Că Dumnezeu pedepseşte cu moartea, şi încă “până la exterminare,” cum spune un profesor adventist, biserica este foarte convinsă. Şi ar trebui să tremure în faţa unei asemenea perspective, dar nu o face. Păcătoşii din Sion sunt la fel de păcătoşi ca oricând; niciodată teama de pedeapsă nu a produs devoţiune autentică. Omenirea nu a avut încă şansa să vadă sfinţenie sub ameninţarea cu moartea, deşi unii dintre savanţii noştri speră încă să obţină rezultate dintr-un asemenea experiment.

Ar fi interesant să ştim dacă ei cred cu aceeaşi convingere că Dumnezeu şi blesteamă. Scriptura notează câteva episoade relevante, iar cel mai elocvent pare a fi cel cu Elisei şi copiii obraznici. Omul lui Dumnezeu, după plecarea lui Ilie la cer, se îndrepta spre Betel, steaua idolatriei lui Israel, cetatea noii “spiritualităţii,” cu faimosul ei viţel de aur. Un grup de copii din cetate au început să se amuze de chelia lui Elisei, care, spune Scriptura, i-a blestemat “în numele Domnului.” Iar blestemul în numele Domnului a avut efecte imediate şi devastatoare: Două ursoaice au ieşit din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi de copii.

Cum se blesteamă “în numele Domnului”? Mai important, cum blesteamă Dumnezeu? Aşa cum se spune în Psalmii 10:7 despre cel rău, sau în 59:12? În cazul lui Elisei, blestemul a fost la fel de eficient ca o mitralieră.

De unde a luat Elisei cursuri de blestemat duşmani, păcătoşi sau oponenţi religioşi? Nu găsim aşa ceva în Scriptură. Din contră, ea spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Mat 5:44). “Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Rom 12:14). Se pare că omul lui Dumnezeu nu avea habar de asemenea înalte precepte morale. El nu respecta nici măcar legea talionului, care cerea doar “ochi pentru ochi,” jignire pentru jignire, în cazul acesta. El a aplicat pedeapsa cu moartea prin sfâşiere pentru prostia unor copii iresponsabili, prost-crescuţi şi nerespectuoşi.

Noi ştim că Elisei nu avea o telecomandă pentru urşi. Este clar că Dumnezeu a trimis urşii în misiunea lor crudă, nu? Ce spune acest lucru despre caracterul lui Dumnezeu? Cum se aplică aici descoperirea impresionantă a caracterului Său prin Hristos, care S-a lăsat batjocorit fără să riposteze? Era Elisei mai profet decât Isus Hristos? Erau în joc interese majore, care să justifice un act de o asemenea cruzime, în totală opoziţie cu legea iudaică, legea lui Dumnezeu? Este Tatăl nostru ceresc atât de irascibil, violent şi capricios? Măcelăreşte El o mulţime de copii, la o vârstă când se fac tot felul de greşeli, lipsiţi de discernământ, doar pentru că au râs de omul Lui?

Acestea sunt întrebări serioase, care nu pot fi evitate. Ele cer un răspuns pe măsura luminii despre neprihănirea lui Hristos care aduce vindecare sub aripile ei. A sosit timpul ca perdeaua să fie dată la o parte, iar episoadele acestea sângeroase din trecut să fie reevaluate în lumina care se revarsă de pe Calvar.

Generaţia lui Elisei nu avea această lumină. Ei nu ştiau decât de frica unui Dumnezeu aspru, un judecător drept, un poliţist integru. Toate evenimentele erau văzute a fi lucrarea lui Dumnezeu, făcut responsabil pentru toate nebuniile ce veneau doar din nelegiuirea oamenilor. El a acceptat cu blândeţe această povară de acuzaţii aruncată în spatele Său. De dragul siguranţei lor, a acceptat chiar ca ele să fie înregistrate în Cartea Sfântă ca fiind faptele Sale. Ştia că va veni o zi când copiii Săi, privind cu atenţie faptele unui Fiu al omului, vor căpăta o perspectivă mai glorioasă a marii controverse, vor pune aceste episoade în cadrul larg al luptei dintre bine şi rău, reuşind astfel să vadă mâna criminală ascunsă de faldurile istoriei, mâna care a semănat neghină pe ogorul lui Dumnezeu chiar de la porţile Edenului.

Ni se spune că Satana “a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul” (RH 10.02.1891).

V-aţi întrebat vreodată cum şi ce a făcut Satana spre a prezenta pe Dumnezeu “îmbrăcat” cu atribute satanice? Că acesta a fost mereu scopul lui, este clar. Dar cum a realizat el practic acest lucru? Ce poţi face să prezinţi neprihănirea şi bunătatea ca fiind crude, violente, arbitrare, capricioase, răzbunătoare, nemiloase şi criminale? Istoria consemnează diferite situaţii când unor oameni nevinovaţi li s-au înscenat cele mai oribile procese, cu “dovezi,” martori "oculari," probe plantate la locul faptei şi toată suita de manevre mincinoase ca să poată fi acuzaţi şi condamnaţi.

Biblia este plină de dovezi ale acestui gen de manevre prin care Satana a reuşit să prezinte fals frumuseţea neprihănirii. Iar Dumnezeu i-a acordat toată libertatea pe care şi-o putea dori în acest scop. Un exemplu elocvent este episodul cu urşii lui Elisei. Atunci când ştii precis că cineva caută să deformeze caracterul lui Dumnezeu, nu este greu să înţelegi ce s-a întâmplat cu adevărat la locul crimei. Acest caz merită o anchetă serioasă, căci în joc nu este nimic mai puţin decât numele lui Dumnezeu.

Înregistrarea din 2 Regi este lapidară. Omul lui Dumnezeu a fost jignit. De supărare, el a blestemat copiii. Au ieşit ursoaicele din pădure şi i-au sfâşiat. Nimic mai mult. Nici o explicaţie, nici un comentariu, nici o clarificare. Ca o ştire de la ora cinci. Un caz simplu, la prima vedere. Nu şi pentru anchetatorul serios, care ştie că cele mai simple cazuri se dovedesc a fi cele mai complicate, iar prima impresie poate fi extrem de înşelătoare. Aşa este şi aici.

Betelul era inima idolatriei lui Israel. Acolo oamenii pierduseră cunoaşterea lui Dumnezeu, iar sfatul şi apelurile Sale erau tratate cu dispreţ. Poporul alesese alţi dumnezei. Tatăl ceresc nu Se impune cu forţa acolo unde nu este dorit; aşa ne-a învăţat Hristos. El Se retrage, după îndelungi avertizări şi cu mare durere sufletească. Harul protector nu mai acoperea Betelul şi pe locuitorii lui, care nu pierdeau nici o ocazie de a batjocori pe solii Domnului. Ce ocazie formidabilă pentru operaţiunea “Denigrarea”! Venise ocazia de aur pentru Nimicitorul. Harul fusese limitat, devenind inoperant, iar omul lui Dumnezeu era în zonă. Scena era pregătită pentru capcana veacurilor. Acum sau niciodată. Copiii au fost aduşi repede în perimetru, ursoaicele erau aproape iar mânia lui Satana cât se poate de aprinsă.

Ce aveau copiii aceia cu profetul Domnului? Nu se puteau juca din pricina cheliei lui?

În Betel, Dumnezeu şi solii Lui erau un spectacol zilnic. Acasă sau la şcolile profeţilor, batjocura era în meniul principal. Ironiile fine, ca şi opoziţia deschisă, au o influenţă puternică asupra tinerilor, iar profesorii au cea mai mare vină pentru moartea lor. Spiritul lui Satana, nutrit în ciuda avertizărilor divine, devine o forţă stăpânitoare căreia oamenii nu i se mai pot împotrivi. Ei devin astfel figuranţi în scenele sângeroase pe care Satana le regizează pentru denigrarea lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi aici. Copiii aceia, victimele cruzimii lui Satana, au modelat concepţia poporului ales despre caracterul lui Dumnezeu până în ziua de astăzi. Morala era evidentă: “Râzi de omul lui Dumnezeu şi vezi ce urmează…” Ascuns de ochiul public, Satana a făcut ca toate aceste fărădelegi să fie aşezate în spatele lui Dumnezeu. El, purtătorul de poveri, nu a fost crezut. Faptele erau evidente, iar concluziile clare. Dumnezeu este aspru, sever, arbitrar, crud, violent, vai de cine nu se teme de El. Adversarul nu dorea nimic altceva decât ca poporul să-I slujească lui Dumnezeu de frică. Fiind odată heruvim acoperitor, el ştia foarte bine că “Dumnezeu aşteaptă de la toate creaturile Sale o servire din dragoste - servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o ascultare forţată, ci oferă tuturor o voinţă liberă, ca ei să-I poată servi de bunăvoie” (PP 34). Dacă putea promova o ascultare forţată, el reuşea cea mai mare performanţă pe care o putea atinge, căci o asemenea devoţiune deformată este extrem de greu de sesizat şi în acelaşi timp fără valoare. Astăzi miliarde cred că slujesc lui Dumnezeu din dragoste, când, în realitate, egoismul este motorul principal, iar credinţa lor fundamentală este că “Dumnezeu va pedepsi până la exterminare” pe toţi cei care aleg să-şi exercite libertatea altfel decât doreşte Dumnezeu.

Ne vedem noi locul în masa aceasta imensă de adoratori ai iubirii sub ameninţare?

Ce este “blestemul lui Dumnezeu”? Ce înseamnă să blestemi “în numele Domnului” aşa cum a făcut Elisei? Este blestemul o sentinţă instantanee, enunţată de Dumnezeu împotriva păcătoşilor irecuperabili?

Scriptura vorbeşte desluşit despre blestem şi binecuvântare, iar Dumnezeu oferă explicaţii complet diferite de cele pe care le preferăm noi, şi care vin tocmai din fabricaţiile lui Satana. Prietenul lui Dumnezeu, Moise, a ascultat corect şi a scris corect:

“Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe care v-o dau în ziua aceasta, şi vă veţi duce după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi” (Deut 11:26-28).

Ce luminoasă declaraţie despre libertate avem aici! Vasta creaţiune a lui Dumnezeu nu cunoaşte constrângeri, ameninţări, restrângeri ale libertăţii în situaţii speciale sau privări de libertate în scopuri disciplinare. Omul a fost creat ca agent moral liber. El are posibilitatea şi libertatea de a alege felul în care doreşte să trăiască, sau să nu trăiască. Rebeliunea lui Lucifer a introdus o stare nouă, pe care o promovează cu zel, şi pe care omenirea o socoteşte acceptabilă. Calea fărădelegii, largă şi primitoare, este o opţiune pe care Dumnezeu nu o interzice prin forţă. Tot ce poate face El este să avertizeze că la capătul drumului se află abisul.

Dumnezeu spune poporului Său că are permanent în faţă două opţiuni, şi că este chemat să aleagă liber. Prima opţiune, calea neprihănirii, are în ea binecuvântarea. A doua, calea fărădelegii, produce ea singură blestemul. Nu aşteaptă cineva la capătul drumului cu sabia în mână. De-a lungul căii fărădelegii nu sunt aliniaţi îngerii lui Dumnezeu, pregătiţi să lovească pe drumeţi. Calea în sine este aducătoare de moarte. Este un drum al altor dumnezei, care au regulile, pretenţiile şi legile lor, dintre care cea mai distructivă este legea păcatului şi a morţii. Aceasta îşi răsplăteşte singură adoratorii, nu este nevoie să intervină Dumnezeu.

Două căi, două opţiuni, două rezultate: Binecuvântarea şi blestemul. De ce îl amestecăm noi pe Dumnezeu aici? De ce spunem noi că Dumnezeu a blestemat pe cineva care alege drumul fărădelegii în cel mai deplin sens al libertăţii oferită cu dragoste de un Dumnezeu al iubirii? Când, din dragoste autentică, oferi cuiva libertatea, cum poţi apoi să-l pedepseşti că a folosit darul aşa cum a socotit el de cuviinţă? Nu este felul nostru de a vedea caracterul lui Dumnezeu cea mai eficientă metodă de a ţine pământul sub negura groasă pe care Hristos a venit să o spulbere?

Locuitorii Betelului aleseseră drumul altor dumnezei. Nu doreau neprihănirea lui Hristos. Baal oferea o spiritualitate mai înaltă, plină de viaţă, de plăceri, de fantezie, fără restricţii. O religie modernă, vie, ancorată în realitate. Era opţiunea lor. Dumnezeu a avut respect pentru ea. El i-a lăsat “în voia minţii lor blestemate” ca să creadă o minciună. Dar fără protecţia divină, drumul altor dumnezei devine letal, mai ales când Acuzatorul are interese majore.

Elisei nu a înjurat în numele Domnului, dorindu-le moartea acelor copii. El a rostit în auzul lor decretul libertăţii enunţat de Moise. Două căi opuse, consecinţe opuse. Ca şi Ilie, care cerea poporului să aleagă cui vrea să slujească, lui Baal sau lui Dumnezeu.

Acelaşi mesaj trebuie să răsune cât se poate de clar în biserica rămăşiţei acum. Bunătatea infinită a Mântuitorului pune la picioarele noastre o libertate fără constrângeri şi ameninţări, fără blesteme sau binecuvântări ca stimulent. El spune că avem toată libertatea să alegem drumul nelegiuirii, dacă avem impresia că vom fi mai fericiţi pe el. În acelaşi timp, El a luminat calea neprihănirii, drumul crucii spre binecuvântare. Nu doreşte să umblăm pe el sub ameninţare. Dragostea este singura atracţie permisă aici. Dragostea aceea jertfitoare care deschide ochi. Ochi pentru a vedea că “pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

11 iulie 2004

Turnu Măgurele

Grupul de studiu Minneapolis 1888