, nu? Zece oameni spun că “ţara mănâncă pe locuitorii ei,” iar doi spun exact invers. Cine minţea? Pe cine să creadă poporul? Cine vorbea din partea Domnului? Evident, majoritatea. Cei zece erau fraţi cu experienţă, statornici, credibili, realişti, cu picioarele pe pământ. Cei doi visători cu capul în nori duceau poporul lui Dumnezeu pe drumul nimicirii, momindu-i cu pielea ursului din pădure. Comunitatea a decis să le închidă gura în mod oficial: “Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre.”

Ce ocazie formidabilă pentru Operaţiunea Denigrarea! Scena era pregătită perfect pentru intervenţia duhurilor răutăţii. Adunarea se opunea făţiş ofertei lui Dumnezeu, sfidând planul Său descoperit clar prin Moise şi confirmat de doi martori care au vizitat ţara. Dumnezeu a epuizat orice mijloc al harului şi întreabă pe Moise: “Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui?”

Harul protector fiind batjocorit, Israel se afla descoperit în faţa mâniei vrăjmaşului lui Dumnezeu. Acesta avea orice opţiune, putea lovi nestingherit, căci “Israel a lepădat binele cu scârbă; de aceea vrăjmaşul îi va urmări” (Osea 8:3). În viclenia lui fără margini, vrăjmaşul a ales o mutare strategică. Ce-ar fi să lovească exact în oamenii care l-au servit cel mai bine?

Cei zece spioni, care “făcuseră ca toată adunarea să cîrtească” şi să refuze intrarea în ţara făgăduinţei prin credinţă, erau, în ochii poporului, oamenii de bine, băieţii buni. Erau cei cărora le păsa de biserică, de viitorul ei şi de bunăstarea generaţiilor viitoare. Cuvântul lor cântărea greu, aşa cum s-a văzut. În acelaşi timp, pentru generaţiile viitoare care vor citi incidentul, cei zece vor fi băieţii răi, care s-au opus lui Dumnezeu, sfidând pe Moise şi pe Aron, împiedicând biserica să intre în Canaan, întorcând poporul în pustie pentru încă patruzeci de ani. Distrugerea lor dobora două ţinte dintr-un singur foc:

1 - Convingea poporul că Moise uzează de puterea lui Beelzebub, odată ce a omorât pe bunii conducători ai bisericii lui Dumnezeu, care îndrăzniseră să-şi ridice glasul şi să demaşte planul mârşav de a duce pe Israel într-o ţară unde vor fi măcelăriţi de păgâni.

2 - Deforma pentru mii de ani caracterul lui Dumnezeu şi producea o ascultare de frică, adorare sub teroare, dând impresia că Dumnezeu a omorât pe ticăloşii care au îndrăznit să I se aşeze în cale.

Astfel, cei zece spioni au fost loviţi mişeleşte, iar Moise nu raportează decât că ei “au murit acolo înaintea Domnului, loviţi de o moarte năpraznică” (Num 14:37).

Noi, cei de astăzi, avem ocazia să judecăm la rece episodul acesta; ba chiar putem să-l analizăm “în lumina crucii,” în contextul marii controverse dintre Hristos şi Satana.

Ce interes avea Dumnezeu să omoare pe cei zece spioni, altul decât răzbunarea? Răul fusese făcut, Israel se răzvrătise, ţara nu mai putea fi ocupată, iar făgăduinţa lui Dumnezeu era spulberată de necredinţă. Uciderea lor nu mai îndrepta nimic, aşa cum s-a şi văzut, şi nici nu putea ajuta pe Israel să înveţe calea dreptăţii. La scurt timp a urmat revolta lui Core, cea mai clară dovadă că uciderea celor zece nu a slujit la nimic. Dacă Dumnezeu ar fi ales nimicirea celor zece, poate era mai folositor să lovească pe Core, Datan şi Abiram, evitând astfel pierderea a mii de oameni distruşi în revolta lor.

Dacă Dumnezeu trage sfori, aşa cum cred cei mai mulţi dintre noi, de ce nu a aranjat să trimită oameni credincioşi, precum Caleb şi Iosua, evitând astfel un eşec de proporţii? În loc să ajungă în situaţia de a omorî zece oameni necredincioşi, după ce răul a fost făcut, nu era mai potrivit să interzică lui Moise trimiterea spionilor în misiune? Mai mult, El putea să alunge populaţia Canaanului din teritorii fără vărsare de sânge şi fără efort, iar spionii ar fi găsit o ţară ospitalieră şi tocmai bună de locuit. Existau mii se asemenea variante. De ce a acceptat Dumnezeu un asemenea eşec? Aşa cum vede astăzi biserica suveranitatea divină, nu vi se pare tot acest episod un aranjament al lui Dumnezeu ca Israel să nu poată intra în ţara făgăduită? Şi atunci, de ce i-a mai dus până la frontiere? Doar ca să aibă motiv să omoare câţiva conducători, iar locuitorii ţării să măcelărească o bună parte din popor?

Dacă privim la el în lumina neprihănirii lui Hristos, acest episod vorbeşte lămurit că Dumnezeu nu foloseşte constrângerea şi ameninţarea cu forţa în relaţia cu biserica Sa. El mustră, îndeamnă, călăuzeşte, luminează, oferă soluţii, dar aici “mijloacele harului” se opresc. El nu ia minţile conducătorilor care stârnesc poporul la rebeliune. Fiecare este liber să spună şi să creadă ceea ce doreşte, fără să fie ameninţat cu moartea. Dar oameni au murit, şi vor continua să moară, deoarece nu ştiu sau nu vor să creadă că există o operaţiune în desfăşurare ce urmăreşte denigrarea caracterului lui Dumnezeu. Există forţe care nu cunosc mila sau dreptatea. Ele vor lovi necruţător acolo unde protecţia harului divin a fost sfâşiată, şi unde interesul deformării numelui lui Dumnezeu o cere. De aceea se vorbeşte aşa despre Satana: “Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara şi ţi-ai prăpădit poporul” (Isa 14:20).

Ne găsim şi noi astăzi la graniţele Canaanului ceresc. Conspiraţiile din proiectul “Denigrarea” s-au înmulţit, iar curând vor atinge proporţii fenomenale. Dacă “cei aleşi” speră să discearnă falsul de autentic, ei trebuie să descopere acum felul odios în care a fost inculpat Dumnezeu în actele crude ale istoriei. Altfel vom continua să ne învârtim în jurul muntelui, sperând zadarnic să se desprindă din el o piatră care să sfărâme picioarele de lut ale icoanei secolului 21.

Grupul de studiu Minneapolis 1888