Zilele acestea comunităţile noastre au avut parte de o oarecare efervescență, produsă de evenimente care ar indica iminenţa decretului duminical. Trebuie să recunoaştem că decretul duminical a rămas singurul subiect care mai reuşeşte să producă interes în toropeala care a cuprins biserica mondială.

Cu câtva timp înainte de vizita papei în Statele Unite, situri adventiste au vorbit despre anumite întâlniri secrete între conducătorii creştini americani, al căror scop este să propună legislativului american un set de legi care, printre altele, prevede şi impunerea prin lege a duminicii ca zi de odihnă.

Conducerea bisericii a luat imediat poziţie. Prin departamentul de relaţii publice şi libertate religioasă, ea a dezminţit autenticitatea acestei informaţii, spunând că a făcut cercetări serioase şi nu a putut identifica niciun detaliu despre o astfel de întâlnire.

În acelaşi timp, misionarul David Gates chema biserica mondială la trei zile de rugăciune, ca Dumnezeu să intervină “pentru păstrarea libertăţilor noastre încă puţină vreme,” spunea el, „pentru a îngădui poporului lui Dumnezeu să vegheze, să se roage şi să lucreze pentru salvarea sufletelor.”

De ce mai are poporul nostru nevoie de „încă puţină vreme”? Nu a trecut nici măcar un an de când a vegheat, s-a rugat şi a lucrat la nivel global să aducă Ploaia Târzie, pe 7.7.07, dar fără niciun succes.

Aceasta este problema noastră, că nu ne-am rugat, nu am vegheat şi nu am lucrat destul? Mai avem nevoie de încă zece ani în care să batem marea şi uscatul spre a face un tovarăş de credinţă, ca apoi să ne dăm seama că am făcut din el un laodicean de două ori mai rău decât noi?

De peste un secol Dumnezeu ne „păstrează libertăţile,” şi ce am făcut cu ele? Le-am folosit spre a construi o biserică mondială cât mai asemănătoare cu lumea. Ne-am asociat în tot felul de proiecte pentru îmbunătăţirea vieţii pe pământ, întărind astfel împărăţia şi guvernarea lui Satana. Recent am dat mâna cu asociaţii religioase al căror scop declarat este unirea bisericilor, şi pe care Cuvântul lui Dumnezeu le identifică drept fiice ale Babilonului cel mare. De ce ne-ar mai trebui „încă puţină vreme”?

 Dumnezeu face eforturi să încheie cât mai repede lucrarea Sa, iar biserica se roagă să i se mai dea timp de veghere şi rugăciune. Acesta este un gen de nebunie colectivă care ne va duce direct în mijlocul evenimentelor finale fără să bănuim măcar că am ajuns acolo.

Dinamica decretului duminical este complet diferită de ceea ce crede sau aşteaptă acest popor, iar istoria este explicită la acest subiect, aşa cum se poate observa în episodul 1888.

Iată o scurtă recapitulare, pentru cei care nu sunt la curent cu istoria noastră denominaţională.

În acea perioadă, multe dintre statele federale votaseră legi duminicale, numite „blue laws,” dar aplicarea lor depindea de mulţi şi variaţi factori locali. De aceea senatorul Blair, sprijinit de sindicatul creştin care cerea sfinţirea duminicii, a introdus în Senat ceea ce s-a numit „moţiunea Blair,” legiferarea la nivel federal a păzirii sabatului creştin, adică duminica.

La scurt timp după sesiunea Conferinţei Generale din 1888, când au avut loc audierile din Senat, moţiunea a fost respinsă, iar A.T.Jones a fost unul dintre cei mai de succes opozanţi ai ei, el fiind invitat la aceste audieri datorită prestigiului pe care îl atinsese în presa americană ca apărător al libertăţii de conştiinţă.

Şi acum să privim în spatele cortinei.

Cu câţiva ani înainte de 1888, Waggoner şi Jones au început să descopere adevărurile preţioase ale doctrinei sanctuarului, în lumina neprihănirii lui Hristos. Ei constatau că acestea sunt raze preţioase de lumină, dar nu ştiau la acea dată că acela era începutul marii strigări, începutul ploii târzii. Nu le confirmase nimeni că solia neprihănirii lui Hristos este cheia noului legământ, motorul unirii dintre natura divină şi cea umană, adică nunta.

Au început să publice descoperirile lor în Semnele Timpului, la care erau redactori, lucru care a produs mare supărare la Battle Creek, deoarece poziţia lor despre legea din Galateni se afla în conflict deschis cu poziţia oficială a bisericii. Dar ceea ce la suprafaţă părea un război teologic banal, în realitate era lucrarea prin care Dumnezeu pregătea un popor care să justifice, în faţa neamurilor, caracterul şi guvernarea Sa. El Se pregătea să ofere poporului Său, adunat în sesiune, solia foarte preţioasă a neprihănirii lui Hristos, „cu adevărat solia îngerului al treilea,” şi care urma să se transforme în solia „celuilalt înger,” acela din Apocalips 18.

Satana înţelegea perfect unde poate duce solia neprihănirii lui Hristos, pe care el o ținuse îngropată cu atâta succes de la Cinzecime încoace. Dacă poporul o primea, puterea lui era zdrobită, împărăţia lui lua sfârşit şi pierdea o mare parte a celor pe care trebuia să-i măcelărească, jertfa cu care era dispus să cedeze împărăţia acestei lumi. La o asemenea ameninţare majoră nu se putea răspunde decât tot cu o acţiune majoră, şi aceasta a fost şi va fi mereu decretul duminical.

Nu era sigur că va reuşi performanţa de a amăgi pe liderii adventişti să se împotrivească soliei, şi de aceea a declanşat planul B, adică procedurile pentru schimbarea legislaţiei, prin moţiunea Blair, domeniu unde avea toată libertatea de mișcare.

Diavolul nu a dorit niciodată să apeleze la măsuri radicale precum decretul duminical, deoarece ştie bine că în momentul în care intră pe o astfel de orbită de coliziune cu legea lui Dumnezeu, sfârşitul lui este aproape. Decretul este ultima carte pe care este dispus să o joace, şi doar în situaţii de maximă necesitate.

Dar, surpriză! La Minneapolis a reuşit o nesperată biruinţă, făcând poporul să repete revolta lui Core, Datan şi Abiram [aici]:

„Refuzul de a renunţa la păreri preconcepute şi de a accepta acest adevăr [că legea din Galateni este în special legea morală] se află în mare parte la baza opoziţiei manifestate la Minneapolis faţă de solia Domnului transmisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Prin stârnirea acelei opoziţii, Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua Cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume” (The EGW 1888 Materials, 1574).

Duhul Sfânt a trebuit să Se retragă, iar verdictul cerului „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore” a sunat ca o muzică sublimă la urechile lui Satana. Nu mai era nevoie de planul B, adică decretul duminical. Moţiunea Blair a fost respinsă, şi niciodată nu a mai reuşit să ajungă în faţa Senatului american.

Acest exemplu ne ajută să înţelegem un lucru: Niciodată diavolul nu va lua iniţiativa declanşării evenimentelor finale, de care se teme ca de foc. El va apela la soluţii extreme doar în situaţii de criză maximă, obligat de acţiunile lui Dumnezeu.

Aşa va fi în criza care se apropie. Când Dumnezeu reuşeşte să-Şi pregătească poporul pentru Ziua Ispăşirii finale, pentru ştergerea păcatelor şi pentru nunta Mielului, diavolul declanşează decretul duminical ca o contra-măsură.

Spre a împiedica răspândirea luminii în lume, prin marea strigare, el polarizează societatea prin legea duminicală, care produce două efecte: Obţine loialitate de la mulţimile deja păzitoare ale duminicii, şi pune presiune, prin ameninţare, asupra celor prin care se răspândeşte marea strigare.

Prin urmare, decretul duminical nu va deveni o opţiune pe masa legislativului decât ca urmare a efectelor pe care solia neprihănirii lui Hristos le va produce în biserica rămăşiţei. Am avut la dispoziţie 120 de ani spre a reconsidera eşecul nostru de la Minneapolis, dar se pare că i-am risipit inutil. Pocăinţa colectivă nu a reuşit să impresioneze nicio generaţie de conducători adventişti, şi de aceea singura opţiune rămâne zguduirea şi cernerea.

Şi cine poate spune că această teribilă cernere nu se desfăşoară chiar acum, când membrii bisericii îşi definesc poziţiile pro sau contra soliei neprihănirii lui Hristos? În timp ce Dumnezeu, lucrând prin instrumente umile, încearcă să aducă solia în atenţia bisericii Sale, diavolul va lucra prin slujitorii lui spre a contracara efectele soliei, spre a nu fi obligat să recurgă la măsurile strategice de ale căror consecinţe se teme atât de mult.

Dacă reuşeşte să împiedice propagarea soliei în rândul membrilor comunităţilor noastre, supravieţuirea împărăţiei lui este asigurată pentru încă un secol. El ştie că Dumnezeu nu Se impune prin forţă, şi că Se retrage atunci când oferta Lui este respinsă. De aceea face toate eforturile ca pastorii noştri să nu vadă frumuseţea, farmecul inegalabil al lui Hristos în solia 1888, şi astfel să descurajeze răspândirea ei.

Generaţia noastră a moştenit o stare deplorabilă, descrisă foarte corect în următoarea declaraţie inspirată:

„Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis n-au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să dea o recoltă bogată. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse, iar ele continuă să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în contact cu solia şi solii... Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre... Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, pentru că ei ţin la calea lor şi uită calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care propovăduieşte iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei? (TM 467).

Prejudecăţile de la Minneapolis otrăvesc încă judecata poporului nostru, iar religia lui Baal este religia multora, fără ca ei să-şi dea seama despre această tristă realitate. Rădăcinile acestea de amărăciune au dat o recoltă bogată, motiv pentru care adevărul despre istoria noastră s-a poticnit în piaţa de obşte, iar neprihănirea nu poate să se apropie.

În această situaţie, decretul duminical se ţine şi el departe, şi nu riscă să tulbure apele cu o discuţie publică despre sabat şi duminică. Scopul prezent al împăratului Babilonului nu este persecutarea păzitorilor sabatului, care s-au dovedit aliaţii lui în ridicarea unei lumi mai bune aici, acum. Scopul lui arzător este anihilarea luminii despre neprihănirea lui Hristos, ponegrirea ei şi discreditarea oamenilor care o predică, deoarece el ştie un lucru, exprimat foarte clar aici:

„Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită nouă, nu din cauza vreunui merit al nostru, ci doar ca un dar gratuit de la Dumnezeu, este un gând preţios. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului nu doreşte ca acest adevăr să fie prezentat clar; el ştie că, dacă poporul îl primeşte deplin, puterea lui va fi zdrobită. Dacă el poate controla minţile astfel ca îndoiala şi necredinţa că compună experienţa celor ce pretind că sunt copiii lui Dumnezeu, el îi poate birui prin ispite” (GW 161).

Faptul că puterea lui nu a fost zdrobită este dovada că solia despre neprihănirea lui Hristos nu a fost primită de poporul nostru. Această solie va declanşa „vântul de la răsărit” (Eze 27:26, Dan 11:44), şi astfel vrăjmaşul, înspăimântat şi furios, va trece la măsuri de urgenţă, prima fiind legislaţia duminicală.

Da, este timpul pentru rugăciune, dar nu pentru ca Domnul să ne mai lase să pierdem timpul pe acest pământ, alergând să facem alţi şi alţi laodiceeni. Este timpul pentru genul de rugăciune descris în Ioel, când slujitorii Domnului trebuie „să plângă între tindă şi altar, şi să zică: Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: ‚Unde este Dumnezeul lor?’” (Ioel 2:17).

Doar acest gen de acţiune globală este capabilă să producă efectul descris în Zaharia 13:1, şi imediat răspunsul diavolului, prin legislaţie duminicală.

Orice altă abordare a acestor realităţi din marea controversă se va dovedi letală pentru majoritatea zdrobitoare a membrilor bisericii noastre.