După aproape un secol, adevărul despre sesiunea Conferinţei Generale din 1888 continuă să ne ocolească şi este în mare măsură necunoscut în biserica noastră, iar acolo unde este cunoscut, este o „piatră de poticnire.” Este o situaţie derutantă. În timpul acestor o sută de ani de confruntare, mulţi membri au devenit dezorientaţi şi confuzi. Atracţiile lumii devin mai mari în timp ce speranţa revenirii iminente a lui Hristos este tot mai vagă. Caracteristicile distinctive ale adventismului s-au şters. Adevărul soliei care ne-a fost încredinţată nu a fost pus în practică pentru ca să vindece problema teribilă a păcatului. Este un lucru trist că noi, ca popor, avem doar o slabă idee despre chemarea noastră înaltă şi despre ceea ce trebuie să realizeze ispăşirea finală. Mulţi se află în biserică doar ca pasageri într-un autobuz, sperând să se termine curând călătoria şi să ajungă la destinaţie. Ei nu-şi dau seama că autobuzul face un ocol prelungit.

Acest ocol a început cu o sută de ani în urmă. A venit timpul ca biserica mondială să cunoască adevărul despre această călătorie prelungită, despre această istorie a pribegiei. Numai astfel vom putea fi aduşi la mărturisirea umilă şi pocăinţa cerute de Martorul Credincios (adevărat) în timpul sfârşitului.

Mulţi vor întreba: “Cum este posibil ca un eveniment petrecut în biserica noastră cu multe decenii în urmă să ne afecteze acum? Să lăsăm generaţia aceea să se odihnească în pace. Datoria noastră este să terminăm lucrarea.”

Totuşi, semnificaţia acelei sesiuni din 1888 ocupă în continuare un loc considerabil în conştiinţa noastră şi ne urmăreşte până în ziua de azi. La Consiliul Anual din 1988, din America de Sud, s-a votat organizarea comemorării unui centenar Minneapolis, în noiembrie 1988. O propunere unică, într-adevăr. De când a fost organizată biserica pentru prima dată, au avut loc peste 50 de sesiuni ale Conferinţei Generale, însă aici avem una deosebită de toate celelalte. La această sesiune Domnul a trimis “o foarte preţioasă solie” poporului Său, solie ce reprezenta “începutul” soluţiei pentru încropeala laodiceană, şi conţinea cheia pentru pregătirea unui popor pentru luarea la cer.  

Orice adventist ştie că lucrarea nu s-a terminat încă. Ceea ce nu se ştie este că nu se poate termina până când adevărul despre trecutul nostru nu este cunoscut, indiferent cât de teribile sunt implicaţiile. Noi stăm pasivi în timp ce lumea este înghiţită de agitaţie, crimă, sărăcie, boală şi orice fel de degradare pe care mintea omenească o poate inventa. Dar toate acestea se compară numai într-o mică măsură cu problemele pe care le întâmpină biserica noastră acum. Cu adevărat, Israelul modern este la răscruce.

Însăşi existenţa bisericii rămăşiţei depinde de mărturia scrisă. Fără “istoria” găsită în Biblie, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea nu ar avea motiv să existe. Această mărturie defineşte adevărul neprihănirii şi moartea inerentă în păcat; ilustrează un plan divin în vederea unirii dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu. Adevărul care va strânge de pe tot pământul un popor deosebit, ajuns la maturitate spirituală, este credinţa că această unire poate fi realizată acum şi pentru veşnicie.

Cartea este o relatare a vieţilor oamenilor. Este o relatare care susţine că a fost “inspirată de Dumnezeu,” deşi este înţesată cu toate nuanţele de infracţiuni omeneşti şi păcat. Raportul are o finalitate irevocabilă extrem de serioasă. Este imposibil să se anuleze sau să se schimbe în vreun fel faptele din care este alcătuită acea istorie – nici chiar Dumnezeu, care este suveran, nu poate face acest lucru. Aceasta ne permite să acceptăm istoria exact aşa cum este. Domnul a considerat potrivit să folosească această mărturie şi să întemeieze cazul Său pe această relatare a rebeliunii şi vrăjmăşiei faţă de Sine. Indiferent cât de ruşinos este acel trecut, noi primim acest Cuvânt ca fiind Cuvântul adevărului Său, care trebuie să câştige în cele din urmă biruinţa asupra păcatului.

Adventiştii de ziua a şaptea pretind a fi păzitorii acestui adevăr şi posesorii soluţiei la problema păcatului. De mai bine de un secol pretindem acest lucru. Însă ne-am mulţumit să ignorăm sau să neglijăm propria noastră istorie. Nu mai putem continua aşa, şi în acelaşi timp să mărturisim că suntem credincioşi adevărului, sau să nesocotim şi să ignorăm mărturia Cuvântului Său şi să rămânem uniţi cu Domnul. Când istoria noastră va fi cunoscută, înţeleasă şi acceptată exact aşa cum este, va împlini cu exactitate ceea ce această generaţie este chemată să realizeze. De asemenea, va face cunoscut viitorul. 

Motivul pentru care adventiştii de ziua a şaptea cred în Biblie nu este acela că ar fi fost de faţă la scrierea ei, sau că ar cunoaşte martori oculari care au văzut pe profeţi scriind-o. Nici pentru că ar cunoaşte personal pe autori şi pot garanta pentru ei, sau pentru că raportul este măgulitor. Ei cred convinşi fiind că este adevărul lui Dumnezeu dat poporului Său, având în el puterea de a nimici păcatul adânc înrădăcinat al omului – vrăjmăşia sa faţă de Dumnezeu. Hristosul acestei Cărţi dovedeşte că există putere în Cuvânt, şi a înfăptuit ceea ce Satana a spus că omul căzut nu poate face. Echipamentul spiritual de bază care L-a făcut în stare pe Isus să biruiască este pus la dispoziţia ultimei generaţii, care este la fel chemată să trăiască fără păcat. La baza acestei realităţi trebuie să fie credinţa în istoria redată în Carte.

În virtutea aceleiaşi garanţii, istoria adventiştilor de ziua a şaptea trebuie să fie cunoscută, înţeleasă, crezută şi acceptată exact aşa cum este. Orice mai puţin de atât “nu este din credinţă,” şi Cuvântul spune: “Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat” (Rom. 14:23).

Israelul din vechime

Dacă naţiunea iudaică ar putea să înţeleagă în totalitate adevărul din Vechiul Testament, ar descoperi pe Hristos, Mesia Cel făgăduit, prezentat şi confirmat cu claritate în Noul Testament. Ei nu au reuşit să recunoască Personajul principal pe care istoria lor Îl descoperă, deoarece nu au citit-o cu discernământ spiritual. Tragedia acestei orbiri poate fi depăşită de fiecare evreu care reciteşte Raportul şi înţelege şi acceptă ceea ce spune istoria cu adevărat. Onestitatea va obliga la o acceptare din inimă a lui Isus ca Mesia. Dacă evreii ar putea vedea scopul adevărat şi slava lui Dumnezeu în istoria lor, aceasta ar avea repercursiuni în întreaga lume. Efectele ar fi simţite printre toate naţiunile. Respingerea istoriei lor timp de secole ar fi transformată într-o pocăinţă adâncă cu urmări uimitoare. Dar nu toţi evreii acceptă adevărul, aşa cum este, despre istoria lor, şi naţiunea va fi fragmentată. În limbajul adventist aceasta ar fi o “zguduire” datorită “mărturiei directe,” cu rezultate grozave şi cuprinzătoare.

Totuşi, dacă Duhul lui Dumnezeu poate atinge un segment al naţiunii, iar aceştia descoperă mântuirea prin credinţă şi dau lui Dumnezeu slava pe care o merită, reabilitând numele Său, atunci cu siguranţă că durerea “zguduirii” va merita toate implicaţiile. Rezultatul acestei credinţe autentice în Biblie, istoria naţiunii lor, va purta rodul convingerii şi pocăinţei. Va fi ca şi când “… am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui” (Apoc. 18:1). Un asemenea deznodământ ar putea avea loc oricând, dacă ei sunt doritori să accepte Raportul aşa cum este.

Israelul modern

Israelul modern, Biserica rămăşiţei, biserica noastră, are o istorie de numai un secol, în comparaţie cu mileniile naţiunii iudaice. Dar istoria noastră este înfăptuită în timpul sfârşitului şi are o semnificaţie specială pentru ca universul întreg s-o citească. Geniul latent al adventismului, perceput acum doar într-o mică măsură, va trebui să-şi ocupe locul şi să fie înţeles, invincibil în faţa bastioanelor păcatului. Întrebarea este: Cât timp va fi necesar pentru adventişti ca să “vadă” şi să “cunoască” istoria lor mai bine decât strămoşii lor spirituali? Această istorie s-ar fi putut încheia cu mult timp în urmă dacă n-am insista să spunem că “vedem,” şi, prin urmare, să dovedim că nu numai evreii din vechime pot fi orbi. Istoria noastră în curs de desfăşurare devine cu fiecare an ce trece mai uluitoare. Dacă “descoperirile lui Dumnezeu” pe care le-au avut evreii şi care au trecut apoi la Rămăşiţă urmează să fie acceptate concret, mai devreme sau mai târziu scopul divin urmează să se împlinească în fiecare detaliu, indiferent cât de umilitoare poate fi experienţa pentru noi. Ispăşirea finală trebuie realizată, “… apoi sfântul Locaş va fi curăţit” (Dan. 8:14).

Impasul

În istoria sacră există un mare mister care iese la iveală atunci când este analizată viaţa şi lucrarea lui Hristos. Timp de secole poporul ales al lui Dumnezeu a aşteptat să vină Mesia. Dar când a venit, a fost respins. El nu S-a potrivit ideilor preconcepute despre ceea ce trebuia să fie şi să facă Mesia. Nu S-a îmbrăcat potrivit. Nu a cunoscut oamenii potriviţi. Solia Sa era prea umilitoare.

Cu toate acestea, Cartea spune: “… gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.” Problema nu era poporul. Mărturia inspirată a lui Luca spune: “Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte, şi L-au răstignit?” Oare de ce s-au desfăşurat evenimentele în felul acesta? Nu trebuia să se întâmple aşa, pentru că Isus a spus: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!” (Luca 24,25). Cei care ar fi trebuit să ştie, cei care ar fi trebuit să creadă – conducătorii – tocmai ei au fost cei orbi şi necredincioşi, ignoranţi în ce priveşte semnificaţia reală a Scripturii.

Acest eveniment istoric continuă să fie dezbătut de atunci încoace. Evrei, atei, agnostici, deişti, musulmani şi mulţi alţii, inclusiv creştinii, continuă spirala controversei. Dacă am crede raportul istoric, situaţia ar fi alta.

Într-un mod asemănător, greu de privit, noi ca popor am conceput un set de idei cu privire la ce s-a întâmplat la acea remarcabilă întâlnire cunoscută sub numele de Conferinţa de la Minneapolis din 1888. Acesta este evenimentul pe care îl comemorăm în 1988. Întâlnirea din 1888, veche de un secol, a determinat publicarea a două puncte de vedere diametral opuse. Oare cum a devenit poporul lui Dumnezeu aşa de încurcat, când există un raport scris? Odată cu trecerea timpului, această dihotomie s-a agravat din ce în ce mai mult, iar acum a atins proporţii îngrijorătoare. Din nefericire, nu poate exista compromis între cele două puncte de vedere. Unul sau altul este teribil de greşit. Este dureros ca un popor care vorbeşte mult despre a doua venire a lui Hristos să se găsească într-o poziţie atât de incertă. Este imperativă cunoaşterea şi înţelegerea propriei noastre istorii. Cu adevărat, Israelul modern a ajuns la răscruce. Este timpul să alegem calea cea bună pentru a evita ocolul. Aceasta va fi decizia cea mai provocatoare din toate timpurile.

Oare nu este evident că vrăjmaşul va continua să facă tot posibilul pentru a întârzia hotărârea care-i anunţă sfârşitul? Până când nu este făcută alegerea corectă, toată strategia din lume nu va folosi la nimic, iar ocolul va trebui să continue.

Istoria Israelului modern

Au trecut mai bine de treizeci şi cinci de ani de când manuscrisul “1888 Re-Examined” a fost prezentat conducătorilor Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. În toţi aceşti ani, manuscrisul a circulat în câmpul mondial sub diferite forme, complet sau incomplet, dat totdeauna în cantităţi limitate. Dar acest lucru s-a schimbat acum. Pentru prima dată autorii au publicat cartea şi este la îndemâna bisericii mondiale. Dovada istorică însoţită de o documentaţie completă şi sute de paragrafe ale lui Ellen White, definesc evenimentul 1888 în istoria noastră ca fiind o bătălie câştigată de vrăjmaşul – dar războiul nu s-a terminat. Deşi “vrăjmaşul ne-a împiedicat să obţinem acea competenţă care trebuia să fie” a noastră, totuşi Martorul Credincios continuă să stea la uşă şi să bată pentru a I se deschide. Solul Domnului a afirmat categoric că: “Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă, şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost ţinută în mare măsură departe de lume” (vezi 1 SM 234, 235). Aceasta este o tragedie pe care numai veşnicia o poate descoperi pe deplin. În ea trebuie găsită rădăcina neputinţei spirituale din prezent şi apostazia atât de larg răspândită. Un efect ascuns îl constituie prăpastia crescândă dintre laici şi conducători, în ce priveşte credibilitatea.

Poziţia oficială a bisericii prezintă în continuare sesiunea 1888 ca pe o “biruinţă,” deşi tot ceea ce a spus Ellen White este exact contrariul. Dacă ar fi adevărat şi solia a fost primită cu adevărat, atunci este evident că Domnul este responsabil pentru întârzierea terminării lucrării. Dacă solia nu a fost primită, estimare pe care Domnul o plasează în istoria noastră, atunci biserica este responsabilă pentru întârziere. De aici rezultă că nu există nici o cale prin care să putem aştepta concret din partea Cerului să încerce din nou să ne dea ploaia târzie, până ce nu lămurim această chestiune.  

Poziţia oficială a fost prezentată limpede în următoarele trei cărţi: By Faith Alone (1962), Through Crisis to Victory (1966), şi Movement of Destiny (1971).

De când au fost publicate aceste 1500 de pagini, noi încercări au fost făcute pentru a spune bisericii că solia a fost “în mare măsură primită.” O negare mult mai recentă a istoriei noastre se află în “The Australian Years” (1983), la pagina 11: “Criza de la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis din 1888 şi opoziţia din partea unor lideri ai bisericii faţă de primirea soliei neprihănirii prin credinţă, pe fondul mărturisirii unor oameni importanţi, s-a atenuat mult. Prin lucrarea ei scrisă şi orală, Ellen White a ajutat timp de mai bine de doi ani la stăvilirea valului de reacţie negativă, iar doctrina îndreptăţirii prin credinţă fundamentată pe Biblie, a fost în mare măsură primită începând cu anul 1891.”

Într-adevăr, Ellen White a încercat “să stăvilească valul de reacţie negativă,” însă toate publicaţiile care pretind că solia a fost primită sunt în contrast clar cu afirmaţiile ei categorice, care afirmă exact contrariul. Am făcut deja referire la cea făcută în 1896. Ellen White a spus clar: “Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul cu slava ei a fost respinsă, iar prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost ţinută în mare măsură departe de lume” (1 SM 234, 235).

Este imposibil să evităm gravitatea acestei acuzaţii împotriva “propriilor noştri fraţi.” În contrast cu ideea că “opoziţia… s-a atenuat mult” în decursul a doi ani, trebuie remarcat îndeosebi faptul că declaraţia ei referitoare la opoziţie şi rezistenţă continuă, a fost supusă atenţiei bisericii la opt ani după sesiune. Din ziua aceea şi până în prezent nu a provenit nici măcar un singur cuvânt de la pana inspirată care să dea oricare altă interpretare crizei din 1888. Mărturia cere să începem să înţelegem istoria noastră aşa cum este. Cu durere trebuie notat faptul că a existat încă o dezminţire gata pentru tipar în 1984.

Biograful lui Ellen White ne spune în “The Lonely Years,” 1876-1891, pag. 398: “Conceptul conform căruia Conferinţa Generală, şi astfel denominaţiunea, a respins solia neprihănirii prin credinţă în 1888 nu are fundament… scrierile din vremea aceea nu sugerează nici o respingere la nivel denominaţional. Nu există nici o afirmaţie a lui Ellen G.White care să susţină că a fost aşa.”

Cum poate fi făcută o astfel de afirmaţie? Sunt mărturii ale vremii care atribuie evenimentului 1888 respingerea ploii târzii şi a marii strigări. Buletinul Conferinţei Generale din 1893 afirmă foarte clar acest fapt. Şi mărturiile lui Ellen G.White, făcute pe o perioadă de ani de zile, prezintă tragedia într-o imagine foarte clară. Mai există “1888 Re-Examined,” care are o documentaţie covârşitoare şi amplă asupra evenimentului. Nu este cazul să insistăm aici.

Mentalitatea uzuală în Israelul modern

Mulţi adventişti de ziua a şaptea îşi dau seama că este ceva în biserică ce împiedică împlinirea chemării divine şi a destinului nostru. Lucrurile nu merg bine în Israel, în ciuda proclamărilor contrare şi a tuturor programelor strategice. În căutarea unei soluţionări, mulţi vor sugera: “Ca biserică, noi înţelegem neprihănirea prin credinţă şi o predicăm cu claritate, dar problema noastră este că nu trăim aşa cum ar trebui” (Origin and History, Vol. 2. p. 281; The Lonely Years, p. 415).

Asemenea declaraţie indică o neînţelegere gravă, neputând să reziste unei analize atente. Dacă suntem de acord că “neprihănirea” este prin “credinţă,” atunci devine evident că dacă cineva are “credinţă,” atunci “neprihănirea” se va manifesta de la sine în viaţa lui. Acel cineva o va trăi. Dacă n-ar fi adevărat, atunci termenul nu semnifică altceva decât o semantică fără sens. Pentru adventiştii de ziua a şaptea “neprihănirea prin credinţă” reprezintă cu siguranţă pregătirea caracterului pentru venirea Domnului. Serva Domnului a înţeles acest lucru foarte bine. Vorbind de puterea şi slava soliei 1888, ea a declarat: “Vrăjmaşul omului şi al lui Dumnezeu nu doreşte ca acest adevăr să fie prezentat pe deplin; căci el ştie că dacă poporul îl primeşte în întregime, puterea lui va fi zdrobită” (RH, 3 septembrie, 1889).

Aceasta ar trebui să ne deschidă ochii pentru a vedea groaznica dihotomie din biserica noastră. Atâta timp cât există confuzie în legătură cu “solia preţioasă” pe care a trimis-o Domnul poporului Său, tot atâta timp va ţine vrăjmaşul biserica subjugată. Dar deocamdată trebuie să întrebăm: “Oare este frântă puterea vrăjmaşului în viaţa noastră ca biserică? Oare nu va fi poporul Domnului gata pentru a doua Sa venire, pentru înălţare, când puterea vrăjmaşului va fi “zdrobită” cu adevărat? Motivul pentru care noi nu suntem gata, şi încă de un secol, este fie pentru că nu am înţeles “pe deplin” adevărul despre neprihănirea prin credinţă şi nu l-am primit – fie Domnul este vinovat pentru lunga întârziere a revenirii Sale. Dacă îl înţelegem, dar nu-l “primim pe deplin,” atunci îl respingem cu adevărat!

“Lumina” dată adventiştilor de ziua a şaptea nu are scopul de a pregăti un popor pentru moarte. Noi suntem răspunzători pentru pregătirea unui popor pentru viaţă, acum şi de-a lungul veşniciei. Aceasta semnifică înălţarea la cer. Dacă n-ar fi adevărat, nimeni n-ar putea şti câte decenii vor trebui să mai treacă până când povara întristării, durerii şi păcatului poate fi ridicată. “Neprihănirea prin credinţă” înseamnă exact ceea ce scrie – să trăieşti neprihănit prin credinţă. Prin urmare este imposibil să o înţelegi cu adevărat şi să o predici cu claritate fără să o trăieşti! Ceea ce îl aduce la răscruce pe Israelul modern este tocmai înţelegerea corectă a acestui adevăr.

Scopul lui Dumnezeu pentru Israelul modern

Pare evident că esenţa noului legământ constă în producerea acelei iertări în urma căreia păcatul va fi uitat pentru totdeauna. Păcatul este şters din sanctuarul ceresc, concomitent desfăşurându-se o lucrare complementară în inima poporului lui Dumnezeu. Această iertare nu acoperă imperfecţiunea, ci o înlătură. Însăşi expresia “neprihănirea prin credinţă” înseamnă neprihănirea lui Hristos, şi exact acest lucru îl doreşte Hristos pentru poporul Său. Astfel că, înainte ca El să vină în această lume, s-a spus: “… şi-i vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1:21). Prin urmare, credinţa deplină în neprihănirea lui Hristos cuprinde semnificaţia desăvârşirii. Respingerea acestui adevăr a ţinut departe de poporul nostru puterea deosebită a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a dorit să o reverse peste noi.

Generaţia care a fost martoră acestei respingeri a trecut la odihnă. Dar în ultimii ani importanţa Conferinţei Generale din 1888 a fost, datorită circumstanţelor, impusă bisericii. Pur şi simplu există prea multe abateri de la pietrele de hotar pentru a trece neobservate. Dacă poziţia oficială se va schimba, iar dovada istorică aşa cum a fost dată de Domnul prin solul Său, va fi primită ca adevăr, atunci ocolul va lua sfârşit şi “piatra de poticnire” va fi îndepărtată. Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul va avea cale liberă.

Dacă adevărul despre propria noastră istorie va fi în continuare respins de conducere, vom avea parte de o călătorie prelungită şi vom călca tot mai mult pe urmele vechiului Israel. Am fost avertizaţi în mod concret, repetat şi categoric să evităm acest drum. Rezultatul unei astfel de conduite este greu de contemplat. Prin urmare, cu cât domnia păcatului se va prelungi, cu atât responsabilitatea bisericii va fi mai mare.

Mai mult decât atât. Domnul ne-a prezentat într-o manieră descurajatoare şi uimitoare consecinţele grozave ce vor urma dacă vom stărui pe calea noastră, în loc să urmăm lumina şi sfatul Său. În contextul respingerii soliei 1888, Domnul ne-a spus:

“Împietrirea şi necredinţa din timpul nostru sunt mai puţin scuzabile decât au fost pentru evreii din timpul lui Hristos. Ei nu au avut înaintea lor exemplul unei naţiuni care să suporte plata pentru necredinţă şi neascultare… În zilele noastre au fost date dovezi mai multe şi lumină mai mare. Noi avem atât exemplul lor, cât şi avertizările şi mustrările adresate lor, deci păcatul nostru împreună cu plata lui vor fi mai mari, dacă refuzăm să umblăm în lumină… Deşi avem toată lumina care a strălucit peste poporul Său din vechime, descrisă în mod amănunţit, totuşi noi mergem pe acelaşi drum, împărtăşim acelaşi spirit, refuzăm să primim mustrare şi avertizare; vina noastră va fi cu mult amplificată, şi condamnarea de care au avut ei parte va cădea peste noi, numai că va fi mult mai mare, tot aşa cum lumina din timpul nostru este mai mare decât a fost lumina din timpul lor” (R&H, 11 aprilie, 1893).

Când Domnul este nevoit să Se aplece asupra cuvântului “plată” ca să pună la încercare şi să scoată pe copiii Săi din orbirea lor persistentă, criza este iminentă. Un lucru este sigur – la ora asta nu suntem cu nimic mai buni decât evreii. Cât timp mai este până când vom avea parte de această “plată,” rămâne de văzut. Unii pot sugera că recentele dezastre financiare nu sunt altceva decât binecuvântări. Când începem să întrezărim adevărul că întregul context şi presiunea avertizării au legătură cu eşecul din 1888, nu putem decât să rămânem uimiţi de îndelunga suferinţă a Domnului nostru. Oare cât timp va mai trăi Israelul modern cu iluzia că totul este bine şi să continue să dispreţuiască realitatea, ignorând sfatul lui Dumnezeu, scopul şi atitudinea Sa? Dacă n-am avea exemplul Ninivei şi certitudinea că o naţiune se poate pocăi – atunci ar exista motiv de disperare.

Israelul modern în timpul sfârşitului

Pentru noi, istoria evreilor este o pildă care trebuie citită şi înţeleasă. Serva Domnului trasează paralele prea clare pentru a fi ignorate. Suntem la limita conştiinţei pentru a accepta acest sfat ca fiind de la Domnul. Iată câteva elemente evidente prezentate sumar:

Apelul solemn şi final către biserica a şaptea, ultima biserică, biserica Laodicea, este adresat conducerii acestei biserici, corpului ei pastoral. Martorul Credincios impută acestei conduceri neînţelegerea adevăratei ei stări. “Sunt bogat, m-am îmbogăţit…” nu se referă la starea materială. Acuzaţia este împotriva mândriei noastre cu privire la presupusa cunoaştere a evangheliei şi lăudăroşenia că noi înţelegem “neprihănirea prin credinţă.”

La fel de serioasă este concluzia clară ce reiese din publicaţiile denominaţiunii, care acuză membrii laici de ignoranţă şi aruncă asupra lor vina întârzierii, în timp ce îi dezvinovăţeşte pe pastori (Through Crisis to Victory. pp. 233-239; Movement of Destiny, pp. 317, 582, 613). Dacă după un secol de aşteptare conducătorii au dreptate, “nu a existat nici o respingere,” şi membrii bisericii au greşit, nu au urmat lumina, ce speranţă mai este ca biserica să fie vreodată gata pentru venirea Domnului? Adevărul complet va limpezi minţile pastorilor, membrilor laici şi ale tinerilor noştri. Toţi vor cunoaşte că Domnul nu este insensibil la rugăciunile şi pocăinţa noastră. Cu toţii vom cunoaşte că ceea ce întârzie revenirea Sa este propria noastră necredincioşie.

Apelul Domnului nostru: „Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!” trebuie să fie înţeles ca o chemare sinceră la pocăinţă denominaţională. Solia este pentru îngerul bisericii, prin urmare este adresată conducerii bisericii. Sincer vorbind, noi nu ne cunoaştem sărăcia. Suntem sinceri în ignoranţa noastră. Ceea ce ne atribuim cu mândrie este produsul autentic care constă de fapt din teme şi concepte împrumutate de la reformatorii secolului al şaisprezecelea, sau de la evanghelicii moderni. Dovada poate fi găsită în istoria evreilor, care ne serveşte drept pildă. Ei „au avut” sabatul timp de milenii, dar reiese clar din cuvintele Domnului că nu l-au înţeles, nu i-au apreciat adevărata semnificaţie şi nici nu l-au „păzit” cu adevărat. Ignoranţa noastră spirituală are aceeaşi traiectorie. Isus spune: „Tu nu ştii…”

Chemarea la pocăinţă, pe care o adresează Hristos conducerii, poate apărea ca o insultă sau înjosire. El spune: “Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc.” O astfel de pedeapsă va veni prin conştientizarea respingerii din trecut şi a automulţumirii, însoţite de groază şi consternare, iar apoi prin cunoaşterea deplină, neacoperită, a întregului adevăr al istoriei noastre denominaţionale. Inimile sincere vor răspunde şi vor fi reînsufleţite. O astfel de pocăinţă va restabili respectul faţă de conducerea oficială a bisericii. Când conducătorii sunt aduşi la pocăinţă şi mărturisire a insultei din trecut faţă de Duhul Sfânt, biserica din întreaga lume va onora Conferinţa Generală, iar prăpastia crescândă în ce priveşte credibilitatea nu va mai exista. Din punct de vedere financiar, va răsări o nouă zi.

Apelul la pocăinţă pentru eşecurile înaintaşilor noştri, făcut acestei generaţii, este potrivit. Istoria sacră este plină de recunoaşteri şi mărturisiri pentru “nelegiuirea părinţilor lor.” Există multe exemple în Vechiul Testament. Peste tot în Cuvântul Său întâlnim chemarea la “pocăinţă denominaţională.” Ispăşirea finală decurge din recunoaşterea situaţiei “noastre” reale înaintea Domnului. “Femeia” care se pregăteşte să devină “soţia” Mielului este chiar acest grup de oameni. Ultima cuvântare publică a lui Hristos a fost un apel la pocăinţă adresat conducătorilor iudei din Ierusalim, şi o tânguire dureroasă cauzată de refuzul lor. Ninive este un “model” pe care l-a folosit Isus, sugerând conducătorilor iudei să-l urmeze. Această pocăinţă era “de la cel mai mare până la cel mai mic,” de la împărat până la măturătorul de pe stradă, sau pentru noi, de la Conferinţa Generală până la ultimul membru botezat în biserică.  

Păcatul respingerii “începutului ploii târzii” în timpul şi după 1888 trebuie înţeles în adevărata lui semnificaţie – o insultă adusă Duhului Sfânt. Timpul nu poate şterge o insultă. Etica obişnuită cere ca o insultă să fie recunoscută, după care să urmeze cererea de iertare. Atât timp cât insulta nu este recunoscută, împăcarea nu poate avea loc sub nici o formă. Prin urmare, evenimentul 1888 va continua să fie o insultă adusă Divinităţii. Indiferent cât de multe rugăciuni s-ar înălţa pentru ploaia târzie, Cerul nu poate aplana diferendul până când insulta nu este recunoscută şi urmată de o pocăinţă autentică.

În cele din urmă – păcatul Calvarului şi păcatul 1888 relevă adânca păcătoşenie a inimii umane – propriile noastre inimi. Dacă naţiunea iudaică ar putea să “vadă” păcatul Calvarului, ar fi onest din partea lor să-L accepte pe Hristos ca Mesia. Dacă şi conducătorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea ar putea să “vadă” păcatul 1888 cu tot ceea ce implică el – o insultă adusă Duhului Sfânt şi o reeditare a Calvarului – atunci pământul ar fi “luminat de slava Sa,” şi Babilonul cel mare ar fi demascat ca fiind “un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat.” Pocăinţa denominaţională autentică va recunoaşte şi confirma starea noastră reală, “nenorociţi” şi “goi,” în faţa ochilor scrutători ai universului. 

Israelul modern la răscruce

Astfel că în ziua de azi se aşterne în faţa bisericii un secol de confruntare între Dumnezeu şi poporul Său. Delegaţii la Consiliul Anual din 1986 au avut pe ordinea de zi comemorarea tragediei 1888. Adventist Review din 30 octombrie, 1986, o descrie ca fiind “o reeditare dramatică a sesiunii 1888.” Cu adevărat în 1888 s-a petrecut o dramă. “Satana a reuşit într-o mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a dorit să le-o dea” (1 SM 234, 235). Această întâlnire notabilă “a fost singura sesiune a Conferinţei Generale unde Ellen G.White a fost sfidată public” (AR, Oct. 30, 1986).

Planurile pentru întâlnirea de la Minneapolis din noiembrie 1988, sunt mari. Aceste planuri includ căutarea de răspunsuri la următoarele întrebări: Ce s-a întâmplat cu adevărat? Care au fost chestiunile doctrinale? Cine erau personalităţile implicate? Care au fost rezultatele?

Aceste evenimente au fost cunoscute cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Ele au constituit motivul pentru apariţia a trei cărţi care resping istoria noastră, plus alte negări puternice. Nu numai Ellen G.White a fost sfidată, ci şi istoria bisericii noastre. Noi ştim deja ce s-a întâmplat. Ştim deja problemele doctrinale. Cunoaştem deja personalităţile implicate şi urmările teribile. Ceea ce nu ştim însă este cât timp vom mai continua să acoperim istoria noastră.

Mărturia sacră relevă limpede că preoţii, conducătorii şi cei mari l-au respins pe Hristos la prima Sa venire, înşelând şi determinând astfel poporul să lepede pe Mântuitorul. Când tragedia acelei experienţe a fost percepută de poporul lui Dumnezeu, au fost străpunşi şi au strigat: “Ce să facem?” Răspunsul a fost clar: “Pocăiţi-vă!” Lumina cerească şi puterea divină ce au urmat i-au făcut în stare să priceapă adevăruri care până atunci fuseseră neînţelese. Ne putem aştepta la mai puţin în timpul sfârşitului?

Dacă centenarul 1988 se dovedeşte a fi un timp de post şi rugăciune fără nici o manifestare teatrală; o proclamare solemnă a adevărului istoriei noastre; dacă ne aduce în postura de a avea “credinţa lui Isus” şi ne face în stare să stăm pentru adevăr chiar dacă ar cădea cerul; atunci Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Mântuitorul lui Israel, va putea face acum pentru poporul Său, ceea ce a dorit să facă în urmă cu un secol. În urma acestui centenar ar putea apărea o înţelegere sfântă a păcatului nostru, o pocăinţă binecuvântată care ar transforma Conferinţa Generală din 1990 într-o zi a ispăşirii autentică, pentru Israelul modern.

Israelul modern se află la răscruce. Ce drum vom alege?