Îmi amintesc de dimineţile în care mama mă trezea ca să merg la şcoală. Somnul era atât de dulce! Uneori cu poveşti cu iepuraşi, alteori cu îngrijorarea întârzierii, ea trăgea de pătură pentru a mă dezveli iar eu o ţineam cu toată forţa de care eram capabilă, apărându-mi cu încăpăţânare teritoriul de confort. Uneori, singura şansă de a mă ridica din pat era să mă tragă pur şi simplu pe marginea lui, să mă ridice, să mă pună pe picioare, apoi să mă târască spre baie, în timp ce eu mă încăpăţânam să ţin ochii închişi şi să mă las aproape cu toată greutatea pe braţele ei. „Hai! Hai! E timpul să te trezeşti! Mai este puţin şi încep orele, iar tu nici nu te-ai îmbrăcat, nici nu ai mâncat... Ce să mă mai fac eu cu tine? Îţi place aşa de mult să dormi până târziu!”

Dar să-mi fi spus că plecăm la Bucureşti a doua zi de dimineaţă! Nu voiam să închid un ochi toată noaptea, de teamă că nu mă voi trezi la timp şi, fie vom pierde trenul, fie mă vor lăsa acasă. Nu că părinţii mei ar fi obişnuit să mă lase acasă atunci când îmi promiteau că mă iau cu ei în vreo călătorie, dar dacă de data aceasta le venea vreo idee?

„Mai bine stau trează. Voi reuşi. Ce mare lucru? Nu îmi este somn! Deloc! Aproape deloc! Aşa mi se închid mie ochii, pentru că am pleoapele mai grele decât ale celorlalţi oameni, nu că mi-ar fi somn...”

„Nu te mai foi în pat şi culcă-te odată,” se auzea glasul adormit al unui „coleg de apartament.”

„Bine, îi voi ţine închişi, dar nu voi dormi,” mă gândeam eu. Însă după două secunde de aţipire îi deschideam brusc şi, privind la ceas, mă întrebam: „Oare cât am dormit? Am şi visat...” Toată lumea dormea profund... Liniştea, întunericul, patul moale... şi ochii mei care se încăpăţânau să îşi tragă obloanele. „Voi mai dormi doar puţin, apoi mă voi trezi,” îmi spuneam.

 Ce bine că mama punea ceasul să sune, şi ce bine că îl auzea mereu, şi ce bine că de fiecare dată când îl auzea, nu se întorcea pe partea cealaltă, ci se ridica din pat şi dădea trezirea întregii familii. În felul acesta nu am pierdut prea multe trenuri importante...

Se vedea de departe: Bucuria trezirii era mult mai mare atunci când îmi plăcea ce urma să îmi aducă ziua respectivă. Nu era nevoie să-mi spună nimeni de două ori să mă ridic din pat. Săream cât ai zice „peşte” şi în câteva minute eram gata de drum.

Cred că nici acum nu s-au schimbat prea multe în această privinţă, numai că se întâmplă să mă bucur de mai puţine lucruri decât în copilărie, şi poate că asta nu ţine de maturizare, ci de încremenire. Undeva, pe drum, am uitat să mai exersez acea mulţumire simplă, curată, a inimii, şi aceasta s-a atrofiat. De atâtea treburi „serioase,” pe care „este necesar” să le aduci la îndeplinire „cu orice preţ,” nu a mai rămas loc pentru tresăltarea plăcerilor mărunte.

Nu cred că ne deosebim prea mult. Probabil că toţi grăbim paşii într-acolo unde ne dorim să ajungem, şi îi „târâm” într-acolo unde doar „trebuie” să mergem.

Încotro ne îndreptăm acum? Poate că cei mai mulţi dintre noi vom răspunde că vrem să ajungem în cer. Dar după felul în care dormim, nu cred că ne dorim prea mult nici măcar acest lucru.

Însă, surprinzător sau nu, chemarea prezentă pentru noi din partea Tatălui nu este în cer, ci în sala de judecată a universului, ca martori ai Săi.

Să ne imaginăm că cel mai bun prieten al nostru, care, întâmplător, era în prag de căsătorie, a fost acuzat pe nedrept de crimă, şi că de mărturia noastră depinde scoaterea lui de sub acuzaţie. Este greu de crezut că cineva s-ar putea duce într-o sală de judecată cu aceeaşi bucurie cu care s-ar duce la o masă de nuntă. Nu poate fi vorba de acelaşi gen de trăire. Totuşi, a doua zi de dimineaţă trebuie să ne prezentăm la tribunal şi să spunem tot ce ştim în legătură cu cazul respectiv. Ne-am putea cuibări liniştiţi în aşternuturi la auzul soneriei ceasului? Am putea spune: „Mai dorm încă cinci minute...”?

Nu este vorba de vreo bucurie stranie produsă de prezenţa în sala de tribunal, ci de bucuria eliberării celui nevinovat.

Dar dacă noi nu am înţelege gravitatea situaţiei? Dacă am crede că prietenul nostru o duce foarte bine în închisoare, mai bine decât în libertate, şi că prezenţa noastră la tribunal, în calitate de martori, ar fi cam acelaşi lucru cu o vizită la Disneyland pentru un copil de bani gata – ieftină, distractivă şi prea puţin importantă printre atâtea alte surse de amuzament? Dacă am crede că putem amâna mărturia noastră până atunci când ne va veni cheful?

Mai mult, cum ar fi dacă cel a cărui eliberare depinde de mărturia mea ar fi mirele meu? Nu ar fi cel puţin ciudat ca în dimineaţa procesului eu să rămân în pat visând la o felie din tortul miresei, şi ignorând judecata în curs de desfăşurare?

Cerul ne-a trimis o „citaţie” alcătuită din 66 de cărţi reunite între două coperţi. Suntem informaţi în mod clar despre: acuzaţiile aduse la adresa lui Dumnezeu, caracterul Său, marea luptă, judecata de cercetare, importanţa mărturiei noastre în favoarea Numelui Său, o nuntă, un Mire – Hristos, o mireasă – noi, şi tot ce ne interesează despre planul de mântuire.

Dar dacă noi refuzăm să citim „citaţia”? Şi dacă nu avem nici o idee despre ce înseamnă părtăşia cu Cel pus sub acuzaţii? Şi dacă nu ne pasă de greutatea mărturiei noastre? Şi dacă nu ştim sau am uitat că, în afara faptului că suntem mireasa Sa, noi suntem în acelaşi timp şi martorii Lui? Şi dacă nu vrem să înţelegem că nunta nu poate avea loc între un Mire închis şi o mireasă adormită?

Ceasul a sunat de multe ori pentru noi, dar noi am oprit soneria şi ne-am întors pe partea cealaltă... a muntelui, ocolindu-l încă 40 de ani... a câte 1058 de zile.

Martor şi mireasă – două chemări pentru Laodicea, la fel de importantă fiecare. Dar cea care uită că mirele ei este în închisoare, acuzat pe nedrept, şi visează în schimb să ia loc în capul mesei la nuntă, nu este demnă să fie mireasa lui Hristos. În plus, uitând de Mire, ea uită şi de haina albă a neprihănirii, pe care tot de la El trebuie să o primească în dar... Ca o copilă imatură, îşi doreşte o nuntă fără Mire şi fără rochie albă. Doar cu o mireasă aflată în centrul atenţiei, şi răsfăţată cu tot felul de bunătăţi made in cetatea cea nouă.

Solia trimisă de Domnul în 1888 poporului Său avea ca scop pregătirea miresei pentru stropii ploii târzii care tocmai începuseră să cadă. Această solie oferea o perspectivă mai largă asupra planului de mântuire şi a caracterului lui Dumnezeu, perspectivă care ar fi dat naştere unei aprecieri din inimă a darului ceresc. Aprecierea aceasta i-ar fi transformat pe urmaşii lui Hristos într-o probă veritabilă şi decisivă în marele proces şi ar fi făcut din ei ceea ce Creatorul Şi-a dorit de la început – o cunună a dragostei Sale nesfârşite. Dar atunci când cei doi „poştaşi” – A.T. Jones şi E.J. Waggoner – au adus solia la uşa bisericii, noi am refuzat să semnăm pentru primirea ei şi i-am trimis oriunde cu ea, numai la noi nu. Când serva Domnului ne-a mustrat şi ne-a arătat clar că am greşit, am început să pretindem că am fi primit-o şi că ea şi-a îndeplinit rolul în viaţa bisericii noastre. Dar dacă este aşa cum pretindem, de ce mai suntem încă aici, la 116 ani de la sesiunea din 1888?

Dacă stropii ploii târzii au început să cadă atunci, ce i-a oprit din cădere? Sau ei cad în continuare, de 116 ani – poate câte unul în fiecare an? Aceasta ar fi o ploaie tare ciudată. Ce sămânţă ar putea creşte în acest ritm şi ce generaţie ar putea apuca să vadă, înainte ca să moră de bătrâneţe, revenirea lui Hristos pe norii cerului? Şi un copil ar înţelege că ceva este în neregulă.

Solia 1888 este solia lui Dumnezeu pentru Laodicea. Atâta timp cât vom continua să o ţinem în arhive din diferite motive, vom asista la un spectacol jalnic şi extrem de dureros pentru Cel care ne vrea Acasă.

Ce vor tinerii bisericii? Pe lista lor de dorinţe, la ce număr se află mărturisirea credinţei lui Hristos şi revenirea Lui? Undeva, pe la nr. 37, între telefonul mobil cu cameră megapixel şi ultimul model de geantă Gucci? Ştiu ei ce înseamnă să fii adventist şi care este misiunea bisericii? Se identifică ei cu misiunea adventistă aşa cum o făceau pionierii mişcării acum 160 de ani?

Dar bătrânii bisericii? Ce îşi doresc cel mai mult, în afară de ieftinirea medicamentelor şi a energiei termice? Mai dau ei un sunet de trâmbiţă clar pentru tânăra generaţie? Se mai poate citi în ochii lor speranţa apropiatei reîntâlniri cu Hristos? Mai sunt ei adventişti, în adevăratul sens al cuvântului?

Sau cum poţi explica unui neadventist că tu abia aştepţi să Îl vezi pe Domnul tău pe norii cerului, când toate resursele şi energiile tale sunt angajate în îmbunătăţirea până la lux a stilului de viaţă pe acest pământ – fie că aceasta înseamnă o vilă personală sau o casă de închinare modernă?

Mi-am propus să critic acţiunile sau stilul de viaţă al fraţilor mei? Sub nici o formă! Eu însămi constat în viaţa şi în caracterul meu multe defecte care trebuiesc corectate sau îndepărtate de Marele Medic. Nu sunt absolut cu nimic mai bună decât alţii.

Însă mi-e dor de fraţii şi surorile mele! Cum pot explica acest lucru? Fizic, suntem aproape unii de alţii. Ne întâlnim săptămânal, ne salutăm, uneori mai şi conversăm, atât cât reuşim în pauza de 10 minute sau după predica de la douăsprezece, când mergem împreună până la una dintre intersecţiile ce ne despart drumurile spre case. În general, comportament impecabil unii faţă de ceilalţi. Nu ne deranjăm prea mult, ca să nu ne plictism reciproc. Şi totuşi, îmi este dor de fraţii şi de surorile mele.

Este vorba despre Cuvânt. El naşte în mine dorinţa ca noi, ca Biserică, să avem ceva mai mult decât avem în prezent. Mult mai mult.

Este cam ca atunci când bananele constituiau un produs extrem de rar întâlnit pe piaţa românească. În preajma sărbătorilor de iarnă, când mama reuşea să cumpere câteva kilograme, după o şedere la o coadă interminabilă în faţa magazinului, noi, copiii, ne trezeam că mai trebuie să aşteptăm câteva zile ca acestea să se coacă, înfăşurate în ziare, într-un loc cât mai... strategic. (Ştia mama că pericolul de devorare înainte de termen era la cote maxime). Şi, în fine, venea şi ziua în care bananele, suficient de galbene acum, erau puse pe masa familiei. Ce putea fi mai bun? Şi totuşi, bucuria nu era întreagă dacă nu gusta fiecare membru al familiei din fructele exotice. Mama încerca întotdeauna să-şi facă porţia mai mică, în favoarea noastră, dar ştiu că nu mă puteam bucura din plin de „marele moment,” dacă nu gusta şi ea măcar puţin, ca să poată spune împreună cu mine „ce bune sunt.”

Avem nevoie de părtăşie şi de unitate în Hristos. Nu poţi deschide paginile Sfintei Scripturi, să te înfrupţi din „fructele” savuroase puse la dispoziţie de Creatorul nostru, şi să nu îţi doreşti să împarţi cu ceilalţi.

Soluţii la situaţia în care ne găsim? De aici de unde privesc eu, una singură: Rugăciune şi deschiderea Bibliilor noastre. Despre iudeii din Berea se spune că „aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic.” De ce? Dădeau mai multe daruri? Aveau mai multe fapte bune? Aduceau mai mulţi oameni în biserică? Nu. Pavel ne spune că ceea ce îi făcea deosebiţi era faptul că primeau Cuvântul cu toată râvna şi cercetau scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa (Fapte 17:11).

În lecţiunea din data de 30 iulie ni se spune că „prietenia... se bazează în primul rând pe bunătate.” Parafrazând, aş dori să spun că părtăşia între fraţi se bazează în primul rând pe bunătatea Cuvântului. Nu trebuie să facem mare lucru în această direcţie. Doar să gustăm. Atât. „Aroma” pe care o vom simţi ne va determina să ne dorim să mâncăm din ce în ce mai mult Pâinea Vieţii şi să bem Apa Vie. Lucrarea Duhului Sfânt de atracţie se va desfăşura fără vreun efort chinuitor din partea noastră.

Şcoala de Sabat oferă un cadru foarte bun de studiere a Cuvântului, şi Îi mulţumesc Domnului că ea încă funcţionează în biserica noastră. Dar este nevoie de ceva mai mult pentru ca fiecare dintre noi să se simtă încurajat să se angajeze într-un studiu personal mai profund. Avem nevoie de mai mult timp petrecut în grupe de studiu şi rugăciune. Avem nevoie de mai multe discuţii pe marginea versetelor.

Nu ne putem aştepta la acţiuni şi realizări deosebite în viaţa bisericii dacă evităm să tratăm cauza sărăciei noastre spirituale. Vom sfârşi de fiecare dată prin a ne critica unii pe ceilalţi pentru diferite defecte. În solia Sa pentru noi din Apocalipsa 3, Hristos ne spune că „nu ştim” în ce situaţie nenorocită ne găsim. Dacă nu ştim, trebuie să aflăm. Şi de unde am putea afla, dacă nu din Cuvânt? Nu ne putem bizui la nesfârşit pe ceea ce ne spun alţii, pentru că alţii ar putea greşi fundamental. Trebuie să cercetăm personal dacă ceea ce spune fratele sau sora noastră este aşa.

Se ştie că baza oricărei relaţii este comunicarea. Avem nevoie de comunicare în Biserică mai mult decât oricând. Nu avem nici un motiv să ne temem de apariţia unor diferenţe de opinii. Este posibil ca unii dintre noi să fi înţeles greşit unele aspecte ale Cuvântului, dar ce este mai bine: Să evităm dialogul pe temele mai dificile, şi să lăsăm să se necrozeze o posibilă boală spirituală, sau să păstrăm vie flacăra conversaţiei pentru ca Duhul Sfânt să ne poată descoperi adevăratele semnificaţii? Nu ne putem baza pe hrana mestecată de alţii pentru noi, şi să ne aşteptăm să fim sănătoşi şi viguroşi pe plan spiritual. Dacă celălalt care a mestecat pentru mine mi-a servit o plantă otrăvitoare? Cum o voi recunoaşte eu, dacă nu deschid Cartea ca să mă lămuresc?

Discuţiile ocazionale, câte un cuvânt sau două spuse de câte un frate din sală atunci când este invitat de predicator, nu sunt relevante. Ce-ar fi dacă am mânca în acelaşi ritm în care dialogăm între noi în biserică?

Da, fiecare dintre noi este liber să studieze în odăiţa sa oricât doreşte, şi slavă Domnului că încă mai putem face acest lucru în condiţiile actuale din această lume. Dar în acelaşi timp nu trebuie să uităm că suntem un trup. Şi membrele unui trup sănătos comunică permanent între ele prin sistemul nervos. Când această comunicare este întreruptă, boala se numeşte paralizie. Trupul bisericii are o misiune specială pentru care a fost creat şi fără comunicare, această misiune va fi mereu amânată în viitor, fapt care va continua să Îi producă o durere până la agonie lui Dumnezeu.

Citim despre Ellen White şi ceilalţi pionieri ai mişcării advente că petreceau zile şi nopţi în şir rugându-se şi conversând pe marginea Cuvântului. Oare ei au făcut lucrul acesta şi pentru noi? Au făcut lucrul acesta şi în locul nostru? Ne găsim noi într-o situaţie atât de bună încât o oră pe săptămână de dialog despre Cuvânt ne este suficientă? Nu cred că poate exista o situaţie atât de bună, nici dacă am fi ajuns desăvârşiţi. Dimpotrivă, cu cât ne înfruptăm mai mult din Cuvânt, cu atât ne dorim să facem mai des acest lucru şi suntem dispuşi să renunţăm la TV, radio, sport, ziare, distracţii, somnul de după-amiază (chiar cel dulce, din Sabat), pentru a petrece mai mult timp de vorbă cu Tatăl nostru ceresc şi cu fraţii şi surorile noastre.

În discuţiile particulare cu o parte din membrii bisericii, am auzit deseori exprimată dezamăgirea că suntem atât de reci... sau încropiţi. Cred că mulţi dintre noi tânjesc după ceva mai mult decât avem acum. Dar de unde să vină acel ceva mai mult? Omul nu ne poate oferi nimic mai mult pentru a ne face cu adevărat fericiţi. Singurul care poate face acest lucru este Domnul. Iar Domnul ne vorbeşte în primul rând prin Cuvânt şi rugăciune.

Ce ne va face să sărim cât ai zice „peşte” când va trebui să ne întâlnim cu fraţii şi surorile noastre? – Cuvântul.

Ce anume ne va trezi spiritual şi ne va face să alergăm cu bucurie pe căile Domnului? – Cuvântul.

Ce ne va descoperi planul Domnului pentru noi în aceste ultime zile ale pământului? – Cuvântul.

Ce ne va uni? – Cuvântul.

Ce ne va trimite în lume cu o evanghelie curată? – Cuvântul.

Ce ne va pregăti pentru a da o mărturie clară în favoarea Numelui lui Dumnezeu şi pentru a-L întâmpina pe Domnul nostru la revenirea Sa pe norii cerului? – Cuvântul.

„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:12, 13).

Cuvântul este Hristos, şi noi trebuie să-L lăsăm pe Hristos să vorbească în mijlocul nostru. De fapt, acesta ar trebui să fie unicul scop al strângerii noastre împreună, nu?

„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, cuvântul Domnului este curăţit; El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El” (2 Samuel 22:31).

Lui Ilie femeia din Sarepta i-a putut spune: „Cunosc acum că eşti un om al lui Dumnezeu, şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” Câţi oameni pot spune şi despre noi acelaşi lucru?

La sfârşitul vieţii sale, David a putut spune: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine, şi cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23:2). Am putea spune şi noi acelaşi lucru? Dar ce ne deosebeşte pe noi de David? Era el mai bun decât noi? Era mai sfânt decât alţii? Nu. Înaintea lui Dumnezeu toţi oamenii sunt la fel de păcătoşi, pentru că toţi ne naştem cu aceeaşi natură supusă păcatului. Deosebirea o face alegerea noastră. David a ales să primească Cuvântul şi să se hrănească cu el. Şi nu a fost dezamăgit de alegerea sa. Dimpotrivă, binecuvântările au fost fără măsură. Iată cum cântă el în Psalmi despre dragostea sa pentru Cuvântul Domnului:

„Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu, şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?... Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, da, mă voi lăuda cu Domnul, cu Cuvântul Lui” (Ps. 56:4, 10).

„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău... Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!... Mă desfătez în orânduirile Tale, şi nu uit Cuvântul Tău... Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău... Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri... Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea... Sunt foarte amărât: înviorează-mă, Doamne, după Cuvântul Tău!... Întăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău, şi nu lăsa nici o nelegiuire să stăpânească peste mine! Cuvântul Tău este cu totul încercat, şi robul Tău îl iubeşte... O iau înaintea străjilor de noapte, şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău... Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găseşte o mare pradă... Să cânte limba mea Cuvântul Tău, căci toate poruncile Tale sunt drepte!” (Ps. 119:9, 11, 16, 67, 89, 105, 107, 133, 140, 148, 162, 172).

Să ascultăm ce are de spus despre Cuvânt şi Solomon:

„Cine nesocoteşte Cuvântul Domnului se pierde, dar cine se teme de poruncă este răsplătit... Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit” (Prov. 13:13; 16:20).

Să-l auzim şi pe Isaia: „...Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Is. 40:8).

Dar ce spune însăşi gura Domnului despre Cuvânt? În Isaia 55:8-13 se găseşte o încurajare minunată pentru noi toţi din partea Domnului. Există momente când ne este greu să ne apropiem de Cuvânt, din mai multe motive: Poate credem că ne este greu să îl înţelegem; sau suntem dezamăgiţi de păcatele pe care le vedem în viaţa noastră şi avem impresia că nu merităm nimic din partea Domnului, nici măcar Cuvântul Său; sau, privind în urmă la căderile noastre pe plan spiritual, credem că nu mai are nici un rost, Cuvântul oricum nu aduce rod în viaţa noastră. Să citim însă ce ne spune Domnul despre Cuvântul Său: „’Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele,’ zice Domnul. ‚Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.’” Da, aceasta este o realitate pe care Domnul vrea să o recunoaştem înainte de toate, aşa cum un pacient trebuie să accepte mai întâi că este bolnav. Dar nu trebuie să ne deprimăm, pentru că tot Domnul ne oferă  vindecarea. Important este să acceptăm să fim vindecaţi. Iată ce frumos ne încurajează. De fapt, este mai mult decât o simplă încurajare – este o făgăduinţă preţioasă: „Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele. Da, veţi ieşi cu bucurie, şi veţi fi călăuziţi în pace. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor.”

Nu trebuie să ne mai temem niciodată că minunatul Cuvânt al Domnului nu va aduce rod în viaţa noastră. Asta este ceea ce doreşte Satana să credem pentru că ştie că arma noastră împotriva lui este chiar Cuvântul Domnului – întotdeauna un „stă scris.” Nu trebuie să credem minciunile lui. Domnul ne-a asigurat: Cuvântul care iese din gura Sa nu se va întoarce la El fără rod, ci va face voia Sa şi va împlini planurile Sale – iar noi trebuie să credem acest lucru şi să ne apropiem de Cuvânt cu încredere deplină în Cel care ni-l dă.

„Aşa vorbeşte Domnul: ‚Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa,’ zice Domnul. ,Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu’” (Is. 66:1, 2). Nu în zidurile construite de mâinile noastre Îşi găseşte Domnul plăcerea. Nu asta este ceea ce cere El de la noi – mai multe case, temple, locaşuri de închinare, daruri şi sacrificii... Tot ce I-am putea aduce noi ca jertfă Domnului este, în ultimă instanţă, creaţia Lui. Deci, practic, noi nu Îi putem oferi Domnul nimic. Chiar şi când I ne dăruim pe noi înşine, de fapt Îi redăm ceea ce Îi aparţinea de la început. Însă frumuseţea este că avem libertatea de a alege dacă dorim să ne întoarcem la Creatorul nostru, sau să ne desprindem pentru totdeauna de El, suportând consecinţele care rezultă de aici. Dumnezeu Îi iubeşte pe toţi oamenii şi Îi doreşte pe toţi cu gelozie, însă inima Lui tresaltă atunci când găseşte un om care are duhul mâhnit pentru cauza Sa şi are respect şi preţuire pentru Cuvântul Său. Este o mare bucurie pentru El să descopere că cineva de pe pământ simte împreună cu El. Avraam a simţit împreună cu El, la fel şi Moise, David, Isaia, Ieremia, Pavel şi alţii. Ei au fost prietenii lui Dumnezeu, care găseau plăcere în Cuvântul Său.

Dar atunci când Israelul se îndepărta de Cuvântul lui Dumnezeu... Citim: „’Cui să vorbesc, şi pe cine să iau martor ca să mă asculte?’ Urechea lor este netăiată împrejur, şi nu sunt în stare să ia aminte. Iată, Cuvântul Domnului este o ocară pentru ei, şi nu le place de el...’” „’Căci Eu sunt cu luare aminte, şi aud că ei nu vorbesc cum ar trebui; nici unul nu se căieşte de răutatea lui, şi nu zice: <Ce am făcut?> Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca un cal care se aruncă la luptă. Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului!’ Cum puteţi voi să ziceţi: ‚Suntem înţelepţi, şi Legea Domnului este cu noi?’ ‚Cu adevărat, degeaba s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor. Înţelepţii sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi, sunt prinşi; căci au nesocotit Cuvântul Domnului, şi ce înţelepciune au ei?’” (Ier. 6:10; 8:6-9).

Ce poate fi mai trist pentru purtătorul Cuvântului lui Dumnezeu decât respingerea lui de către destinatarii Cuvântului. Iată o tânguire a proorocului Ieremia: „Atunci ei au zis: ’Veniţi, să urzim rele împotriva lui Ieremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi, nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de prooroci. Haide să-l ucidem cu vorba, şi să nu luăm seama la toate vorbirile lui!’” (Ier. 18:18). Ce poate fi mai trist pentru un prooroc? Cel ce cunoaşte Cuvântul Domnului însă, nu poate să tacă. Tot Ieremia ne vorbeşte despre forţa cu care lucrează Cuvântul, atunci când trebuie transmis: „M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea şi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: ‚Silnicie şi apăsare!’ Aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: ‚Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!’ iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ier. 20:7-9). Îl forţa Domnul pe Ieremia să transmită Cuvântul? Era Ieremia ca o unealtă fără voinţă în mâna Domnului? Nu. Toţi proorocii Domnului au avut dreptul la liberă alegere. Ei puteau întoarce spatele oricând chemării Lui. Domnul nu i-a forţat pe nici unul dintre copiii Săi să Îl urmeze. Există însă o forţă constrângătoare în viaţa creştinului. Se numeşte AGAPE. Agape nu te lasă să taci atunci când trebuie să rosteşti solia din partea Domnului, pentru că ai învăţat să iubeşti la fel cum iubeşte Dumnezeu. Şi agape nu L-a lăsat pe Dumnezeu să stea indiferent la problema noastră. Pavel spune: „Căci dragostea lui Hristos ne constrânge [KJV]; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi, deci, au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:14, 15). Aceasta este lucrarea dragostei de origine divină. Nu mai trăieşti pentru tine însuţi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru tine.

Avem nevoie de Cuvântul Domnului aşa cum este – nealterat, neschimbat. „’Proorocul, care a avut un vis, să istorisească visul acesta, şi cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu! Pentru ce să amesteci paiele cu grâul?’ zice Domnul. ‚Nu este Cuvântul Meu ca un foc, zice Domnul, şi ca un ciocan care sfărâmă stânca? De aceea, iată,’ zice Domnul, ‚am necaz pe proorocii care îşi ascund unul altuia cuvintele Mele.’  Iată, zice Domnul: ‚Am necaz pe proorocii care iau cuvântul lor şi-l dau drept cuvânt al Meu’” (Ier. 23:28-31). Am crezut de multe ori că pentru a pătrunde la inimile împietrite ale oamenilor, Cuvântul are nevoie de o adaptare realizată după propriile noastre păreri. Credem uneori că acesta nu este suficient de puternic pentru a sparge gheaţa în relaţiile noastre cu cei cărora vrem să li-l mărturisim. Dar Domnul zice: „Nu este Cuvântul Meu ca un foc... şi ca un ciocan care sfărâmă stânca?”

Domnul prooroceşte prin Amos poporului care a lepădat de atâtea ori Cuvântul Domnului: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11, 12). Tristă proorocie, dar ea se poate referi şi la noi, cei de astăzi, pentru că aceia care nu merg în pas cu lumina descoperită treptat de Dumnezeu, vor ajunge să nu mai înţeleagă nimic din Cuvânt.

În Matei 13 putem citi pilda semănătorului spusă de Isus. În această pildă Hristos ne arată cum acţionează Cuvântul la diferite categorii de oameni care îl aud.

În Matei 15:6, Hristos îi mustră pe farisei şi cărturari pentru faptul că au desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei lor.

Din Marcu 2:2 aflăm care era lucrarea pe care Isus o îndeplinea în mijlocul oamenilor: „El le vestea Cuvântul.” Simplu şi curat.

Ioan are şi el ceva de spus despre Cuvânt: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o... Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl...” (Ioan 1:1-5; 9-14). Hristos este Cuvântul.

Isus le-a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:31, 32).

Domnul Hristos a explicat foarte clar care era cauza pentru care iudeii urmăreau să-L omoare. Nu era nici un dubiu în această privinţă: „...Căutaţi să Mă omorâţi, pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu” (Ioan 8:37). Vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu  sădită de păcat în inimile noastre nu poate fi vindecată decât de Cuvânt. Dar dacă Cuvântul este respins, neglijat, ignorat, refuzat, păcatul îşi face lucrarea distructivă până la capăt. El ucide chiar pe Fiul lui Dumnezeu.

Cuvântul este cel care ne dă viaţa veşnică – ne aduce în armonie cu Dumnezeu pentru a putea trăi alături de El totdeauna. „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51).

Tot din Scriptură aflăm că la judeacată Cuvântul va fi cel care va mărturisi pentru sau împotriva noastră. Hristos a spus: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi” (Ioan 12:47, 48).

Dragostea faţă de Dumnezeu se manifestă prin preţuirea Cuvântului. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul, pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 14:23, 24). Cuvântul ne uneşte cu Dumnezeu într-o poveste de dragoste nesfârşită.

Cuvântul lui Dumnezeu stârneşte ura celor care nu îl primesc faţă de cei care l-au primit. Hristos a spus: „Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14). De fapt, cel care urăşte Cuvântul şi lucrează această ură şi în robii săi este Satana. El depune toate eforturile pentru a ne determina să renunţăm la Cuvânt, lucrând de multe ori chiar prin prietenii sau rudele noastre. „Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?” (2 Cor. 6:14, 15).

Dorim sfinţirea şi ne rugăm pentru sfinţire; ştim că sfinţirea ne-a fost făgăduită şi că numai cei sfinţi vor putea sta în prezenţa lui Dumnezeu. Dar dacă ne dorim atât de mult sfinţirea, cum se face că mai există Biblii pline de praf în casele noastre? Cum se face că nu ştim de unde să luăm Biblia în Sabat, când venim la adunare, pentru că de o săptămână, sau chiar mai mult, nu am mai pus mâna pe ea? Între sfinţire şi Cuvântul lui Dumnezeu există o legătură indestructibilă. Cuvântul este mijlocul prin care obţinem sfinţirea. Hristos S-a rugat Tatălui pentru urmaşii Săi: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

Cu o anumită ocazie, preoţii le-au cerut lui Petru şi Ioan să nu mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus. Răspunsul oferit de cei doi ucenici a fost: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4:19, 20). Cuvântul văzut şi auzit nu te lasă să nu vorbeşti despre el. Este atât de atractiv, încât vrei să dai de veste imediat despre el, cu orice preţ. Aceiaşi ucenici s-au dus mai târziu la fraţii lor şi se rugau împreună: „...Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala” (vers. 29). Puterea lui Dumnezeu este la lucru în toţi cei care se hrănesc cu Cuvântul Său. El nu îi lasă pe urmaşii Săi să fie daţi de ruşine, ci lucrează permanent prin ei pentru a fi nişte lumini pe calea semenilor lor. „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet” (vers. 31, 32). Duhul lucrează prin Cuvânt şi îi uneşte chiar pe acei oameni care mai înainte păreau atât de diferiţi, chiar incompatibili. Căci Cuvântul a fost oferit tuturor oamenilor. „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El. El a trimis Cuvântul Său fiilor lui Israel, şi le-a vestit Evanghelia păcii, prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor” (Fapte 20:34-36).

Cuvântul aduce neprihănirea. Cuvântul primit în inimă lucrează un caracter după voia lui Dumnezeu. El ne dezbracă de firea pământească şi ne îmbracă cu haina albă a neprihănirii. Nu mai trăim în vechiul legământ, cu faptele noastre chinuite şi superficiale, ci intrăm cu Domnul nostru într-un legământ nou. „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evr. 10:16). Cum? Prin puterea Duhului Sfânt lucrând prin Cuvânt. „...Iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: ‚Să nu zici în inima ta: <Cine se va sui în cer?> (Să pogoare adică pe Hristos din cer). Sau: <Cine se va pogorî în Adânc?> (Să scoale adică pe Hristos din morţi).’ Ce zice ea deci? ‚Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta’” (Rom. 10:7, 8).

Ştim că şi credinţa este un dar din partea lui Dumnezeu. Dar de ce nu au toţi oamenii credinţă? „...Credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17). Pavel le scria efesenilor: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efes. 1:13). Dar dacă nu primim Cuvântul, cum putem avea credinţa? „Dar nu toţi au ascultat de evanghelie. Căci Isaia zice: ‚Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?’” (vers. 16).

Tot Pavel spune: „Ci, în toate privinţele, arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu... prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea...” (2 Cor. 6:4, 6, 7). Cuvântul este o armă de apărare împotriva oricărei ispite; el este viu şi lucrător – potrivit în orice împrejurare. Pavel ne îndeamnă: „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6:17). Fără sabia Duhului, cum am putea lupta noi, nişte oameni atât de slabi, „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (vers. 12)?

Fiecare dintre noi este chemat să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel spune în Coloseni 1:24, 25: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.” Dar ce înseamnă să întregeşti Cuvântul lui Dumnezeu? Ce ar putea lipsi Cuvântului lui Dumnezeu, şi să putem completa noi? În Apocalipsa 22:18, 19 citim că nu avem voie să adăugăm sau să scoatem nimic din Cuvântul Domnului, deci cum am putea noi întregi Cuvântul? Aşa cum a făcut-o şi Pavel. El se bucura în suferinţele sale, pentru că în felul acesta împlinea ce lipsea suferinţelor lui Hristos şi întregea Cuvântul. Fiecare copil al lui Dumnezeu este chemat să demonstreze eficienţa lucrării lui Dumnezeu în împrejurări diferite de ale celorlalţi oameni. Unul este orb, altul este paralizat, altul este fără carte, cineva este orfan, altcineva este sărac lipit pământului... Hristos nu a putut fi toate acestea la un loc, pentru că ar fi însemnat să trăiască n miliarde de vieţi la rând. Dar El a asigurat puterea şi dragostea care pot conduce pe orice om să trăiască aşa cum a trăit El – împlinind legea. Fiecare ostaş al lui Hristos este chemat să îndeplinească un rol unic în marea luptă, întregind prin aceasta Cuvântul. Astfel, la sfârşit gura Acuzatorului va fi închisă în faţa atâtor dovezi. Nu se va putea spune că, din cauza faptului că Hristos nu a fost bolnav, bolnavii nu au putut trăi ca El; sau pentru că Hristos nu a fost orfan, orfanii nu şi-au găsit loc în braţele Sale; sau pentru că Hristos nu a avut 10 copii, persoanele cu mulţi copii nu au putut primi Cuvântul... Fiecare dintre noi va da mărturie că a fost posibil ca acel Cuvânt să lucreze în viaţa fiecărui om, pentru că noi l-am întregit prin vieţile noastre şi am împlinit ce a lipsit suferinţelor lui Hristos.

„Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră” (Col. 3:15, 16). Aceasta este ceea ce-mi doresc pentru Biserica mea şi pentru mine!

Scriindu-le tesalonicenilor, Pavel putea spune: „De aceea mulţumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tes. 2:13). Ar fi putut spune acelaşi lucru şi dacă le-ar fi scris turnenilor, sau bucureştenilor, sau timişorenilor de astăzi?

Mai ştim care era rugămintea fierbinte a lui Pavel către Timotei? „Te rog ferbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Tim. 4:1, 2). Dar Pavel nu îi scria aici numai lui Timotei. Poate chiar fără să ştie, el ne scria şi nouă. Da, chiar nouă: mie, ţie, lui, ei... Şi totuşi, am luat noi în serios această rugăminte a lui? Rugămintea lui care este, de fapt, rugămintea Domnului...

Episcopii sunt rugaţi să se ţină de Cuvântul adevărat (Tit 1:7). Femeile în vârstă sunt îndemnate să aibă o purtare cuviincioasă, „ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 2:5). Fiecare om este chemat să ia aminte la Cuvânt.

Cuvântul se descoperă progresiv, direct proporţional cu disponibilitatea noastră de a-l primi. Aşa cum un sugar nu poate consuma în prima perioadă a vieţii sale hrană tare, nici un creştin nu poate înţelege de la început cele mai profunde semnificaţii ale Cuvântului. Dar nu ar fi trist să vedem că un copil nu mai trece niciodată la hrană tare, ci rămâne doar la lapte? Ce s-ar întâmpla cu un astfel de copil? Câţi ani ar reuşi să supravieţuiască? Şi totuşi asta se întâmplă în viaţa spirituală a multora. Ei rămân la aceleaşi învăţături începătoare, fără să avanseze conform luminii descoperite de Dumnezeu... Acestora Pavel le spune: „În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evr. 5:12-14).

Cuvântul realizează naşterea din nou despre care îi vorbea Hristos lui Nicodim, şi tot el ne mântuieşte sufletele. Iacov spune: Dumnezeu, „de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui... De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele” (Iacov 1:18, 21). Iar Petru completează: „...Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23).

Ioan a văzut „cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă ‚Cel credincios’ şi ‚Cel adevărat’ şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: ‚Cuvântul lui Dumnezeu’” (Apoc. 19:11-13).

Aşadar, Cuvântul naşte din nou, sfinţeşte, uneşte, dă îndrăz-neală, neprihănire, credinţă. Cuvântul este Hristos şi El ne vorbeşte astăzi prin cuvântul scris la fel de clar cum le-a vorbit ucenicilor atunci când Se găsea pe pământ. Nu este nimic care să stea între noi şi Cuvânt, între noi şi Hristos, în afara alegerii noastre de a nu-L primi.

Văzând cu câtă dragoste au vorbit despre Cuvânt copiii lui Dumnezeu de-a lungul timpului – David, Solomon, Isaia, Amos, Ioan, Petru, Pavel... – suntem provocaţi să ne întrebăm care este povestea noastră în relaţia cu Cuvântul. Este o poveste de dragoste, ca în cazul credincioşilor amintiţi mai sus, sau... o altă poveste?

Referindu-se la perioada în care Samuel „slujea Domnului înaintea lui Eli,” raportul biblic ne se spune: „Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea, şi vedeniile nu erau dese.” Dacă recunoaştem că şi în prezent lucrurile stau la fel, să ne întrebăm de ce se întâmplă aşa; să ne pocăim înaintea Domnului pentru suferinţa pe care I-am produs-o atâta timp în care L-am ţinut la uşă şi să ne rugăm pentru călăuzire şi putere de la Duhul Sfânt în realizarea unei reforme în viaţa Bisericii noastre. Cuvântul ne asigură că Dumnezeu va răspunde de îndată şi roadele vor fi bogate.

„Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13:11). Domnul să ne ajute să nu ne mai întoarcem încă o dată pe partea cealaltă... a muntelui.

1 august 2004

Turnu Măgurele