Cu o altă ocazie, Ellen G.White spunea că studiul neprihănirii lui Hristos va înghiţi toate celelalte subiecte. Dacă acest timp a sosit, atunci este imperios necesar să facem din întruparea lui Hristos studiul nostru, căci adevărurile ascunse aici clarifică multe aspecte esenţiale ale neprihănirii lui Hristos în contextul marii controverse.

Ideea că Hristos era “Cel pe care Îl reprezentau toate aceste ceremonii” (6T 249) nu este străină gândirii teologice adventiste. Tot aşa, există consens în acceptarea ideii că fiecare detaliu al templului de la Ierusalim îl reprezenta pe Hristos. Şi totuşi, există atâta opoziţie faţă de adevărul că El este adevăratul Sanctuar al noului legământ, în care suntem invitaţi să intrăm prin credinţă.

“Când era gata să construiască sanctuarul ca un loc al locuinţei lui Dumnezeu, Moise a fost îndrumat să facă toate lucrurile după planul care I-a fost arătat pe munte… Domnul l-a acoperit cu slava Sa, ca el să poată vedea modelul, după care au fost făcute toate lucrurile. Tot astfel lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinţei Sale, El i-a descoperit idealul gloriosului Său caracter…

Israel a ales propriile lui căi. Ei nu au construit după model; dar Hristos, adevăratul templu pentru locuirea interioară a lui Dumnezeu, a modelat fiecare detaliu al vieţii Sale pământeşti în armonie cu idealul lui Dumnezeu. El spunea: “Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi legea Ta este în fundul inimii Mele.” Tot aşa, caracterele noastre trebuiesc clădite spre a fi “o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul” Efeseni 2,22. Şi trebuie să facem “toate lucrurile după model,” adică “Cel care a suferit pentru noi şi ne-a lăsat un exemplu ca să călcăm pe urmele Lui.” (DA 208).

Suntem uimiţi de orbirea savanţilor lui Israel, care făcuseră din cercetarea Scripturilor scopul vieţii lor, şi totuşi nu reuşeau să descopere în lege pe Cel despre care vorbea legea şi care acum era în mijlocul lor.

 “Felul în care explicau învăţătorii evrei Scripturile, repetarea nesfârşită de proverbe şi poveşti, L-au făcut pe Isus să rostească cuvintele: “Când se apropie de Mine, poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” Ei efectuau în curtea templului toată suita de ceremonii. Ei aduceau jertfe care erau tipul Jertfei celei mari, spunând prin ceremoniile lor: “Vino, Doamne!” Şi totuşi, Hristos, Cel pe care Îl reprezentau toate aceste ceremonii, se afla printre ei, dar ei nici nu L-au recunoscut, nici nu L-au primit” (6T 249).

Dacă, aşa cum spune sora White, toate ceremoniile erau un tip al lui Hristos, nu ar fi înţelept să ne întrebăm astăzi dacă noi înţelegem mai bine ca fariseii că toate elementele sistemului ceremonial îl reprezintă pe Hristos? Înţelegem noi mai bine ca ei că Isus era templul acela ridicat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el? Ei priveau cu mare stimă templul din Ierusalim, dar nu erau dispuşi să accepte că el nu era decât o pildă. Noi, care suntem însărcinaţi să spunem lumii că foarte curând sanctuarul urmează să fie curăţit, şi care ne-am găsit identitatea în tainicele cuvinte din Daniel 8,14, înţelegem noi mai bine ca ei realitatea din spatele sanctuarului? Înţelegem noi de ce a fost nevoie să vină printre noi “Dumnezeu descoperit în trup?”

Domnul Hristos a spus de nenumărate ori că El şi Tatăl una sunt, că lucrurile pe care le face sunt făcute de Tatăl, care locuieşte în El; spunea mereu că cine L-a văzut pe El a văzut pe Tatăl. De ce nu spunea oare că cine L-a văzut pe El a văzut pe Dumnezeu Fiul?

Ca să răspundem acestor întrebări, cu adevărat avem nevoie să ne scoatem încălţămintea din picioare. Strălucirea fascinantă a slavei lui Hristos “descoperit în trup” este prea mult pentru ochii noştri, prea obişnuiţi cu pâlpâirile acestei lumi. Suntem totuşi încurajaţi că studiul întrupării lui Hristos este un teren fertil, care va răsplăti pe cercetătorul serios şi umil.

În acest articol încercăm să ridicăm câteva întrebări fundamentale referitoare la misterul întrupării lui Hristos. Folositor şi eficient ar fi dacă L-am onora pe Hristos, mergând la El pentru răspunsuri. Poate tocmai acestea sunt întrebările la care ar fi dorit să răspundă ucenicilor, dacă ei ar fi fost interesaţi de acest subiect. El mai avea “multe lucruri” să le spună, dar mintea lor era greoaie, iar interesul lor mult prea terestru pentru lucrurile împărăţiei lui Hristos. El aşteaptă cu bucurie să poată împărţi cu noi “taina evlaviei” ţinută ascunsă timp de veacuri.

Ştim că rebeliunea condusă de Lucifer în cer era îndreptată împotriva Legii. Cum era formulată Legea în acel cadru în care neprihănirea era aerul pe care îl respira tot universul? Deoarece Legea era o expresie a guvernării divine şi o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, fostul heruvim ocrotitor, prin contestarea Legii se opunea de fapt guvernării divine. Iar guvernarea divină avea o temelie sigură şi eficientă: “Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul” (DA 161).

Această afirmaţie glorioasă ne spune că întreaga creaţiune inteligentă se sprijină pe temelia sigură a guvernării divine, urmărită din veşnicii, ca fiinţele create să nu fie roboţi, ci copii părtaşi de natura Tatălui lor Ceresc. Aşa se face că de la “serafimul luminos şi sfânt” (probabil Lucifer, sau un alt înger), până la Adam şi Eva, toate făpturile inteligente aveau o natură duală. Unirea lor cu natura divină se făcea prin darul nespus de mare al Duhului Sfânt care locuia în ele, şi prin care ele deveneau parte “de sânge” din familia lui Dumnezeu. Acesta era secretul vieţii şi fericirii în univers. Pe această unire dintre creaturi şi divinitate se sprijinea guvernarea lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Aceasta era Legea împărăţiei, pe care a contestat-o, cu efecte aşa catastrofale, Lucifer.

El a sugerat fraţilor lui că temelia acestei guvernări este un sistem de sclavie, iar prezenţa Duhului în ei nu este altceva decât o “invazie” a drepturilor lor, o metodă de supraveghere, o barieră contra dezvoltării lor spre dumnezeire. El insinua că Legea slujeşte intereselor regale ale lui Dumnezeu, care are nevoie de supuşi spre a se putea bucura de prerogativele pe care I le dă poziţia. Aşa a început rebeliunea devenită război în cer. În mintea îngerilor şi a locuitorilor lumilor necăzute s-a înfipt, dureros şi pentru mult timp, ideea că este ruşinos şi degradant ca trupul tău să fie o locuinţă pentru Creatorul. Gândul tulburător că Dumnezeu nu este Servul Servilor a torturat inimile îngerilor mii de ani, obligaţi să participe la un proces lung şi obositor în care a fost implicat Creatorul lor. Abia la Golgota au fost clarificate pentru totdeauna pentru ei adevăratele puncte în dispută din marea controversă.

Întrebarea la care trebuia să răspundă juriul ceresc în această fază a procesului era aceasta: “Este adevărat că Legea, care este temelia guvernării divine, este un jug al sclaviei? Este adevărat că a fi un templu în care să locuiască Cel Atotputernic este ruşinos şi degradant, nedemn de o fiinţă inteligentă?”

Răspunsul apărării a fost uluitor şi sublim. Una dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii a acceptat să renunţe la ceea ce era numit “prerogativele regale,” să devină creatură şi să accepte ca trupul Ei să devină un templu al lui Dumnezeu. Astfel, Cel care era numit Cuvântul, iubitul onoratei familii a lui Dumnezeu, Cel prin care au fost făcute toate lucrurile, a fost “înjunghiat” şi a murit, despărţit pentru totdeauna de compania Creatorilor. În acest sens “a dat” Dumnezeu pe singurul Său Fiu, ofertă care trebuie că a sfâşiat inima lui Iehova.

Sub privirile fascinate ale universului şi spre groaza Acuzatorului fraţilor, Isus din Nazaret demonstra curţii supreme şi juriului universal că nu este nici o ruşine şi nici o dezonoare să fii un templu în care să locuiască Creatorul. Tortura din inimile îngerilor s-a alinat privind cum Creatorul Însuşi s-a făcut deopotrivă cu ei, şi chiar mai umil decât ei, ca să confirme adevărul că  “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” nu era un sistem al sclaviei, ci temelia vieţii, fericirii şi libertăţii, în cel mai profund sens al ei.

Pentru prima oară de la despărţirea din Eden, o fiinţă născută pe această planetă devenea un templu al Creatorului, iar această fiinţă nu era altceva decât realitatea despre care vorbise sanctuarul patru mii de ani. Urmăriţi splendida descriere inspirată:

“Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu… Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său” (DA 161).

“Planul cerului” realizat prin întruparea Fiului. Acum înţelegem mai bine cântecul de bucurie al îngerilor la Betleem. Ei priveau uluiţi dovada speranţei şi credinţei lor, argumentul care punea capăt agitaţiei şi tensiunii dezbaterii din jurul caracterului lui Dumnezeu. Ei priveau cum Creatorul s-a făcut un templu al Duhului Sfânt, aşa cum cerea guvernarea divină. Vedeau cum Cel Nemărginit se plasează trupeşte în contextul Legii, ca să poată ei înţelege că El era Legea. Vedeau o exemplificare de netăgăduit că Cel Atotputernic este Servul Servilor, ca “cel care slujeşte la masă.” Puteau aprecia mai bine că nu este nimic ruşinos în a fi părtaş de natură divină. Între universul rămas loial lui Dumnezeu şi rebeliunea Acuzatorului s-a rupt şi ultima legătură de simpatie.

Dar Dumnezeu, care este “bogat în bunătate,” doreşte să ofere locuitorilor planetei Pământ o dovadă tot la fel de convingătoare, care să pună şi pentru ei capăt marii controverse dintre Hristos şi Satana. Urmăriţi descrierea inspirată:

“Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre înaltele ţeluri puse în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu” (DA 161).

Acest destin înalt, pus “în faţa fiecărui suflet” a devenit piatra de poticnire pentru teologia lumii creştine şi, tragic dar adevărat, chiar pentru cea a rămăşiţei. Se susţine că Isus nu a fost făcut asemenea fraţilor Săi şi că fraţii Săi nu vor fi făcuţi niciodată asemenea Lui. Această mentalitate spune clar că nici noi nu am înţeles însemnătatea clădirii (sanctuarului ceresc) la care privim cu atâta mândrie, şi astfel scuzăm pe strămoşii noştri spirituali şi ne alăturăm poziţiei lor de refuz în a deveni temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu. Casa noastră cea sfântă şi slăvită rămâne încă pustie, iar Hristos continuă să fie descris ca un Miel înjunghiat. Înjunghiat de cei pe care i-a iubit.

Noi ne aflăm astăzi într-o poziţie unică, în care toată lumina veacurilor s-a acumulat spre a lumina scena finală a marelui proces în care Creatorul nostru s-a aşezat de bună voie pe banca acuzaţilor. Curtea cere o ultimă dovadă că planul guvernării divine este o soluţie viabilă chiar pentru pământenii ultimei generaţii, degradaţi şi ruinaţi de păcat şi moarte. Mireasa lui Hristos este invitată la nuntă (unirea dintre divin şi uman), o ultimă dovadă pentru lume că nu este nimic degradant sau ruşinos în a fi un templu al Creatorului, ca astfel taina lui Dumnezeu, “ţinută ascunsă timp de veacuri” să poată fi pusă pe masă la ospăţul nunţii Mielului, pentru sufletele înfometate din Babilon.

Va accepta Mireasa “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice”? Va onora ea pe Cel dispreţuit şi părăsit de oameni, alungat din templul inimii cu aroganţă şi inconştienţă? Va justifica ea guvernarea divină în ultima bătălie a marii controverse? Descoperirea profetică spune un categoric DA. Întrebarea care rămâne este CÂND?