Aşa cred unii că a spus Dumnezeu lumilor atunci când le-a creat. Ideea că în împărăţia lui Dumnezeu nu există moarte a produs destule bizarerii declarate doctrine biblice. Marea controversă ne învaţă că moartea a lovit chiar în inima guvernării divine, deşi Tatăl nostru ceresc nu are nici un amestec în această tragedie.

Există în împărăţia lui Dumnezeu o breşă de securitate prin care s-a infiltrat un asemenea virus letal? Dacă Dumnezeu, aşa omnipotent cum este, nu a putut împiedica ciuma păcatului, ce fel de ţară a păcii este aceasta unde ne invită să păşim prin credinţă?

Acestea sunt întrebări pe care oamenii şi le-au pus dintotdeauna, iar membrii bisericii nu şi le-au permis decât în gând, deşi răspunsurile ar fi putut să spulbere multe prejudecăţi pe care le nutrim aproape subconştient despre caracterul lui Dumnezeu.

Atunci când au luat decizia să creeze viaţă şi fiinţe inteligente, scumpii noştri Creatori au trebuit să analizeze foarte serios implicaţiile unui asemenea demers. „Vor fi copiii Noştri satisfăcuţi cu ceea ce le putem oferi Noi? Vor respecta ei regulile elementare prin care pot fi menţinute armonia, pacea, dragostea şi părtăşia? Îi vom putea convinge că Legea vieţii şi a libertăţii este o garanţie a fericirii şi prosperităţii? Vor aprecia ei că părtăşia cu natura divină este legătura la viaţă, calea pe care primesc toate binecuvântările ce decurg din statutul lor de fii? Ce vom face dacă unora nu le va plăcea lumea Noastră, şi vor dori să scape de ea? Îi vom putea constrânge să continue să trăiască într-o lume pe care o urăsc? Va fi corect să îi condamnăm la viaţă veşnică împotriva dorinţei lor?”

Pe lângă multe alte asemenea preocupări, posibilitatea ca unora să nu le placă viaţa ce li se oferă a trebuit să fie luată foarte în serios. Deoarece constrângerea şi ameninţarea cu forţa erau complet străine naturii divine şi guvernării cereşti, trebuia prevăzută o cale de scăpare, o soluţie prin care un posibil nemulţumit să poată fi eliberat dintr-o lume pe care nu o doreşte sau nu o acceptă. Viaţa nu trebuia să devină o închisoare de maximă siguranţă. Dreptul la viaţă nu este o condamnare veşnică. Jurisdicţia unei ţări poate împiedica omorul, dar nu şi sinuciderea. În ţara păcii, unde respectul pentru libertatea şi demnitatea individului sunt supreme, viaţa veşnică nu putea fi impusă. Trebuia să fie prevăzută o ieşire de siguranţă, prin care eventuali nemulţumiţi de guvernarea divină sau de relaţiile sociale ale lumii lor să poată evada, să aibă dreptul de a contesta decizia prin care au fost creaţi. Şi nu numai să o conteste, ci chiar să o anuleze definitiv, putând solicita dreptul de a se întoarce în nefiinţă.

Faptul că până la revolta lui Lucifer nimeni nu a făcut o asemenea solicitare, neavând astfel referiri la ea, nu înseamnă că această cale de ieşire nu exista. Din păcate, universul a devenit conştient de această realitate într-un mod cât se poate de brutal şi violent.

Când şi-a început campania de denigrare, Lucifer a pervertit cu mare artă această prevedere de siguranţă. El a propus îngerilor să se despartă de natura divină, să renunţe la privilegiul de a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt. Lor li s-a prezentat părtăşia cu natura divină ca fiind o unealtă a sclaviei, un sistem de supraveghere care îi împiedică să devină dumnezei. El sugera că această ordine este impusă pentru a servi scopurilor egoiste ale Creatorului.

Dumnezeu a făcut tot ce era posibil spre a clarifica rolul şi scopul prezenţei Duhului Sfânt „în fiecare fiinţă creată” (DA 161). El a explicat foarte clar că desprinderea voluntară de izvorul vieţii, prin gonirea Duhului Sfânt din templul inimii, duce la anihilare imediată, moarte veşnică, întoarcere instantanee la nefiinţă. Lucifer răspundea că eliberarea de prezenţa Duhului va fi adevărata libertate care îi va propulsa direct într-o sferă superioară de existenţă, iar dacă se va întâmpla să moară, aceasta va veni doar din acţiunea lui Dumnezeu de pedepsire, supărat că pierde controlul asupra situaţiei.

Minciuna aceasta a avut un asemenea impact asupra îngerilor, încât o foarte mare parte dintre ei au hotărât să renunţe la prezenţa Duhului Sfânt în ei. Datorită zvonului ce se răspândea ca focul că va fi folosită violenţa împotriva celor revoltaţi, Dumnezeu a fost constrâns să anuleze pentru un timp efectul desprinderii de izvorul vieţii. În acea clipă teribilă a intrat în funcţiune un alt proiect de siguranţă planificat la începutul creaţiunii, şi anume ceea ce noi numim astăzi Planul de mântuire. Acest plan prevedea blocarea efectelor mortale ale desprinderii de izvorul vieţii prin interpunerea Cuvântului în faţa urgiei. Fiul etern al lui Dumnezeu era dispus să întrerupă explozia cu viaţa Sa, doar pentru a oferi timpul necesar unei analize pe baza faptelor pentru cei care vor dori să ia acea decizie mortală în cunoştinţă de cauză. Pentru unii urma să fie o blocare provizorie căci, aşa cum s-a văzut, ei au ales să meargă pe calea lor în ciuda celor mai clare evidenţe. Pentru cei mai mulţi se va dovedi o intervenţie salvatoare, căci au înţeles principiile guvernării divine şi au ales reconectarea la izvorul vieţii.

Nu exista opţiune pentru situaţia critică în care se afla soarta lumilor. Ori era activat imediat planul de mântuire, ori păcătoşii erau lăsaţi să culeagă efectul deconectării de la sursa vieţii, întoarcerea instantanee în nefiinţă. Numai că riscurile celei de-a doua variante erau imense:

„Dacă Satana şi oştile lui ar fi fost lăsaţi să culeagă rezultatul final al păcatului lor, ei ar fi pierit; dar pentru fiinţele cereşti nu ar fi fost clar că acesta este rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă rea, care ar fi produs roada ei mortală de păcat şi nenorocire” (DA 764).

În cuvinte simple ca să nu şocheze, Dumnezeu ne spune aici că universul s-ar fi transformat într-un câmp concentraţional, în care teama ar fi luat locul servirii din dragoste, iar suspiciunea şi neîncrederea ar fi otrăvit universul aşa cum a otrăvit pământul.

Noi sperăm că pentru fiinţele cereşti este clar acum că moartea este rezultatul final al desprinderii de izvorul vieţii. Tot ceea ce trebuie este ca şi fiinţele pământeşti să vadă clar că moartea este rezultatul firesc al păcatului, şi nu pedeapsa lui Dumnezeu pentru nesupunere. Iar acest lucru va fi înţeles corect atunci când vom percepe rolul acestui mecanism prin care se poate ieşi din împărăţia luminii dacă nu ne place acolo. Nimeni nu va fi obligat să trăiască într-o lume pe care nu o apreciază. Dumnezeu nu a spus, şi nu va spune niciodată noilor lumi create: „Fiţi bineveniţi în împărăţia Mea. Sunteţi condamnaţi la viaţă veşnică.”

13 ian 2006

Turnu Măgurele