La scurt timp după sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis, biserica a fost zguduită de două crize majore, care i-ar fi adus distrugerea totală fără intervenţia directă şi curajoasă a sorei White. Ambele evenimente au o strânsă legătură cu solia 1888, căci ambele au provenit din distorsionarea fină a soliei. Ele s-au dezvoltat ca o mişcare legitimă, autentică, a soliei îngerului al treilea. Deşi susţinătorii lor de atunci nu le-au identificat cu aceste nume, ele au rămas în istoria adventă ca fiind erezia “Holy Flesh” şi criza panteistă de la Sanatoriul Battle Creek.

Pentru noi, cei care am recuperat solia neprihănirii lui Hristos din arhivele prăfuite ale bisericii, este de importanţă vitală să înţelegem cum s-a ajuns la asemenea depărtări de la scopul lui Dumnezeu. Este nevoie să ştim cum a reuşit diavolul să pervertească o solie capabilă să devină marea strigare, şi care au fost erorile străjerilor însărcinaţi cu misiunea de a proteja biserica de asemenea alunecări de la calea dreaptă.

Este nevoie de o sinceră recuperare a memoriei, şi de asumare a responsabilităţii, în special datorită credinţei noastre în avertizarea Domnului că, la încheierea lucrării, solia 1888 se va transforma în lumina îngerului din Apocalips 18, care va lumina pământul cu slava ei.

De ce nu a reuşit ea să lumineze pământul atunci, imediat după 1888? Cum a fost posibil să se ajungă în asemenea fundături periculoase, tocmai când cerul le oferise cheia către minunile zilelor din urmă? Dar mai important decât atât, vom putea noi evita capcanele diavolului din ultimele zile, când expertiza lui în falsificarea adevărului va atinge cele mai înalte culmi ale perfecţiunii? Care va fi secretul prin care “cei aleşi” nu se vor lăsa impresionaţi de fina alterare a neprihănirii lui Hristos în vremea sfârşitului?

Înainte de a studia erezia Holy Flesh şi criza panteistă, este necesar să facem o trecere în revistă, călăuziţi de explicaţiile Spiritului Profeţiei, a situaţiei disperate în care se expusese biserica prin respingerea soliei neprihănirii lui Hristos în 1888.

1. Duhul lui Dumnezeu avea o solie pentru poporul Său în 1888, dar oficialii bisericii L-au batjocorit:

“Nu voi putea uita niciodată experienţa pe care am avut-o la Minneapolis, sau lucrurile care mi-au fost descoperite cu privire la spiritul care îi stăpânea pe oameni, la cuvintele rostite sau acţiunile întreprinse în ascultare de puterile răului... La acea întâlnire ei au fost însufleţiţi de un alt spirit, şi nu au înţeles că aceşti tineri [Jones şi Waggoner] au fost trimişi de Dumnezeu cu o solie pe care ei au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, fără să priceapă că inteligenţele cereşti privesc la ei... Eu ştiu că atunci Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” (Letter 94, 1892).

2. Nu era vorba de o nouă insultă, ci de o altă răstignire a lui Hristos, o respingere a adevărului prezent pentru acea generaţie:

“Tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies, 6-20).

3. Ei se temeau că noul adevăr va duce la fanatism:

„Religia care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă a fost denunţată ca ducând la entuziasm şi fanatism; a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată. Dar ea este principiul activ al dragostei împărtăşită de Duhul Sfânt” (GC Bulletin, 7 feb. 1893).

4. Acea teamă de solie s-a transformat în persecuţie împotriva solilor:

„Ar trebui să fim ultimii oameni din lume, ca să ne permitem, oricât de puţin, spiritul de persecuţie împotriva celor care poartă solia lui Dumnezeu către lume. Aceasta este trăsătura de caracter cea mai necreştinească care s-a manifestat printre noi de la Minneapolis încoace. Ea va fi văzută cândva în toată grozăvia ei, cu toată povara de nenorociri care a rezultat din ea” (GC Bulletin 1893, pag. 184).

5. Responsabilii bisericii au observat efectele soliei, dar s-au opus promovării ei sub pretextul că unii vor lua poziţii extreme:

“Sunt mulţi care au auzit solia pentru acest timp şi au văzut rezultatele ei, dar de teamă ca unii să nu ia poziţii extreme, şi astfel să apară printre noi fanatismul, au permis imaginaţiei lor să creeze multe obstacole care să împiedice înaintarea lucrării, şi au prezentat şi altora aceste dificultăţi prin discursuri lungi asupra pericolelor acceptării doctrinei. Ei au încercat să contracareze influenţa soliei adevărului” (The EGW 1888 Materials, 388-428).

Acestea sunt doar câteva dintre pasajele care vorbesc despre reacţia de împotrivire faţă de solie de teama fanatismului şi a poziţiilor extreme pe care le vor lua “unii.” O asemenea reacţie nu a fost, aşa cum se va vedea, decât o invitaţie explicită ca diavolul să-şi desfăşoare operaţiunile de transformare a soliei în fanatism, extremism şi senzualism. Iar cei care s-au opus soliei au avut astfel satisfacţia că temerile lor au fost întemeiate, şi dacă ar fi fost ascultaţi nu s-ar fi ajuns aici.

Pentru Ellen White a fost clar că poporul lui Dumnezeu a repetat revolta lui Core, Datan şi Abiram [aici]. Aşa a definit îngerul ei însoţitor rebeliunea de la Minneapolis. Tot ce se mai putea face, spunea ea, era să se dea o şansă poporului, dacă fraţii din poziţii de răspundere se împotriviseră soliei. Aşa că s-a unit cu fraţii Waggoner şi Jones şi toţi trei au început să viziteze adunările de tabără de pe tot cuprinsul ţării spre a prezenta poporului „farmecul inegalabil” al lui Hristos descoperit mai proeminent în 1888.

Efectele erau spectaculoase şi totuşi însoţite de decenţă şi solemnitate. Duhul lui Dumnezeu se prăvălea peste adunare ca un val, desţelenind inimi şi minţi amorţite de o viaţă de evlavie fără putere. Sora White declara entuziasmată:

„N-am văzut niciodată o lucrare de redeşteptare înaintând cu aşa putere, şi totuşi fără excitări nepotrivite. Nu au existat insistenţe sau apeluri. Oamenii nu erau chemaţi în faţă, dar exista o înţelegere solemnă a faptului că Hristos nu a venit să cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe păcătoşi... Părea că respirăm chiar atmosfera cerului. Îngerii erau peste tot în jurul nostru” (The EGW 1888 Mat., 268).

Acestea erau roadele soliei, confirmate de înger de-a lungul întregii sesiuni, dar fraţii din poziţii de răspundere nu s-au lăsat impresionaţi. Ei considerau solia ca fiind „o lucrare de dezintegrare şi inovaţie,” o depărtare de la vechile pietre de hotar; în termenii fratelui Smith, „cea mai mare calamitate care s-a abătut asupra noastră.” Ei erau decişi să spargă acest trio angajat în descoperirea neprihănirii lui Hristos, iar planul lor a fost pus în aplicare fără întârziere. Au decis ca Waggoner să fie trimis în Anglia, iar sora White în Australia. Cunoscând bine caracterul lui Dumnezeu, aceştia s-au supus deciziei şi au plecat acolo unde au fost trimişi. Dar ascultaţi explicaţia sorei White faţă de această decizie:

„Domnul nu a fost amestecat în plecarea noastră din America. Domnul nu mi-a descoperit că a fost voia Sa ca eu să părăsesc Battle Creek. Domnul nu a plănuit aceasta, dar v-a lăsat pe toţi să acţionaţi după propria voastră imaginaţie. Domnul ar fi dorit ca Willie C. White, mama sa şi colaboratorii ei să rămână în America. Era nevoie de noi în centrul lucrării, şi dacă percepţia voastră spirituală ar fi recunoscut situaţia adevărată, nu aţi fi fost niciodată de acord cu mişcarea pe care aţi făcut-o. Dar Domnul citeşte inimile tuturor. Dorinţa voastră de a ne vedea plecaţi era aşa de mare, încât Domnul a permis ca acel lucru să aibă loc. Aceia care erau obosiţi de mărturii au fost lăsaţi fără persoanele care le purtau. Îndepărtarea noastră din Battle Creek urmărea să lase pe oameni să aibă propriile dorinţe şi căi, pe care le considerau superioare căii Domnului.

„Rezultatul este în faţa voastră. Dacă v-aţi fi aflat pe o poziţie corectă, această hotărâre nu s-ar fi luat atunci. Domnul ar fi lucrat pentru Australia prin alte mijloace, şi o influenţă puternică ar fi fost menţinută la Battle Creek, marea inimă a lucrării.

„Am fi stat acolo umăr la umăr, construind o atmosferă sănătoasă care să fie simţită în toate conferinţele noastre. Nu Domnul a conceput acest plan. N-am primit nicio rază de lumină pentru a părăsi America. Dar când Domnul mi-a prezentat problema aşa cum era în realitate, eu nu am spus nimănui acest lucru, deoarece ştiam că nimeni nu va putea înţelege problema în toate implicaţiile ei. Când am plecat, mulţi au răsuflat uşuraţi, dar Domnul a fost întristat, deoarece El hotărâse ca noi să stăm la cârma maşinăriei de la Battle Creek” (Letter to O.A.Olsen 127, 1896).

Rezultatul acestei decizii eronate? Erezia Holy Flesh, criza panteistă şi un secol de amânare a planurilor lui Dumnezeu.

Erezia Holy Flesh 

Maniera în care a fost despărţit de echipa lui a fost o palmă greu de suportat pentru A.T. Jones, dar nu decisivă. Toată perioada de după 1888 fusese o luptă îndârjită împotriva mentalităţilor învechite, dar ei se purtaseră cu demnitate şi umilinţă, bucuroşi că pot oferi poporului mana proaspătă venită din cer. Acum se trezea singur în America, obligat să suporte nu numai ostilitatea greu de mascat a fraţilor din conducere, dar şi inerţia obişnuită a poporului. O asemenea situaţie ar fi doborât pe oricine, dar nu pe A.T. Jones. El era hotărât să continue lucrarea încredinţată, singur împotriva tuturor.

Dar s-a întâmplat ceva interesant. Tot mai mulţi colegi pastori au început să plece urechea la evaluările pe care le făcea sora White soliei şi solilor de la Minneapolis. Deşi fraţii din vechea gardă nu pierdeau nicio ocazie de a-şi manifesta ostilitatea faţă de solie şi soli, unii se întrebau dacă nu cumva ea are dreptate. Au început să-l invite tot mai des pe Jones la întâlnirile lor şi au început să citească cu mai mare atenţie articolele scrise de sora White în Review and Herald sau în buletinele Conferinţei Generale. Afirmaţii de genul că solia a fost din partea Domnului, că este cu adevărat solia îngerului al treilea, că ea se va transforma în marea strigare, nu puteau să-i lase indiferenţi. Pe măsură ce analizau solia cu atenţie, creştea tot mai mult convingerea că evenimentul escatologic atât de dorit era la un pas. Curând au început să sosească din Australia avertizări solemne, şi destul de incomode. Li se reproşa că la Minneapolis Hristos a fost răstignit din nou în persoana solilor Săi; că Duhul lui Dumnezeu a fost jignit; că solia reprezenta începutul marii strigări, şi că ea trebuia să se dezvolte în solia celuilalt înger. Acestea erau lucruri extrem de grave, şi trebuia să fii cu totul rupt de realitate ca să le ignori.

Încurajat de această nouă şi nesperată susţinere, Jones a fost prins din nou de elanul care-l caracteriza, iar argumentele lui erau de necombătut. Acum avea şi o audienţă interesată şi dispusă să analizeze cu atenţie implicaţiile soliei. Jones era invitat de onoare peste tot în câmp, iar acum i se alăturase şi W.W. Prescott, un influent profesor de la colegiul din Battle Creek. Dar ei nu înţeleseseră un lucru, şi anume că fereastra oportunităţilor se închisese, că Duhul lui Dumnezeu, ofensat şi respins la Minneapolis şi în anii imediat următori, S-a retras, iar acum asupra bisericii domnea verdictul teribil de întoarcere în pustie. Sora White avertizase: “S-ar putea să mai stăm mulţi ani în această lume, din cauza neascultării.”

S-a întâmplat exact ca la Cadeş-Barnea. Neîncrezători că Domnul le oferă ţara prin credinţă, oamenii influenţi din Israel au cerut lui Moise să trimită nişte iscoade spre a se asigura dacă există şanse reale de a cuceri Canaanul. Cei doisprezece conducători trimişi să spioneze ţara au venit cu raportul înaintea poporului, iar acesta era cu totul nefavorabil. După ei, nu aveau nicio şansă de a intra în ţara promisă. Dar au apărut doi soli cu un raport diferit. Ţara putea fi cucerită, deoarece “Domnul este cu noi.” Ei nu priveau la puterea şi capacitatea poporului de a obţine biruinţa. Dacă era un cadou din partea Domnului, atunci de ce să se teamă de uriaşi?

Dar poporul, îngrozit de perspectiva raportului celor zece, a decis să omoare cu pietre pe Caleb şi Iosua, deoarece li se părea că ei instigă la acte necugetate, sinucigaşe. Erau gata să-şi aleagă un alt conducător şi să se întoarcă în Egipt, şi chiar aşa ar fi făcut dacă nu intervenea Domnul. Singura lor şansă de scăpare era să se întoarcă în pustie, unde vor trebui să rămână patruzeci de ani.

Noaptea aceea a fost cumplită. Nimeni nu a dormit în Israel, cutremuraţi de turnura pe care o luaseră evenimentele. Dar a doua zi dimineaţa ei s-au trezit însufleţiţi de un nou elan. Erau dispuşi să asculte glasul Domnului. Doreau să intre în ţara promisă prin credinţă. Păreau să accepte raportul lui Caleb şi Iosua. Spuneau: „Iată-ne! Suntem gata să ne suim în locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit” (Num 14:40). Dar era prea târziu. Ocazia favorabilă trecuse, Dumnezeu fusese batjocorit şi umilit, iar prezenţa şi puterea Sa protectoare se îndepărtaseră de popor.

Dar nu au voit să asculte. “Ei s-au îndărătnicit şi s-au suit pe vârful muntelui; dar chivotul legământului şi Moise n-au ieşit din mijlocul taberei. Atunci s-au pogorât amaleciţii şi canaaniţii, care locuiau pe muntele acela, i-au bătut şi i-au tăiat în bucăţi până la Horma” (Num 14:44-45).

Tot la fel s-a întâmplat acum. Exista un entuziasm nou pentru solie care uimea chiar şi pe susţinătorii ei. În acest entuziasm general s-au remarcat iniţiativele conducătorilor Conferinţei Indiana. Preşedintele ei, fratele R.S. Donnell, era încântat de solie şi efectele ei, şi credea cu ardoare afirmaţia sorei White că “după sesiunea de la Minneapoils ne aflăm în perioada ploii târzii.” Jones era un invitat de onoare în Conferinţa Indiana, iar fratele Donnell reuşise să trezească interesul tuturor membrilor comitetului pentru această solie. Ei doreau să pregătească poporul pentru apropiata revenire a lui Hristos. Au decis să viziteze toate comunităţile din Conferinţă şi au format un grup de pastori tineri, însărcinaţi cu organizarea adunărilor de redeşteptare.

Unul dintre aceştia era S.S. Davis, puternic impresionat de predicarea lui A.F. Ballenger, cel mai puternic evanghelist al bisericii. Ballenger străbătea ţara cu o solie urgentă şi categorică: “Primiţi Duhul Sfânt! Acum! Ori părăsiţi păcatul, ori părăsiţi biserica! Trebuie să am o biserică curată înainte de a putea invita poporul în ea, înainte de a putea sta înaintea poporului spre a da marea strigare… Să începem să ne rugăm ca Dumnezeu să cureţe păsările necurate din biserică, deoarece ele întinează marea strigare… Domnul spune că nu putem avea botezul cu Duhul Sfânt până când nu obţinem biruinţa deplină asupra tuturor păcatelor.”

S.S. Davis a preluat această imagine extremă, dar el o făcea să devină şi mai penetrantă aducând un element nou, luat de la pentecostalismul care tocmai înflorea în America. Adunările lor de redeşteptare erau însoţite de muzică puternic ritmată, care avea rolul ei asupra simţurilor participanţilor. Accentul se punea pe biruinţa asupra păcatului şi primirea Duhului Sfânt, iar presiunea de pe umerii poporului era teribilă. Nu era uşor să fii confruntat cu perspectiva: Ori părăseşti păcatul, ori părăseşti biserica! În plus, vorbitorii duceau această cerinţă la extrem, susţinând că biruitorii nu se vor mai îmbolnăvi, nu vor mai albi şi nu vor avea carii dentare. Adunările au devenit repede scenele celor mai bizare reprezentări. Sub invitaţia obsedantă “Luaţi Duh Sfânt,” pe fundalul unei muzici sălbatice, oamenii au început să rezoneze cu teatrul de la amvon, strigând “Aleluia” şi “Slavă Domnului,” dispuşi să primească botezul cu Duhul Sfânt şi să obţină un trup sfânt.

Curând predicarea a luat forme şi mai ciudate. Tinerii pastori ai Conferinţei Indiana îndemnau poporul să aibă ceea ce ei numeau “experienţa grădinii,” botezul cu Duhul Sfânt manifestat prin leşinul sfânt. În timpul predicării, care era mai mult o piesă de teatru gălăgioasă şi exaltată, oamenii erau stimulaţi să se predea Duhului. Cei care aveau experienţa primirii Duhului, căzând în leşin, erau aduşi pe platformă şi declaraţi ca fiind acum o parte a celor 144.000. Vă imaginaţi ce cumplit era pentru ceilalţi, şi cât îşi doreau şi ei să primească Duhul şi să se alăture celor 144.000. Toţi aşteptau cu ardoare trupul sfânt, atingerea sfinţeniei desăvârşite.

Cu siguranţă, biserica se afla pe terenul fermecat al lui Satana, iar conducătorii CG, deşi recunoşteau că este nepotrivit, nu ştiau ce să facă. În acelaşi timp, vechea gardă reprezentată de Butler, Smith, şi simpatizanţii lor, stăteau şi arătau cu degetul, bucuroşi că toată lumea are ocazia să vadă rezultatele soliei împotriva căreia avertizaseră ei.

Dar ei erau amăgiţi, deoarece fanatismul care înflorea în Indiana nu era rezultatul soliei 1888, ci rezultatul respingerii acelei solii. Acesta era momentul special al diavolului, clipa lui de glorie în pervertirea unui adevăr refuzat. Tehnica lui a fost simplă: A stârnit lepădarea soliei la Minneapolis, iar când lumina s-a stins, el a stârnit poporul să o primească, deoarece ştia că are deplin control asupra modului ei de manifestare. Exact ca la Cadeş-Barnea: “Nu intraţi în ţara promisă, că muriţi!” Când a fost prea târziu ca să mai intre, el a schimbat refrenul: “Mergeţi şi cuceriţi ţara, căci aşa a vorbit Dumnezeu.”

Acum câteva învăţăminte din episodul Holy Flesh pentru generaţia noastră.

Este corect să ne punem întrebarea: Ce garanţie avem că interesul nostru pentru solia 1888 nu va suferi un eşec la fel de răsunător ca cel ce a dus la erezia Holy Flesh? Dacă şi de data aceasta diavolul va reuşi să pervertească solia, ducând şi generaţia noastră la fanatism, extremism şi senzaţionalism găunos? Avem vreo certitudine că istoria nu se va repeta?

Probabil aceleaşi întrebări şi le-au pus şi copiii celor morţi în pustie, ajunşi acum din nou la graniţa Canaanului pământesc. “Va trebui să intrăm în ţara promisă. Dacă vom fi iar măcelăriţi de vrăjmaşi? Dacă ne vom speria din nou şi vom fi trimişi iarăşi în pustie? Ce garanţie avem că de data aceasta vom avea credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu şi vom reuşi? Dacă se repetă istoria de la Cadeş-Barnea? Nu ar fi mai bine să rămânem în pustie?”

O singură pervertire fină a soliei 1888 a dus la o depărtare fatală de adevăr, şi ea este vizibilă peste tot în mişcarea Holy Flesh. Solia, care trebuia să descopere neprihănirea lui Hristos, a fost făcută să servească strict interesului egoist al omului. Subiectul major al oricărei predici devenise sfinţirea, eliberarea de păcat, răscumpărarea păcătosului şi transferarea lui în grupul celor 144.000 care vor da marea strigare. Nu exista nicio umbră de interes pentru caracterul lui Dumnezeu pus în discuţie, pentru acuzaţiile care I se aduc în faza finală a marii controverse, pentru deschiderea cărţilor în procesul lui Dumnezeu. Predicatorii din Indiana insistau pe schimbările ce trebuiesc făcute cu natura umană, fără să aibă nicio idee despre schimbările care trebuiau făcute în mintea umană. Lucrarea Duhului în convingerea de păcat era aproape insesizabilă în predicile lor, fiind înghiţită de transformarea trupului acesta supus putrezirii şi aducerea lui la neputrezire înainte de închiderea harului. Supuşi acestor presiuni, oamenii îşi chinuiau sufletul să se lepede de păcat, ca nu cumva să rateze botezul cu Duhul Sfânt. Toată campania era dirijată către interesul egoist al omului, ceea ce prindea perfect la public.

Aşa ceva nu existase câtă vreme solia s-a aflat sub călăuzirea Duhului Sfânt, la Minneapolis şi în anii imediat următori, până când solii au fost despărţiţi şi misiunea lor a încetat. Tot la fel, iubitorii soliei din zilele noastre nu se lasă amăgiţi de această deformare a soliei. Noi vedem valoarea soliei în dezvoltarea ei finală, care trebuie să ducă la descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Acesta este sensul profund al soliei, şi de aceea sora White l-a numit “neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.” Pământul va fi luminat cu slava lui Dumnezeu doar atunci când poporul nostru va vedea în neprihănirea lui Hristos nu doar calea către desăvârşirea creştină, ci mai ales neprihănirea lui Dumnezeu practicată cu stricteţe de la creaţiune şi până astăzi. Doar în această lumină are sens să aşteptăm şi să dorim reproducerea desăvârşită a acelui caracter în sufletul omenesc.

Contrar interesului egoist al ereziei Holy Flesh, partizanii de azi ai soliei sunt dispuşi mai bine să fie ei pierduţi pentru totdeauna, decât ca guvernarea şi onoarea lui Dumnezeu să fie batjocorite fără limită din cauza poporului lui Dumnezeu. Noi apreciem valoarea soliei doar în cadrul rolului ei major în clipa solemnă a ceasului judecăţii lui Dumnezeu. Solia, ca şi Expeditorul ei, este plină de delicateţe, eleganţă şi respect pentru păcătos. Ea nu ameninţă cu focul pe batjocoritorii ei, nu constrânge pe oameni să se lepede de păcat şi nici nu le cere să părăsească biserica dacă nu reuşesc să capete botezul cu Duhul Sfânt. Ea doar apelează cu modestie: “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul” (Ps 34:8).

Astăzi solia nu este predicată prin intermediul emoţionalismului, sentimentalismului şi prezentărilor teatrale. Nici prin tehnicile de marketing ale societăţii de consum. Ea este doar o invitaţie la studiu personal, o aplecare serioasă către lucrurile lui Dumnezeu, o invitaţie la cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, la înţelegerea căilor neprihănirii. Este o chemare către o nouă apreciere a scopurilor lui Dumnezeu cu poporul Său, o chemare de a coborî către profunzimile lui Hristos, profunzimile umilinţei, sacrificiului de sine şi ale disponibilităţii de a sluji chiar cu riscul pierderii vieţii veşnice. Este, dacă vreţi, o chemare la învăţarea acelei cântări noi, cântarea lui Moise şi a Mieluşelului, despre care erezia Holy Flesh nu auzise nimic – şi se pare că despre ea nu a auzit nimic nici generaţia noastră.

Erezia Holy Flesh descoperă încă un pericol, iar acesta pândeşte pe toţi cei care cred şi predică despre solia 1888 ca fiind neprihănirea prin credinţă. Atunci când poporul este făcut să vadă în ultima solie de har doar un colac de salvare pentru scumpa şi preţioasa lui piele, diavolul va şti cum să ne ducă din nou în fundături teologice fatale. În poporul nostru se predică pe scară largă o neprihănire prin credinţă care nu are nicio legătură cu neprihănirea lui Hristos. La acest punct, solia bisericii nu se deosebeşte cu nimic de doctrina bisericilor "surori," noi doar am adăugat la meniu oarece condimente culturale. Pericolul acestui gen de prezentare a soliei stă în faptul că elementul activ al credinţei lui Hristos, acela că Tatăl locuieşte în El, este evitat, ceea ce ne duce inevitabil la nimicurile eforturilor omeneşti de a păzi legea.

Criza panteistă de la începutul anilor 1900

Având o înţelegere avansată a adevărurilor descoperite de Pavel în Romani şi Galateni, Jones şi Waggoner au văzut repede legătura dintre legământul cel veşnic (scrierea legii în inimă) şi scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” de a locui în templul inimii. Această ecuaţie epocală devenea urgentă pentru o generaţie care se pregătea să-L întâlnească pe Hristos curând, iar ea, s-a constatat mai târziu, era temelia doctrinei sanctuarului. Înainte de revenirea lui Hristos trebuia să aibă loc un eveniment la fel de important, numit “nunta Mielului,” iar aceasta nu se putea oficia fără ca mai întâi sanctuarul să fie curăţit.

Ei au înţeles că sanctuarul nu poate fi curăţit atâta timp cât închinătorii continuă să-l întineze cu păcatele lor transferate acolo prin mărturisire. Aici intervenea lumina strălucitoare a neprihănirii lui Hristos, produsă de Tatăl care locuia în El. Doar venirea Duhului spre a locui în templul Său putea pune capăt şuvoiului de nelegiuire izvorând din inima firească. “Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un Duh nou şi statornic” (Eze 36:20-32) devenea cea mai dragă făgăduinţă auzită vreodată de urechile omeneşti. Doar aşa se putea încheia taina lui Dumnezeu, iar acesta era privilegiul acelei generaţii.

Solii Domnului din 1888 vorbiseră clar despre aceste elemente vitale ale soliei prin care un popor era pregătit pentru nuntă:

Jones: “Observăm în expresiile din Corinteni (2 Cor 6:16 şi 1 Cor 3:16) că noi suntem locuinţa lui Hristos, aşa că atunci când Hristos locuieşte în noi şi noi suntem în armonie cu El, Hristos locuieşte prin Duhul Său în noi… astfel dar, să nu avem niciodată o apreciere nepotrivită faţă de locuinţa lui Dumnezeu” (Predică la Ottawa, Kansas, 7 mai 1889).

Waggoner: “Dacă reuşim să obţinem neprihănirea prin păzirea legii, atunci nu mai este nevoie de un Mântuitor. Dar aşa cum viaţa vine doar prin Hristos, tot aşa neprihănirea vine doar prin El. Legea ne condamnă. Hristos ne salvează de acea condamnare. Când păcătuim, legea spune că suntem vinovaţi, dar Hristos, prin jertfa Sa scumpă, aşează în noi neprihănirea Sa – neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos – şi astfel avem îndreptăţire prin harul Său” (Predică la Rome, New York, 13 iunie 1889).

Ellen G. White era alături de ei la aceste întâlniri. Ea constata în Review and Herald:

„La întâlnirea de la Kansas, m-am rugat lui Dumnezeu ca puterea vrăjmaşului să fie zdrobită, şi poporul care a fost în întuneric să-şi poată deschide inima şi mintea în faţa soliei pe care El o trimite, ca să poată vedea adevărul, nou pentru multe minţi, ca un adevăr vechi într-un cadru nou. Capacitatea de înţelegere a poporului lui Dumnezeu a fost orbită; căci Satana a prezentat greşit caracterul lui Dumnezeu.  Bunul şi delicatul nostru Domn a fost prezentat în faţa poporului îmbrăcat în trăsăturile de caracter ale lui Satana, iar bărbaţii şi femeile care au căutat adevărul au privit la Dumnezeu aşa de mult într-o lumină falsă, încât este greu să împrăştii norul care ascunde de ochii lor slava Sa. Mulţi au trăit într-o atmosferă de neîncredere, şi se pare că le este aproape imposibil să se prindă de nădejdea care le este prezentată în evanghelia lui Hristos” (RH 23 iulie 1889).

Ca şi în cazul ereziei Holy Flesh, diavolul s-a folosit de un element vital al soliei, pe care l-a modificat cu viclenie, iar apoi l-a prezentat ca fiind o componentă a soliei îngerului al treilea.

O echipă de medici străluciţi de la Sanatoriul Battle Creek, în frunte cu reputatul savant John Harvey Kellogg, păreau fascinaţi de solia neprihănirii lui Hristos, şi în special de aspectul locuirii lui Dumnezeu în templul sufletului. Ei au început să compare teorema lui Pavel – „Hristos în voi” – cu lucrările teosofice ale vremii, care împrumutau masiv din misticismul oriental. Nu a durat mult până când au început să propage în biserică noi concepte despre natura lui Dumnezeu pe care le considerau conforme cu solia îngerului al treilea. Şi nu a durat mult până când corpul pastoral, aproape în întregime, părea să vadă lumină şi putere în razele noi care străluceau de la Sanatoriu.

Dacă Dumnezeu este omniprezent, nu este adevărat că El locuieşte în orice are viaţă? Pe acest drum, folosind citate din Pavel, Jones şi Ellen White, li s-a părut că este corect să afirme că Dumnezeu locuieşte în fiecare persoană, în fiecare minte, datoria celor care doresc să se bucure de o asemenea favoare fiind aceea de a-L descoperi.

Kellogg a scris o carte, Living Temple, în care făcea un pas şi mai departe, sugerând că fiecare lucru viu în natură este o formă de manifestare a persoanei lui Dumnezeu. Tot ce are viaţă este de fapt un templu viu, o locuinţă a lui Dumnezeu. Concluziile veneau de la sine: Templul va fi curăţit la revenirea lui Hristos, când toate vor fi schimbate de la muritor la nemuritor; nu exista o zi a ispăşirii pentru oamenii din ultima generaţie; Dumnezeu deja locuia în orice om şi dorea să pună la dispoziţia lor puterea Sa.

Uimitor, fraţii din poziţii de răspundere nu păreau să sesizeze depărtarea de adevăr adusă de insinuările prezente în Living Temple. Iar Jones şi Waggoner s-au alăturat şi ei entuziasmului care cuprindea biserica, mai ales că el părea corect ancorat în solia încredinţată lor. Doar intervenţia hotărâtă a sorei White a pus capăt acestor fantezii păguboase, ce se puteau transforma într-o catastrofă de proporţii inimaginabile. Glasul ei a tunat la Battle Creek, fără teamă că deranjează pe cineva:

„Nu avem nevoie de misticismul din această carte. Cei care cultivă asemenea sofistării se vor trezi curând în poziţia prin care vrăjmaşul va vorbi cu ei, ducându-i departe de Dumnezeu” (SpT B02, 52).

„În cartea Living Temple se prezintă alfa ereziilor mortale. Omega va urma, şi ea va fi primită de cei care nu sunt dispuşi să asculte avertizarea pe care a dat-o Dumnezeu” (1 SM 200).  

Alfa a fost stopată fără mari pierderi umane, dar grandioasa ei realizare a fost aceea că a otrăvit pentru un secol adevărul central al evangheliei şi al soliei 1888, acela al scopului lui Dumnezeu de a locui în templul inimii. Cine să mai asculte acest subiect, dacă el a dus la criza atât de periculoasă numită Alfa?

Ca şi în cazul ereziei Holy Flesh, diavolul ştia că succesul constă în pervertirea fină a unui adevăr central, iar cei care nu au sesizat modificarea au ajuns în întunecimi teribile. Acum nu a făcut decât să ducă un pas mai departe conceptul „Hristos în voi,” extinzând aplicarea lui la toţi oamenii, şi chiar la întreaga natură. Toţi cei care nu au acordat atenţie soliei lui Dumnezeu nu au reuşit să vadă manipularea diavolului, şi astfel erau pregătiţi să plonjeze în misticism fără nicio reţinere.

Dumnezeu nu vorbise aşa. El spusese cât se poate de clar că doreşte să locuiască doar în fiinţele inteligente, „de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.” În plus, şi mai ales, El nu locuieşte automat în fiecare om care se naşte pe pământ, aşa cum propune misticismul oriental.

De la căderea lui Adam în păcat, nimeni nu a mai fost locuinţa lui Dumnezeu. Cu o singură excepţie: Hristos. Iar după Hristos, nimeni nu a răspuns dorinţei lui Dumnezeu de a deveni templul Său, aşa cum a fost Hristos. Nici chiar Pavel, Petru sau Ioan nu au fost locuinţe ale Duhului Sfânt. Da, ei au primit „arvuna” Duhului, spre a-i călăuzi în tot adevărul, dar nu au fost făcuţi părtaşi de natură divină, deşi Dumnezeu dorea să facă acest lucru cu generaţia lor. Dar Efesul şi-a pierdut dragostea dintâi şi astfel a ratat marea oportunitate. Nunta Mielului a trebuit amânată.

Acest privilegiu aşteaptă încă o generaţie care să aprecieze corect principiile creaţiunii şi ale guvernării lui Dumnezeu. Doar la ziua ispăşirii finale, la nunta Mielului, vom avea un grup de credincioşi în care Dumnezeu va locui, fiind făcuţi astfel părtaşi de natură divină, beneficiari ai noului legământ şi implicit biruitori ai fiarei împreună cu Hristos.

De ce oare promotorii panteismului de atunci nu au făcut absolut nicio aluzie la pasajul magistral din Hristos Lumina Lumii, unde ea vorbea despre scopul lui Dumnezeu? Răspunsul este cât se poate de simplu: cele scrise acolo spulberau toată şandramaua diavolului, şi descopereau adevărul strălucitor al soliei 1888 mai clar decât tot ce se scrisese până atunci. Îl redăm aici din nou cu plăcere, convinşi că el are puterea să clarifice taina evlaviei în contrast cu alfa ereziilor nimicitoare mai eficient decât orice am putea spune noi:

„Prin curăţirea templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezenţa Sa, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Întunecată şi mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, iar prin harul salvator inima devine din nou templul Său.

"Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi de urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor nesfinte.

"Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul” (DA 161).

Concluzii finale

Holy Flesh, panteismul şi alte depărtări de la elementele de bază ale soliei 1888 au reuşit să amâne nunta Mielului pentru mai bine de un secol. Ele au depărtat pe mulţi de la solia neprihănirii lui Hristos, iar teama de a nu-şi pierde mântuirea i-au ţinut departe de intenţiile lui Dumnezeu în realizarea noului legământ. Biserica a împlinit literal profeţia Domnului:

„În manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, oamenii vor vedea ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, care le va trezi temeri, şi se vor aşeza împotriva ei. Deoarece Domnul nu lucrează conform cu ideile şi aşteptările lor, ei se vor opune lucrării” (RH Extra, 22 dec. 1892).

Exact aşa s-a întâmplat. Corpul pastoral s-a temut de solia 1888. Au crezut că ea este de vină pentru apostaziile trecute. De ce să rişte din nou să ducă poporul în erezii nimicitoare? Ei au văzut în solie „ceva periculos,” ceea ce i-a făcut să se împotrivească. Ei nu au dorit să înţeleagă punctul elementar, că o solie trimisă de Dumnezeu nu va duce niciodată pe nimeni în rătăcire. Doar refuzul ei categoric, în mod oficial, va permite lui Satana să deformeze adevărul, ceea ce poate produce erezii nimicitoare.

Avertizările există în ambele surse demne de încredere, Scriptura şi Spiritul Profeţiei:

„...Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes 2:10-12).

„Este datoria mea să vă spun că aţi avut toate dovezile pe care vi le poate da Domnul cu privire la lucrarea specială pe care El o face spre a trezi o biserică încropită şi adormită. Cei care vor primi solia dată, vor asculta solia Martorului Credincios către Laodicea... Mulţi care refuză solia pe care o trimite Domnul caută cuie în care să-şi agaţe îndoielile, să găsească scuze pentru a respinge lumina din cer. În faţa evidenţei clare, ei spun ca iudeii: ‚Arătaţi-ne o minune şi vom crede. Dacă aceşti soli din 1888 au adevărul, de ce nu vindecă pe bolnavi?’

„Aceste obiecţiuni îmi aduc aminte de ce se spunea despre Hristos. Cum pot oare fraţii noştri, care au avut în faţă istoria Domnului slavei, să îşi deschidă buzele să rostească cuvintele jignitoare ale ucigaşilor Domnului? I-a condus Domnul pe aceşti fraţi să spună aceste lucruri? Eu răspund: Nu! Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni, ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă.

„Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (The 1888 EGW Materials, 388-428).

În urma noastră este o istorie în care ne-am complăcut în a respinge „cel mai clar adevăr,” şi din acest motiv diavolul ne-a făcut să credem „cele mai nebuneşti erori.” Holy Flesh şi panteismul au demonstrat acest lucru. Dacă şi profeţia despre Omega se va împlini la fel ca aceasta despre Alfa, în faţa noastră se află erori şi mai nebuneşti, iar cauza va rămâne aceeaşi: Respingerea soliei 1888, cel mai clar adevăr, singurul care poate duce la nunta Mielului.

Antidotul? Permiteţi soliei 1888 să ajungă în faţa poporului după reţeta lui Dumnezeu, descoperită aici: „Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte – Domnul, neprihănirea noastră” (SD 259).