Această demonstraţie a continuat până acum. Şi ce demonstraţie a fost! De când Cain l-a omorât pe Abel, pământul a fost plin de vărsare de sânge, cruzime şi violenţă. Virtutea, bunătatea şi neprihănirea au suferit; viciul, răutatea şi corupţia au triumfat. Cel drept a devenit o pradă; solii lui Dumnezeu au fost torturaţi şi omorâţi; legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, în loc să-L onoreze, oamenii răi conduşi de Satana L-au răstignit pe cruce.

Nici chiar atunci Dumnezeu nu l-a distrus pe Satana. Demonstraţia trebuie să fie deplină. Atunci când vor avea loc ultimele evenimente, şi oamenii vor fi pe punctul să se extermine unii pe alţii, Dumnezeu va interveni spre a-i salva pe ai Săi. Atunci nu va mai rămâne nici un dubiu în mintea cuiva că, dacă ar fi avut puterea, Satana ar fi distrus orice urmă de bunătate, L-ar fi alungat pe Dumnezeu de pe tron, L-ar fi ucis pe Fiul Său şi ar fi întemeiat o împărăţie a violenţei bazată pe interesul personal şi ambiţie crudă.

Ceea ce a demonstrat Satana a fost caracterul lui şi cât de departe poate duce ambiţia egoistă. La început a dorit să fie ca Dumnezeu. Era nemulţumit cu poziţia lui de cea mai înaltă fiinţă creată. Dorea să fie Dumnezeu. Demonstraţia a arătat că, odată ce şi-a pus în minte acel scop, nu se va da la o parte de la nimic spre a-l atinge. Oricine îi stă în cale va trebui înlăturat. Dacă ar fi Însuşi Dumnezeu, ar trebui înlăturat.

Demonstraţia arată că poziţia înaltă nu este satisfăcătoare pentru un individ ambiţios. El trebuie să o aibă pe cea mai înaltă, şi nici atunci nu este mulţumit. Deseori persoane cu poziţii modeste sunt tentate să creadă că ar fi mulţumite dacă ar urca mai sus. Şi ar fi sigure că ar fi mulţumite dacă ar avea cea mai înaltă poziţie. Ar fi oare? Lucifer nu a fost. Avea cea mai înaltă poziţie posibilă. Dar nu a fost mulţumit. Dorea să fie chiar Dumnezeu.

Aici se poate vedea contrastul dintre Hristos şi Satana. Satana dorea să fie Dumnezeu. Dorea atât de mult, încât era dispus să facă orice spre a atinge acel obiectiv. Hristos nu a considerat ca un lucru de apucat să fie ca Dumnezeu. El S-a umilit de bunăvoie şi a devenit ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. El era Dumnezeu, dar a devenit om. Iar acesta nu a fost un aranjament temporar, doar spre a demonstra bunăvoinţa Lui. El va rămânea pentru totdeauna om. Satana s-a înălţat pe sine; Hristos S-a umilit pe Sine. Satana dorea să stea pe tron ca Dumnezeu. Hristos, ca un serv, S-a plecat să spele picioarele ucenicilor. Contrastul este complet.

În cer, Lucifer a fost unul dintre heruvimii acoperitori. Este vorba despre cei doi îngeri care se aflau pe capacul ispăşirii din sfânta sfintelor. Fără îndoială, aceasta era slujba cea mai înaltă pe care un înger o putea ocupa, căci chivotul legământului era în imediata prezenţă a lui Dumnezeu. Aceşti doi îngeri erau păzitorii speciali ai legii. Ei vegheau asupra ei. Lucifer era unul dintre ei.

Ezechiel 28:12 are o afirmaţie interesantă cu privire la Lucifer: “Sigilai desăvârşirea, plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.” Semnificaţia expresiei “sigilai desăvârşirea” nu este foarte clară. Redarea suportă interpretări diferite. Este evident, totuşi, că intenţia ei este să descrie poziţia importantă şi privilegiul special pe care Satana le deţinea înainte de căderea lui. Era un fel de prim-ministru, păzitor al sigiliului.

După cum într-un guvern pământesc o lege sau un document trebuie să aibă o ştampilă oficială spre a fi valabil, şi în guvernarea lui Dumnezeu se foloseşte un sigiliu. Se pare că Dumnezeu a încredinţat fiecărui înger o lucrare. Un înger are grija focului (Apocalips 14.18). Altul are în sarcină apele (16:5). Altul se ocupă de sigiliul viului Dumnezeu (7:2). Deşi, aşa cum am spus mai înainte, Ezechiel 28:12 nu este foarte clar, unii apreciază că el poate fi tradus prin “Tu aplicai sigiliul asupra legii.” Dacă această poziţie este corectă, dacă Lucifer era un prim-ministru păzitor al sigiliului, aceasta dă o nouă dimensiune dorinţei lui de a înlocui sigiliul lui Dumnezeu cu propriul lui semn.

Că Satana a fost foarte pornit împotriva legii este clar. Dacă legea lui Dumnezeu este o transcriere a caracterului Lui, iar acest caracter este opus caracterului lui Satana, acesta se simte condamnat de el. Hristos şi legea sunt una. Hristos este legea trăită, legea devenită trup. Din acest motiv viaţa Lui era o continuă condamnare. Când Satana lupta înpotriva lui Hristos, el lupta împotriva legii. Urând legea, el ura pe Hristos. Hristos şi legea sunt inseparabili.

Un paragraf interesant se găseşte în Psalmul 40. Hristos spune: “Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, şi legea Ta este în fundul inimii Mele.” Deşi aceasta este o expresie poetică şi nu trebuie dusă prea departe, ea reprezintă totuşi o indicaţie despre poziţia înaltă a legii. O lovitură împotriva legii este o lovitură împotriva lui Hristos. O lovitură împotriva lui Hristos este o lovitură împotriva legii. Aceasta a fost intenţia lui Satana la cruce. Dar Dumnezeu a putut demonstra altceva. Moartea lui Hristos a fost un tribut adus legii. Ea a înălţat nespus de mult legea şi a slăvit-o. A oferit omenirii o nouă viziune a valorii şi sfinţeniei ei. Dacă Dumnezeu a fost dispus să-L lase pe Fiul Său să moară; dacă Hristos a fost dispus mai degrabă să Se jertfească pe Sine decât să fie abrogată legea; dacă este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să se şteargă o iotă sau o frântură din lege, aceasta ne spune despre nemăsurata ei sfinţenie şi importanţă.

Murind pe cruce, Hristos a demonstrat în viaţa Sa posibilitatea păzirii legii. Satana nu a reuşit să-L facă pe Hristos să păcătuiască. Dacă ar fi putut să-L facă pe Hristos să folosească puterea divină spre a Se salva, ar fi dat lovitura. Dacă Hristos ar fi făcut aşa, Satana ar fi pretins că demonstraţia lui Dumnezeu, că este posibil ca oamenii să păzească legea, este nulă. Dar Satana a fost înfrânt. Şi totuşi, el a continuat să folosească mereu această tactică. Iuda spera ca Hristos să Se elibereze din mâna Sinedriului folosind puterea divină. Pe cruce, Hristos era insultat: “Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu Se poate mântui.” Dar Hristos nu a fost clintit. Putea să Se elibereze, dar nu a făcut-o. Satana era perplex. Nu putea înţelege. Dar a ştiut că dacă Hristos murea fără ca el să-L facă să păcatuiască, soarta lui era sigilată. Murind, Hristos a fost biruitor.

Dar Satana nu a renunţat. A pierdut în conflictul cu Hristos, dar ar putea câştiga cu oamenii. Aşa că a pornit să facă “război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus Hristos.” Dacă i-ar putea birui pe ei poate ar mai avea o speranţă.

Demonstraţia lui Dumnezeu

Demonstraţia pe care Dumnezeu doreşte să o facă în ultima generaţie înseamnă mult, şi pentru oameni, şi pentru Dumnezeu. Se poate oare ţine legea lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare vitală. Mulţi neagă că acest lucru ar fi posibil; alţii spun cu jumătate de gură că se poate. Când ne întoarcem spre acest subiect al păzirii poruncilor, chestiunea capătă proporţii nebănuite. Legea lui Dumnezeu este extrem de vastă; ea atinge nivelul gândurilor şi intenţiile inimii. Ea judecă motivele şi faptele, gândurile şi cuvintele. Păzirea poruncilor înseamnă sfinţire deplină, o viaţă sfântă, o aderare de neclintit la principiile neprihănirii, despărţire completă de păcat şi biruinţă asupra lui. Omul muritor are dreptate să se întrebe: Cine este destul de bun pentru aşa ceva?

Şi totuşi, exact aceasta este misiunea la care Dumnezeu S-a angajat, să producă un popor care păzeşte legea, iar El doreşte să vadă aşa ceva. Când provocarea lui Satana este lansată: “Nimeni nu poate păzi legea. Este imposibil. Dacă este cineva care a păzit-o, vreau şi eu să văd,” atunci Dumnezeu răspunde plin de încredere: “Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalips 14:12).

O spunem cu toată reverenţa cuvenită: Dumnezeu trebuie să răspundă provocării lui Satana. Nu este planul lui Dumnezeu, şi nici o parte a scopului Său, de a supune omenirea la o încercare pe care doar o mână de aleşi o pot trece. În grădina Eden, Dumnezeu a supus pe primii noştri părinţi la cel mai uşor test cu putinţă. Nimeni nu poate spune că primii noştri părinţi au căzut deoarece testul a fost prea greu. Căderea lor nu s-a datorat dificultăţii testului, sau faptului că nu li s-a oferit suficientă putere spre a rezista. Ispita nu era permanent în prezenţa lor. Satana nu avea voie să-i tulbure peste tot. El avea acces la ei doar într-un singur loc, la pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ei cunoşteau locul. Puteau sta departe de el. Satana nu-i putea urmări peste tot. Puteau merge acolo unde era Satana doar dacă voiau. Chiar dacă doreau să examineze pomul, nu erau obligaţi să rămână. Puteau pleca. Chiar dacă Satana le oferea fructul, nu erau obligaţi să-l ia. Dar l-au luat. L-au luat şi l-au mâncat deoarece aşa au dorit, nu deoarece nu aveau încotro. Au păşit în nelegiuire în mod deliberat. Nu există scuze. Dumnezeu nu putea imagina o încercare mai uşoară.

Când Dumnezeu cere oamenilor să păzească legea, scopul Său nu este atins dacă o ţin doar câţiva, doar să se poată spune că se poate. Nu se potriveşte caracterului lui Dumnezeu să aleagă oameni grozavi, cu voinţă tare şi educaţie aleasă, spre a demonstra prin ei ce se poate face. Este mult mai în armonie cu scopurile Sale ca cerinţele Sale să fie de aşa fel concepute, încât şi cel mai slab să reuşească, ca nimeni să nu poată spune că cerinţele lui Dumnezeu nu pot fi împlinite decât de câţiva campioni. Din acest motiv Dumnezeu a rezervat demonstraţia Sa cea mare pentru ultima generaţie. Această generaţie este marcată de povara acumulării păcatului. Dacă cineva este slab, ei sunt. Dacă cineva suferă de tendinţe moştenite spre păcat, ei sunt. Dacă cineva are scuze pentru diferite slăbiciuni, ei au. Prin urmare, dacă aceştia pot păzi poruncile, nu mai există scuză pentru nimeni, din nici o generaţie, că nu a făcut la fel.

Dar nu este de ajuns. Prin această demonstraţie, Dumnezeu doreşte să arate nu numai că oamenii obişnuiţi ai ultimei generaţii pot trece cu uşurinţă un test ca cel al primilor noştri părinţi, dar infinit mai mult, ei pot supravieţui unei încercări mult mai grele decât a tuturor oamenilor. Va fi un test care se va compara cu cel al lui Iov, şi se va apropia cu cel prin care a trecut învăţătorul. Ei vor fi cercaţi până la capăt.

 “Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iacov 5:11). Iov a trecut prin anumite experienţe care vor fi repetate în viaţa celor aleşi ai ultimei generaţii. Ar fi potrivit să ne oprim puţin asupra lor.

Încercarea lui Iov

Iov era un om bun. El se încredea în Dumnezeu. Aducea zilnic jertfe pentru fiii lui. “Poate copiii mei au păcătuit,” zicea el. Era un om bogat şi se bucura de binecuvântările lui Dumnezeu. Dar într-o zi, “când fiii lui Dumnezeu s-au adunat înaintea Domnului, a venit şi Satana împreună cu ei.” Ni se prezintă o conversaţie între Domnul şi Satana în legătură cu Iov. Domnul spune că Iov este un om bun, lucru pe care Satana nu îl neagă, dar subliniază că Iov se teme de Domnul doar pentru foloase materiale. El afirmă că, dacă Dumnezeu Şi-ar retrage darurile, Iov L-ar blestema pe Dumnezeu. Afirmaţia sună ca o provocare, iar Dumnezeu o acceptă. Satana capătă permisiunea de a distruge averea lui Iov şi de a-i produce suferinţă, dar să nu se atingă de el personal. Satana trece imediat la acţiune. Proprietăţile lui Iov sunt spulberate iar copiii lui sunt omorâţi.

Atunci “Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua, şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat, şi a zis: ‘Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!’ În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:20-22)

Satana este înfrânt, dar mai face o încercare. La următoarea întâlnire cu Domnul, fără să admită înfrângerea, se plânge că nu i s-a permis să se atingă de trupul lui Iov. Dacă i s-ar permite, spune el, Iov ar păcătui. Afirmaţia este încă o provocare, iar Dumnezeu o acceptă. I se permite lui Satana să-l chinuiască pe Iov, dar să nu-i ia viaţa. Acesta pleacă imediat să-şi facă lucrarea.

El face tot ce se poate, dar Iov stă tare. Soţia lui îl sfătuieşte să cedeze, dar el nu se clatină. Sub durere fizică intensă şi agonie mentală, Iov rămâne credincios. Raportul spune că Iov a trecut testul. “În toate acestea, Iov nu a păcătuit cu buzele lui” (Iov 2:10). Satana este înfrânt şi numele lui nu se mai aminteşte în carte.

În capitolele următoare ale cărţii lui Iov ni se oferă o mică privelişte a luptei care se dă în mintea lui Iov. El este în mare încurcătură. De ce au venit toate aceste necazuri peste el? Nu-şi aminteşte de nici un păcat. Atunci, de ce îl torturează Dumnezeu? Desigur, el nu ştie despre provocarea lui Satana. Nu ştie nici că Dumnezeu contează pe el în criza prin care trece. Tot ce ştie este că dezastrul a venit peste el din senin şi l-a lăsat fără avere, fără copii, şi cu o boală urâcioasă care este gata să-l răpună. Nu înţelege, dar rămâne credincios lui Dumnezeu. Dumnezeu ştia că aşa va face. Satana spusese că nu. Dumnezeu a avut dreptate.

Omeneşte vorbind, Iov nu merita pedeapsa care a venit asupra lui. Dumnezeu Însuşi spune că este fără motiv. “El se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină” (Iov 2:3). Întregul experiment capătă sens doar când este văzut a fi un test specific ce urmăreşte un scop. Dumnezeu a dorit să răspundă acuzaţiei lui Satana că Iov serveşte lui Dumnezeu doar din interes. El a dorit să demonstreze că există cel puţin un om care nu poate fi controlat de Satana. Acest lucru a produs suferinţă lui Iov, dar se pare că nu a existat altă cale. În final, el a fost binecuvântat de Dumnezeu.

Cazul lui Iov a fost păstrat în Scriptură cu un scop. Fără să negăm istoricitatea lui, cazul are o semnificaţie mult mai largă. Poporul lui Dumnezeu din ultimele zile va trece printr-o experienţă similară cu cea prin care a trecut Iov. Vor fi încercaţi ca şi el; vor rămâne fără nici un suport material, iar lui Satana i se va permite să-i chinuiască. În plus, Duhul lui Dumnezeu va fi retras de pe pământ, iar protecţia guvernelor pământeşti va fi îndepărtată. Ei vor fi la fel de uluiţi ca şi Iov. Dar ei, ca şi el, vor sta tare în integritatea lor.

Prin ultima generaţie, Dumnezeu va fi justificat. Rămăşiţa va aduce înfrângerea finală a lui Satana. Acuzaţia că legea nu poate fi ţinută va fi confruntată şi respinsă deplin. Dumnezeu nu va produce doar unul sau doi care ţin poruncile, ci un întreg grup, despre care se vorbeşte ca fiind cei 144.000. Ei vor reflecta deplin chipul lui Dumnezeu. Ei vor demonstra că acuzaţiile lui Satana împotriva guvernării lui Dumnezeu au fost mincinoase.

Guvernarea lui Dumnezeu în instanţă

 O situaţie serioasă s-a creat în cer atunci când Satana a început să-L acuze pe Dumnezeu. Acuzaţiile erau, de fapt, o cerere de demisie. Mulţi îngeri au crezut acuzaţiile. Ei au trecut de partea acuzatorului. A treia parte dintre îngeri – şi trebuie că erau milioane – au dorit o confruntare între Dumnezeu şi conducătorul lor, cel mai strălucitor dintre îngeri, Lucifer. Nu a fost orice fel de criză. Ea ameninţa chiar existenţa guvernării divine. Cum putea Dumnezeu să acţioneze?

Singura manieră prin care situaţia putea fi rezolvată satisfăcător, astfel ca ea să nu se mai repete vreodată, era ca Dumnezeu să supună cazul Său procedurii naturale a faptelor şi dovezilor. Guvernarea lui Dumnezeu era, sau nu era dreaptă? Dumnezeu spunea că este; Satana spunea că nu este. Dumnezeu putea să-l nimicească pe Satana. Acest lucru nu ar fi dovedit că El are dreptate; din contră, ar fi fost un argument împotriva Sa. Nu exista altă cale decât ca fiecare parte să prezinte dovezile, să cheme martorii şi să aştepte pronunţarea finală pe baza concluziilor acestui caz.

Prin urmare, avem aici o instanţă de judecată. Guvernarea lui Dumnezeu este în joc. Satana este acuzatorul; Dumnezeu este acuzatul şi se află în proces. A fost acuzat de nedreptate, cerând fiinţelor create să facă ceea ce acestea nu pot, iar apoi le pedepseşte pentru că nu fac aşa. Legea este punctul central de atac, dar legea fiind doar o transcriere a caracterului lui Dumnezeu, adevăratul subiect al procesului este chiar Dumnezeu şi caracterul Său.

Ca Dumnezeu să-Şi poată susţine afirmaţia iniţială, este necesar ca El să arate că nu a fost arbitrar, că legea nu este aspră şi crudă în cerinţele ei, că este sfântă, dreaptă şi bună, iar oamenii o pot păzi. Este necesar ca Dumnezeu să prezinte cel puţin un om care a păzit legea. În absenţa acelui om, Dumnezeu pierde, iar Satana câştigă. Rezultatul final depinde, deci, de una sau mai multe persoane care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Pe o asemenea dovadă îşi sprijină Dumnezeu guvernarea Sa.

Deşi este adevărat că, din când în când, mulţi şi-au dedicat vieţile lui Dumnezeu şi au trăit fără păcat anumite perioade de timp, Satana susţine că acestea sunt cazuri speciale, cum a fost Iov, şi nu se supun regulilor obişnuite. El cere un caz clar de viaţă fără păcat, şi în care Dumnezeu nu a intervenit. Se poate găsi un asemenea caz?

Ultima generaţie

Dumnezeu este gata să răspundă provocării. El Şi-a stabilit termenii. Demonstraţia supremă a fost rezervată pentru ultima şedinţă a procesului. Din ultima generaţie, Dumnezeu Îşi va alege martorii. Nu pe cei puternici, pe cei onoraţi sau bogaţi, nu pe cei înţelepţi sau învăţaţi; El va alege oameni simpli, obişnuiţi, şi prin ei va face demonstraţia. Satana a pretins că cei ce au servit lui Dumnezeu în trecut au făcut-o din interese personale, că Dumnezeu i-a favorizat şi că el, Satana, nu a avut acces liber la ei.  Dacă lui i s-ar fi permis libertate deplină spre a-şi prezenta ofertele, aceştia ar fi trecut de partea lui. El Îl acuză pe Dumnezeu că I-ar fi frică să facă acest lucru. “Dă-mi o şansă,” spune el, “şi am să-i aduc alături de mine.”

Astfel, pentru a aduce la tăcere acuzaţiile lui Satana; pentru a demonstra că poporul Său Îi serveşte din motive de loialitate şi dreptate, fără vreo referire la răsplată; pentru a elibera numele Său de acuzaţiile de nedreptate şi arbitrariu; şi spre a arăta îngerilor şi oamenilor că legea Sa poate fi ţinută de cei mai slabi dintre oameni, în condiţiile cele mai descurajatoare şi neprielnice, Dumnezeu permite lui Satana să încerce pe copiii Săi până la extrem. Vor fi ameninţaţi, persecutaţi, torturaţi. Vor fi puşi faţă în faţă cu moartea prin decretul de a se închina fiarei şi icoanei ei (Apocalips 13:15). Dar nu vor ceda. Ei sunt dispuşi mai degrabă să moară, decât să păcătuiască.

Dumnezeu retrage Duhul Său de pe pământ. Satana va avea o libertate de acţiune pe care nu a avut-o niciodată până acum. Este adevărat, nu i se permite să ucidă pe copiii lui Dumnezeu, dar aceasta pare a fi singura îngrădire. Iar el foloseşte fiecare ocazie. Ştie implicaţiile. Acum, sau niciodată.

Pentru a face demonstraţia completă, Dumnezeu mai face un lucru. El Se ascunde. Sanctuarul din cer este închis. Sfinţii strigă zi şi noapte după eliberare, dar El pare să nu audă. Aleşii lui Dumnezeu trec prin Ghetsemani. Ei au o mică pregustare din experienţa lui Hristos, în cele trei ore pe cruce. După cum se pare, vor trebui să lupte singuri. Ei trebuie să trăiască fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt.

Cu toate că Hristos Şi-a încheiat lucrarea de mijlocire, sfinţii sunt încă obiectul iubirii şi grijii lui Dumnezeu. Îngeri sfinţi veghează asupra lor. Dumnezeu le oferă adăpost, hrană şi putere să trăiască în sfinţenie. Dar ei sunt încă în lume, ispitiţi, ameninţaţi, chinuiţi.

Vor rezista ei încercării? Pentru ochii omeneşti, acest lucru pare imposibil. Dacă Dumnezeu ar veni să-i recupereze, oh, ce bine ar fi. Ei sunt hotărâţi să reziste celui rău. Dacă este nevoie, pot să şi moară, dar nu sunt dispuşi să păcătuiască. Satana nu are putere – şi nu a avut niciodată – de a-i face să păcătuiască. Îi poate ispiti, îi poate amăgi, îi poate ameninţa; dar nu îi poate constrânge. Dumnezeu demonstrează prin cei mai slabi dintre slabi că nu există scuză, şi că nu a existat niciodată, pentru a păcătui. Dacă oameni din ultima generaţie pot rezista cu succes atacurilor lui Satana, şi dacă ei pot face acest lucru în condiţiile teribile care există şi cu sanctuarul închis, ce motiv a existat vreodată ca oamenii să păcătuiască?

Cei 144.000

În ultima generaţie Dumnezeu face demonstraţia finală că oamenii pot ţine legea lui Dumnezeu şi că pot trăi fără păcat. Dumnezeu nu lasă nimic nefăcut pentru ca demonstraţia să fie deplină. Singura limitare pusă lui Satana este să nu ucidă pe sfinţii lui Dumnezeu. Poate să-i ispitească, să-i amăgească, să-i ameninţe; iar el face tot ce poate. Dar este înfrânt. Nu îi poate face să păcătuiască. Ei câştigă bătălia, iar Dumnezeu Îşi pune sigiliul asupra lor.

Prin ultima generaţie Dumnezeu este justificat. Prin ei, El îl înfrânge pe Satana şi câştigă procesul. Ei formează o parte vitală în planul lui Dumnezeu. Ei trec prin crize teribile; se luptă cu puteri nevăzute din locuri cereşti. Dar ei şi-au pus încrederea în Cel Preaînalt şi nu vor fi daţi de ruşine. Ei au suferit de foame şi de sete, dar acum “nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalips 7:16-17).

Ei “urmează pe Miel oriunde merge El.” Când uşile templului se vor deschide larg, o voce puternică se va auzi: “Doar cei 144.000 intră aici” (EW 19). Ei L-au urmat pe Miel aici prin credinţă. Ei au intrat cu El în sfânta; apoi L-au urmat în sfânta sfintelor. Doar cei care L-au urmat pe acest drum vor intra cu El acolo. Ei vor fi regi şi preoţi. Ei Îl urmează pe Miel în sfânta sfintelor, acolo unde doar marele preot putea intra. Ei vor sta în prezenţa neacoperită a lui Dumnezeu. Ei urmează pe Miel “oriunde merge El. Ei nu vor sta doar în faţa tronului, servind zi şi noapte în templul Său, ci vor sta chiar pe tron, împreună cu El, aşa cum El a biruit şi stă cu Tatăl pe tronul Lui (Apocalips 7:15; 3:21).

Chestiunea de cea mai mare importanţă în univers nu este mântuirea omului, oricât de importantă ar părea ea. Cel mai important lucru este eliberarea numelui lui Dumnezeu de acuzaţiile aduse de Satana. Controversa se apropie de sfârşit. Dumnezeu îşi pregăteşte poporul pentru ultimul mare conflict. Satana se pregăteşte şi el. Subiectul este în faţa noastră şi va fi decis în vieţile copiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu contează pe noi, aşa cum a contat pe Iov. Vom răspunde noi încrederii Lui?

Poporul nostru are privilegiul excepţional de a participa la eliberarea numelui lui Dumnezeu de acuzaţiile nefondate care I S-au adus. Este minunat că ni se permite să depunem mărturie în acest caz. Totuşi, nu trebuie uitat că această mărturie este una a trăirii, nu doar a vorbelor. “In El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). Viaţa era lumina. Aşa a fost cu Hristos, şi aşa trebuie să fie cu noi. Viaţa noastră trebuie să fie lumină, aşa cum a fost viaţa Lui. A da oamenilor viaţă este mai mult decât a le înmâna o broşură. Viaţa noastră este lumina. Trăind, dăm lumina oamenilor. Fără viaţă, cuvintele noastre sunt ineficiente. Dar când viaţa noastră devine lumină, cuvintele vor prinde viaţă. Viaţa noastră va trebui să mărturisească despre Dumnezeu.

Fie ca biserica lui Dumnezeu să aprecieze înaltul privilegiu care i s-a acordat. “Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul” (Isaia 43:10). Nu trebuie să existe “dumnezei străini printre voi; voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (versetul 12). Să ne ajute El să fim martori pentru ce a făcut El pentru noi.

Toate acestea sunt strâns legate de ziua ispăşirii. În ziua aceea, după ce şi-a mărturisit toate păcatele, poporul Israel era curăţit deplin. Ei fuseseră iertaţi mai înainte; acum păcatul era despărţit de ei. Erau sfinţi şi fără pată. Tabăra lui Israel era curată.

Noi trăim astăzi în marea zi antitipică a curăţirii sanctuarului. Orice păcat trebuie mărturisit şi trimis, prin credinţă, la judecată. Aşa cum marele preot intra în sfânta sfintelor, tot aşa poporul lui Dumnezeu urmează să stea faţă în faţă cu Cel Preaînalt. Ei trebuie să aibă asigurarea că fiecare păcat a fost mărturisit, că nu a mai rămas nici o urmă a răutăţii. Curăţirea sanctuarului ceresc depinde de curăţirea poporului de pe pământ. Cât de important este, deci, ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt şi fără pată! În ei, fiecare păcat a fost şters, astfel că ei pot sta faţă în faţă cu un Dumnezeu sfânt şi să trăiască în mijlocul unui foc mistuitor. ‘Voi, cei de departe, ascultaţi ce am făcut! Şi voi, cei de aproape, vedeţi puterea Mea!’  Păcătoşii sunt îngroziţi, în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiţi, care zic: ‘Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?’ ‘Cine din noi va putea să rămână lângă nişte flacări veşnice?’ Cel ce umblă în neprihănire, şi vorbeşte fără vicleşug, cel ce nesocoteşte un câştig scos prin stoarcere, cel ce îşi trage mâinile înapoi, ca să nu primească mită, cel ce îşi astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge, şi îşi leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:13-16).

The Sanctuary Service

Chapter 21 – The Last Generation