„Acele lucruri” chiar se întâmplă; doar că noi nu învăţăm nimic din experienţa lor, ci repetăm cu aceeaşi orbire drumul pe care au mers ei.

„La sugestia lui Balaam, regele moabit a organizat un mare festival în onoarea zeilor lor, şi se aranjase în secret ca Balaam să-i stimuleze pe israeliţi să participe. Aceştia îl socoteau ca fiind profetul Domnului, şi astfel nu a fost prea dificil să-şi atingă scopul. Foarte mulţi din popor i s-au alăturat ca observatori la aceste festivităţi. Ei se aventurau pe un teren interzis, şi au fost astfel prinşi în cursa lui Satana. Amăgiţi de muzică şi dans, şi ameţiţi de frumuseţea vestalelor păgâne, ei au lepădat loialitatea faţă de Iehova. Alăturându-se în distracţia sărbătorii, consumul de vin le-a orbit simţurile şi le-a dărâmat barierele stăpânirii de sine. Pasiunea a luat complet controlul; şi întinându-şi conştiinţele în această profanare, au fost uşor convinşi să se plece înaintea idolilor. Au adus jertfe pe altarele păgâne şi au participat la cele mai degradante ritualuri” (PP 454).

Nu a durat mult până când tabăra lui Israel a fost infectată de riturile păgâne, iar serva Domnului ţine să sublinieze că „responsabilii şi conducătorii poporului au fost printre primii care au păşit în fărădelege, iar numărul celor care i-au urmat a fost atât de mare, încât apostazia a devenit naţională” (PP 454).

Raportul biblic este concis: „Israel s-a alipit de Baal-Peor” (Num 25:3).

Când a observat Moise ce se întâmplă, apostazia era în floare, iar poporul nu numai că participa la închinarea de pe muntele Peor, dar ajunseseră să practice în tabără ritualurile păgâne. A urmat ceea ce spunea Iona mai târziu: „Cei ce se alipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei.” Odată îndurarea îndepărtată, nimicitorul a tăbărât peste Israel şi zeci de mii au fost măcelăriţi.

Poporul lui Dumnezeu se află astăzi chiar la graniţele Canaanului ceresc. Împăraţii acestei lumi ştiu şi ei ce se întâmplă, şi sunt îngroziţi de perspectiva colapsului lumii lor. Au chemat în ajutor mulţimea balaamilor moderni, iar aceştia au recomandat strategia părintelui lor spiritual. Israelul modern este supus unui proiect sistematic de împrietenire cu lumea. Schimburile „culturale” care ni se propun par strălucite oportunităţi evanghelistice, deşi ele nu urmăresc decât să ne familiarizeze cu riturile, practicile şi spiritualitatea religiilor false care controlează gloatele. Vizitele preoţilor din alte biserici în comunităţile noastre, prezența pastorilor adventişti la amvoanele lor, desele întâlniri dintre teologi şi lungile perioade de negocieri ne vor duce exact acolo unde i-au dus pe copiii lui Israel, exact acolo unde i-au dus pe fraţii noştri din Franţa şi din ale ţări europene.

Pare imposibil, nu?

Aşa li s-a părut şi lor. Aveau stâlpul de foc alături, Balaam spunea despre ei că sunt neprihăniţi şi invincibili, iar Moise, profetul Domnului, era în mijlocul lor. Dar ei nu-şi cunoşteau inimile, în care se desfăta o dorinţă aproape subconştientă: „Vrem să fim ca neamurile, ca familiile celorlalte ţări, vrem să slujim lemnului şi pietrei!” (Eze 20:32). Şi nu înţelegeau forţa înfricoşătoare a principiului universal: „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8).

Revin acum asupra unei expresii din declaraţia lui Balaam, declaraţie care conţine un principiu fundamental pentru poziţia pe care va trebui să o ia biserica rămăşiţei în această ultimă confruntare din marea controversă.

El spunea: „Îl văd din vârful stâncilor, îl privesc de pe înălţimea dealurilor: Este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri” (Num 23:9).

În conjunctura politică actuală este aproape imposibil să locuieşti „deoparte” şi să nu faci parte „dintre neamuri.” Omenirea este condusă cu paşi repezi spre globalizare în toate domeniile – economic, politic, administrativ, dar mai ales religios – iar acest din urmă domeniu, ecumenismul, este catalizatorul eforturilor de unitate ale omenirii. Sub frumosul concept al unităţii trupului lui Hristos, forţele din spatele acestei mişcări mondiale au lucrat cu zel, şi cel mai adesea din umbră, spre a aduce creştinismul fragmentat la armonie şi pace. Fiecare denominaţiune a fost contactată şi i s-a cerut să-şi clarifice poziţia funcţie de învăţătura Scripturii, insistând asupra punctelor comune de credinţă şi eliminând distinctivele denominaţionale, alternativa fiind cumplita etichetă de sectă sau cult necreştin.

Forţele care operează acum în spatele ecumenismului modern sunt tot acelea care în decursul veacurilor s-au folosit de obsesia oamenilor după putere absolută şi i-au stârnit la clădirea marilor imperii. Fiecare imperiu mondial a urmărit într-un fel sau altul globalizarea şi impunerea unei noi ordini mondiale, şi de fiecare dată scopul final a fost împiedicarea unui anumit popor să „locuiască deoparte” şi să nu facă parte „dintre neamuri.” Un popor care nu slujeşte „lemnului şi pietrei” (Eze 20:32) este cea mai serioasă ameninţare pentru liniştea, pacea şi propăşirea acestei vechi ordini mondiale.

Dacă studiem istoria lui Israel, observăm că el a fost supus sistematic unei asimilări şi culturalizări, prin viclenie acolo unde nu s-a reuşit prin forţă; şi de fiecare dată mecanismul a funcţionat perfect, Israel depărtându-se de la calea neprihănirii şi încetând să mai fie un popor care „locuieşte deoparte.”

De ce se teme lumea aceasta de un popor care locuieşte deoparte şi nu practică obiceiurile, tradiţiile şi ritualurile ei? De ce erau îngrozite naţiunile de ieşirea din Egipt a lui Israel, deşi acţiunea ar fi trebuit să devină bucuria supremă a întregului pământ? Are poporul ales vreo vină în această teamă şi ură a lumii împotriva credinţei şi a Dumnezeului lui?

Prin eliberarea lui Israel din Egipt, Domnul urmărea două aspecte, fiecare la fel de important: eliberarea fizică de sub stăpânirea tiranică a imperiului, şi eliberarea spirituală de sub cumplita stăpânire a mentalităţilor acestei lumi. Raportul biblic declară că aici Israel nu a reuşit să ţină pasul cu lumina, ceea ce l-a făcut să se poticnească de-a lungul întregii lui istorii.

Dumnezeu dorea ca Israel să devină lumina lumii, un agent al înnoirii spirituale a naţiunilor, naţiuni care aşteptau cu înfocare eliberarea de sub jugul cumplit al robiei unei religii neputincioase. Ei trebuiau să devină ambasadori ai celui Prea Înalt la curţile împăraţilor lumii, spre a face cunoscută calea neprihănirii unor oameni care zăceau în umbra morţii. Dar o încăpăţânare ciudată i-a făcut să creadă că misiunea nu va putea fi îndeplinită decât dacă vor deveni ca celelalte neamuri, slujind lemnului şi pietrei.

Pe tot parcursul dintre Egipt şi Canaan nu au ezitat să-şi arate necredinţa pentru calea lui Dumnezeu, iar după ce au intrat în Canaan au cerut deschis şi fără ruşine un împărat, gonindu-L pe Dumnezeu din această funcţie deoarece El nu le permitea să trăiască la fel ca neamurile, iar cerinţele Lui i-ar fi obligat să rămână mereu un popor “care trăieşte deoparte.” Au dorit să facă parte dintre neamuri, aşa că au trebuit să practice obiceiurile, tradiţiile şi credinţele lor. Şi au făcut aşa până când Baal a ajuns să semene atât de mult cu Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, încât au fost siguri că Mesia nu este decât un agent al lui Beelzebub.

Israelul spiritual se află în faţa aceloraşi pericole, dar infinit mai subtile. Baal nu are nicio problemă în a se arăta educat, elegant şi spiritual. Va folosi vechea metodă a asimilării culturale, îmbrăcată cu hainele fine şi sofisticate ale teologiei moderne. Globalizarea religioasă nu urmăreşte decât un singur scop: Împiedicarea poporului lui Dumnezeu de a rămâne deosebit şi neîntinat de tradiţiile, ritualurile şi practicile lumii.

Chemarea lui Dumnezeu ca poporul Său să nu se amestece în creuzetul mortal al globalizării religioase nu este un îndemn la aroganţă, superioritate sau dispreţ faţă de ceilalţi oameni. Din contră, aceasta rămâne singura şansă prin care gloatele Babilonului modern mai pot fi avertizate că planeta este lovită mortal de nelegiuirea umană şi nu mai este capabilă să rămână un cămin pentru familia omenească.

În prezent se desfăşoară un amplu program prin care Laodicea este ajutată să se acomodeze cu religia, cultura, tradiţiile şi valorile spirituale ale „neamurilor” din jur, pe care am început deja să le drăgălim cu apelativul „bisericile surori.” Surorile despărţite doresc să refacă legăturile de familie, dar nu se pot abţine să nu declare ici şi colo, prin conferinţele lor de presă, că dorinţa care arde în inimile lor este aceea de a se întoarce la biserica-mamă, aceea una, sfântă, apostolică şi universală (catolică).

Surorile au o milă profundă pentru Laodicea, şi nu vor cu niciun chip să o vadă rămasă departe de mama care cu atâta dragoste suspină şi geme de dorul ei. Ele deplâng sectarismul maladiv care încă o roade pe sora lor Laodicea, şi sunt speriate că largi segmente din acest popor încă mai tind să „locuiască deoparte” de marea familie creştină. Incursiunile fetelor moabite sunt privite cu tot mai mare îngăduinţă în tabără, iar păstori sufleteşti proeminenţi spun poporului că avem cu toţii acelaşi Dumnezeu şi nu trebuie să ne sperie actele de închinare comună.

Dacă în tabăra lui Israel nu se va auzi cât mai curând glasul celui de-al treilea Ilie, chemând poporul la o confruntare deschisă între Dumnezeu şi Baal, între neprihănirea lui Hristos şi noua spiritualitate a tainei fărădelegii, Biserica Laodicea va deveni cel mai eficient instrument de multiplicat beznă, iar omenirea va fi ameninţată mortal de urâciunea pustiirii fără ca cineva să mai poată veni în ajutor.

Rămăşiţa lui Dumnezeu a fost chemată să „locuiască deoparte.” Chiar dacă „din vale” perspectiva nu pare prea fericită, văzută „din vârful stâncilor” şi „de pe înălţimea dealurilor” biserica trebuie să rămână „un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri.” Ea a fost destinată să ajungă „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9).

Încă mai este timp pentru Laodicea, dacă doreşte cu orice preţ să rămână „un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri.”