Indiferent de cât timp eşti adventist, ai auzit o mulţime de predici despre starea jalnică în care se găseşte biserica Laodicea. Eticheta ne-a fost pusă de mai bine de o sută de ani. S-ar părea că până acum solia ar fi trebuit să aibă un oarecare impact sau cel puţin să o fi auzit bine. Dar am auzit-o noi? Are nevoie Laodicea de o proteză auditivă?

Orice comitet, departament, conferinţă sau oricare alt segment al administraţiei bisericii care ar îndrăzni să afirme astfel de lucruri teribile ca cele care se spun despre Laodicea - ei bine, ar avea necazuri. Le-ar fi ataşată imediat eticheta îngrozitoare de "critici." Putem întreba foarte bine: Cine are dreptul să le spună adventiştilor că sunt "ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi," când ei ştiu că nu este aşa? Dacă situaţia este atât de gravă, atunci nici nu ar trebui să apară în public. Ceva nu este în regulă. Ar fi trebuit să renunţăm la această idee sau, cum se spune în marină, să efectuăm o retragere strategică, dar există o piedică. Declaraţia este făcută de nimeni altul decât de Martorul Credincios, Însuşi Domnul Isus Hristos. Auzim noi ce spune El?

Solia 1888 ne-a străpuns urechile

Printre multe lucruri care ni s-au spus în legătură cu ceea ce am pierdut la Minneapolis, nici unul nu este mai grav decât condamnarea din Review, 26 august 1890. Următoarea afirmaţie se afla chiar pe prima pagină, ca să o vadă întreaga lume: "Începând cu întâlnirea de la Minneapolis, am înţeles starea bisericii Laodicea ca niciodată mai înainte. Am auzit condamnarea lui Dumnezeu rostită asupra celor care se simt atât de mulţumiţi, care nu îşi cunosc sărăcia spirituală." 1 Timp de mai mult de treizeci de ani biserica auzise vorbindu-se despre starea ei de încropeală. Dar de data aceasta era altfel. Era "ca niciodată mai înainte."

Este adevărat că marea dezamăgire avusese loc cu aproape o jumătate de secol în urmă, când biserica devenise un trup viu cu un destin divin. În 1890 nu mai erau în viaţă prea mulţi dintre ei şi, desigur, odată cu bătrâneţea apar şi problemele de auz. Dar deseori cei care au probleme de auz cred că ceilalţi nu vorbesc clar, suficient de tare sau chiar că nu spun ceva care să merite atenţia. Şi când trupul ajunge la o sută de ani, pericolul este foarte mare.

Episodul 1888 este o pildă şi Dumnezeu ne va proba din nou. Dacă avem idei confuze cu privire la ceea ce s-a întâmplat în trecut, vom repeta greşelile. În ceea ce priveşte prezentul şi viitorul, nici o putere din cer sau de pe pământ nu-i poate ajuta pe cei care refuză să înfrunte cu sinceritate realitatea. Respingerea soliei 1888 a reprezentat un eşec în recunoaşterea şi aprecierea lucrării Duhului Sfânt şi a lui Hristos. Deoarece faptele din perioada 1888 sunt atât de distorsionate, atitudinea manifestată în prezent este încă lipsită de apreciere şi încredere. Suspectăm că solia ne va conduce la fanatism, cu toate că Ellen White a caracterizat-o ca fiind "foarte preţioasă." Ne va mai trimite Domnul mărgăritare ale adevărului atâta timp cât vom rămâne încătuşaţi în acest mod de gândire? Dacă nu vom învăţa lecţiile istoriei noastre, va fi imposibil să evităm repetarea ei.

O analiză atentă a atitudinii noastre din prezent ar trebui să ne ajute să înţelegem că îndoiala noastră cu privire la istorie ne face să ne îndoim cu privire la Spiritul Profetic. Istoria 1888 validează lucrarea şi solia lui Ellen White aşa cum nu o poate face nici un alt episod din cariera ei. Surzenia noastră la strigătul istoriei ne face şi mai incapabili să auzim ceea ce ne spune Martorul Credincios în prezent. Să presupunem că Cel Neprihănit care i-a înfruntat cu un bici pe conducătorii evreilor în templul din Ierusalim ar apărea astăzi în mijlocul nostru. Vom fi noi capabili, aşa inteligenţi, informaţi şi sinceri cum ne considerăm, să stăm înaintea Lui cu mai mult curaj decât au stat ei când le-a cerut curăţirea templului?

Să presupunem că ar începe să ne probeze cu privire la acele de ce-uri ale dilemelor noastre actuale, lucrarea educaţională, medicală şi evanghelistică. Am putea noi să auzim ce ne întreabă?

Trebuie să ne întrebăm: Ascultăm noi?

Ce garanţie avem că suntem mai capabili să Îl auzim pe Isus Hristos decât erau evreii din vechime? Vocea Sa li se adresa pe calea undelor sonore, iar ei nu o puteau auzi. Glasul Său vine la noi prin măreţia tăcută a Duhului Sfânt. Dacă o auzim sau nu, depinde de atitudinea inimii. Noi avem mai multă lumină decât înaintaşii noştri, deci, avem responsabilităţi mai mari. Înstrăinarea inimii faţă de Hristos care i-a acaparat pe evreii din vechime este aceeaşi care a cauzat respingerea soliei 1888. Pericolul care ne pândeşte în prezent este ca înstrăinarea noastră să fie mult mai subtilă, mai sofisticată, mai adânc îngropată în conştiinţă decât cea pe care au cunoscut-o ei. Suntem noi mai capabili să deosebim focul sacru al prezenţei lui Dumnezeu de focul ciudat pe care îl inventează vrăjmaşul?2 Oare strigătele care anunţă că sfârşitul este aproape au început să semene cu chemarea la rugăciune într-o moschee musulmană? Oare dicţionarul lui Dumnezeu oferă un înţeles diferit pentru cuvântul "aproape"? Se joacă El cu noi? Ce auzim?

Există un motiv pentru întârziere

Numărul mare de articole pe care le-am citit şi de predici pe care le-am ascultat despre Laodicea au început să semene cu reclamele de la radio. Se pare că singurul lucru care atrage atenţia este cuvântul "Laodicea." Dar acesta este cel mai puţin important din toată solia. Şi apoi, partea aceea despre a fi bogaţi, îmbogăţiţi sau a fi goi nu înseamnă mare lucru pentru noi pentru că simţim că nu avem mulţi bani în bancă şi suntem îmbrăcaţi decent. Dar inima soliei, ceea ce Martorul Credincios încearcă să ne ajute să înţelegem, nu am auzit-o încă. Ascultaţi cu atenţie: "Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te" (Apoc 3:19.)

Dacă ultima carte a Bibliei este "descoperirea lui Isus Hristos" şi ea trebuie "să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând," atunci nu există cale pentru evitarea însărcinării pe care El ne-o dă în acest verset - "pocăieşte-te." Dar se poate pune întrebarea: "Ce este atât de deosebit în asta?"

Răspunsul Îl implică pe Însuşi Martorul Credincios. El ne-a spus deseori prin solul Său lucruri de genul: "Am văzut… că timpul nu va mai dura decât foarte puţin." "Doar o clipă, atât a mai rămas." "Bătălia de la Armaghedon va avea loc în curând."3 Sunt acestea doar nişte propuneri? Răspunsul pe care îl dă Scriptura este clar, şi anume că momentul celei de-a doua veniri depinde de pregătirea poporului Său. Isus Se prezintă ca fiind nerăbdător să revină, aşteptând doar până când "este coaptă roada, [punând] îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul" (Marcu 4:29). Îndelung amânata "nuntă a Mielului" va avea loc imediat ce "soţia Lui s-a pregătit" (Apoc 19:7). Pocăinţa la care ne cheamă Hristos este strâns legată de "pregătirea" Miresei. A continua să rămânem căldicei, murind generaţie după generaţie - acesta nu poate reprezenta răspunsul potrivit al Miresei la ultima chemare a lui Hristos.

Încercând să auzim ce înseamnă pocăinţa

Este evident că încă nu am auzit cu adevărat chemarea la pocăinţă pe care Hristos o adresează Laodiceei. Zaharia vorbeşte despre acea pocăinţă care va cuprinde inimile "casei lui David" şi "locuitorilor Ierusalimului," făcând posibilă lucrarea de curăţire a lor, astfel ca Hristos să poată reveni (Zah 12:10-13:1). Apelul Martorului Credincios nu se adresează indivizilor, ci "îngerului Bisericii din Laodicea" sau, aşa cum spune Zaharia, "casei lui David" şi "locuitorilor Ierusalimului." Acesta este Israelul modern, trupul colectiv al bisericii şi conducerea ei. Onoarea supremă de a sta alături de Hristos pe scaunul Său de domnie îi este promisă unei generaţii, unei biserici, trupului poporului lui Dumnezeu care va răspunde chemării Sale.

Această chemare la pocăinţă nu se poate referi doar la anumiţi indivizi care se pocăiesc personal, neluând în considerare pe "îngerul Bisericii." Confuzia existentă în această privinţă a produs ideea că indivizii trebuie să părăsească Laodicea şi să se întoarcă în Filadelfia. Prin acest gen de pedalare spre spate s-ar parcurge înapoi în istorie întreaga succesiune a celor şapte biserici. Hristos nu ne cheamă să părăsim Laodicea; El cheamă Laodicea să se pocăiască.

Pocăinţa "trupului" nu contrazice sau nu neagă pocăinţa personală, individuală; mai degrabă ea o aprofundează şi o face operativă. Slujba zilnică efectuată în prima încăpere a sanctuarului levitic era cea care se adresa nevoilor indivizilor; dar anuala zi a ispăşirii era dedicată lui Israel ca trup. Nici un individ nu va putea să fie vreodată "mireasa" lui Hristos. Trupul colectiv al bisericii biruitoare va fi mireasa. Ceva anume i-a întârziat "pregătirea." Referindu-Se la un nivel mai profund al păcatului, Martorul Credincios spune: "Nu ştii" (Apoc 3:17). Acel nivel mai profund al păcatului necesită o pocăinţă mai profundă. Trebuie să acordăm atenţie chemării Domnului şi să ascultăm ce ne spune.

Dacă ar fi aici Hristos, L-am asculta?

Laodicea are ceva în comun cu vechiul Israel - o ignoranţă cu privire la adevărata noastră stare. Domnul spune: "Nu ştii." La fel a spus şi când S-a rugat pe cruce pentru trădătorii Săi: "Ei nu ştiu." Ca şi vechiul Ierusalim, biserica rămăşiţei nu este conştientă de situaţia ei reală, aşa cum este văzută de întregul univers. Pentru cer, suntem o privelişte jalnică. Cândva vom privi înapoi la actuala eră ca la evul mediu. În timp ce trăim într-o eră în care cunoştinţa explodează, o vreme în care iniţiativele omeneşti au atins proporţii uluitoare, poporul lui Dumnezeu se află într-un vid creat de "Nu ştii." Profunzimile interioare ale sufletului Laodiceei trebuie explorate. Despre vrăjmăşia existentă acolo, Hristos spune: "Nu ştii."

Dacă premiza adventistă este relevantă, trebuie să ne aflăm aproape de momentul în care lucrarea de mijlocire a lui Hristos ca Mare Preot va lua sfârşit. Dar este posibil ca ispăşirea să se finalizeze atâta timp cât dincolo de suprafaţă mai există o înstrăinare de Dumnezeu sau  o vrăjmăşie împotriva Sa? Se poate El ridica să spună "S-a sfârşit," când poporul Său nu este gata să-L asculte? Tatăl minciunii a declarat vrăjmăşie veşnică împotriva Laodiceei, "să facă război cu rămăşiţa… care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc 12:17).

Membrii bisericii sunt înclinaţi să se plângă de rămânerea prelungită în această lume. Să mergem în cer - acolo nu sunt nici taxe, nici dureri de dinţi. Uităm că cerul priveşte tragedia păcatului şi suferă de 6000 de ani. Datorită milei Sale noi scăpăm din acest cazan al suferinţei atunci când intrăm în mormânt. Dar Dumnezeu nu are nici o scăpare. El trebuie să suporte această agonie de nedescris pentru rasa umană - până când poporul Său se va pocăi iar păcatul va fi şters. Reflectaţi asupra următoarei descrieri a situaţiei noastre:

“Cei care se gândesc la rezultatul grăbirii sau întârzierii evangheliei, se gândesc la acest lucru în raport cu ei înşişi şi cu lumea. Puţini se gândesc la aceasta în raport cu Dumnezeu. Puţini dau atenţie suferinţei pe care păcatul a cauzat-o Creatorului. Tot cerul a suferit în agonia lui Hristos; dar acea suferinţă nu a început şi nici nu s-a încheiat odată cu manifestarea Sa omenească. Crucea este o descoperire pentru simţurile noastre tocite a durerii pe care păcatul a produs-o în inima lui Dumnezeu încă de la apariţia lui. Orice depărtare de lumină, orice urmă de cruzime, orice eşec al omenirii în atingerea idealului Său, Îi produce suferinţă."4

Putem noi măsura frustrarea din inima lui Hristos produsă de un secol de întârziere? Sfârşitul timpului ar fi trebuit să aibă loc până acum. Universul ar fi trebuit să se afle în eternitate, eliberat de păcat.

Surzenia noastră prelungeşte criza veacurilor

Dacă organizaţia ar împlini lucrarea necesară pentru această vreme, succesul nostru ar fi iminent. Avem administraţie, comitete executive, departamente, servicii, corporaţii şi alte organizaţii - o gamă uluitoare. Ultimul Yearbook indică faptul că există zeci de organisme menite să păstreze biserica în funcţiune.5 Este posibil ca zgomotul maşinăriei să acopere vocea şoptită? Cu siguranţă, conştiinţa ne spune că programele, sloganurile, acţiunile comitetelor, tensiunea reclamelor, cercetările şi datele statistice nu vor oferi niciodată o motivaţie sinceră. Adevărul trebuie să fie puterea care să activeze inima omenească. Doar adevărul poate pătrunde în adâncurile secrete ale sufletului Laodiceei.

Istoria cincizecimii ne spune că în experienţa bisericii primare a avut loc ceva unic. Energia spirituală care i-a propulsat în lucrare a luat brusc amploare în urma unei înţelegeri. Ei au auzit ce le-a spus Duhul Sfânt şi s-au pocăit. Ei au înţeles păcatul veacurilor, uciderea Fiului lui Dumnezeu. Păcatul a fost întotdeauna vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Când Duhul Sfânt a oferit acest discernământ ascultătorilor lui Petru, vina lor pentru răstignire i-a copleşit. Suferind, ei au întrebat: "Ce să facem?" Răspunsul a fost simplu, clar, direct: "Pocăiţi-vă" (Fapte 2:37,38).

Martorul Credincios cheamă astăzi la o pocăinţă similară cu cea din ziua cincizecimii. Ar putea avea loc atâta timp cât ultima biserică este încă pe scenă. Cuvântul "pocăinţă" înseamnă "a înţelege la urmă," "reflexie târzie."6 În calitate de membri ai bisericii de la sfârşitul timpului trebuie să înţelegem păcatul nostru ca fiind identic cu cel al ascultătorilor lui Petru. Fără acest discernământ, această profundă retro-percepţie, se va produce doar o pocăinţă superficială care lasă înstrăinarea noastră neconştientizată şi nevindecată. Nu este suficient ca păcatul să fie iertat juridic, ci el trebuie şters. Vrăjmăşia inconştientă, care constituie adevăratul nostru păcat, inundă biserica şi este rădăcina încropelii noastre.

Ziua ispăşirii face diferenţa

Din ziua cincizecimii, milioane de indivizi s-au pocăit. Dormind în pământ, ei aşteaptă "ziua învierii." Pocăinţa lor a fost compatibilă cu slujba zilnică din sanctuar. Dar "prima înviere" nu va putea avea loc înaintea revenirii lui Hristos. Până atunci ei sunt prizonieri în morminte. Aceasta înseamnă că "rămăşiţa" trebuie să cunoască şi să experimenteze o pocăinţă care face mai mult decât să îi pregătească pentru moarte. Marea zi a ispăşirii finale cere o pregătire a inimii, o pocăinţă care îi pregăteşte pentru înălţare fără să cunoască moartea. Aceasta este unică în toată istoria. Acesta este destinul divin şi motivul glorios al existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Dacă ne gândim puţin ar trebui să ne dăm seama că Laodicea nu este într-o stare mult mai rea decât a celorlalte şase biserici. Dar ea trăieşte în ultimele zile. Trăieşte în marea zi a ispăşirii finale, când Marele Preot urmează să facă o lucrare care nu a mai fost făcută niciodată. Aceasta este perioada curăţirii sanctuarului ceresc. Aceasta este perioada când "pământul s-a luminat de slava lui [a îngerului]" (Apoc 18:1).

Această situaţie ar trebui să clarifice faptul că Laodicea nu este în pas cu timpul. Într-o vreme când sănătatea ei spirituală ar trebui să o depăşească pe cea a generaţiilor anterioare, ea este "ticăloasă, nenorocită şi săracă." Într-o vreme a înaltei tehnologii, Laodicea se mulţumeşte să trăiască într-un bordei. Sănătatea spirituală a generaţiilor anterioare echivalează cu o sărăcie "mizerabilă" [KJV], în timp ce Hristos efectuează ispăşirea finală. Laodicea Îl confruntă pe Domnul cu cea mai gravă şi chinuitoare problemă pe care a avut-o vreodată.

Păcatul Laodiceei este similar cu păcatul vechiului Israel

Iudeii din zilele lui Hristos nu erau prin natura lor mai răi decât strămoşii lor. Ei s-au aflat pe scenă la momentul respectiv şi au manifestat faţă de Mesia profunda vrăjmăşie faţă de Dumnezeu pe care o au, prin natură, toţi fiii lui Adam. Ei ne oferă o imagine a propriei noastre naturi omeneşti, pe care nu ne place să o vedem. Atitudinea noastră plină de mândrie ne spune că în mod sigur noi nu am fi fost atât de răi. Adevărul este exact invers. Trebuie să vedem în ce privinţă ne asemănăm cu iudeii. Dar există un înţeles şi mai profund pentru noi.

Pocăinţa la care este chemată Laodicea trebuie să fie unică în toate veacurile. Nici un alt grup de oameni nu a fost confruntat cu o potenţială înălţare la cer. Aceasta înseamnă că noi vom umbla în carne şi oase în prezenţa Dumnezeului Celui Viu al universului. Orice urmă de păcat ne-ar nimici imediat. Laodicea este chemată la acea pocăinţă care dezrădăcinează orice urmă de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Acest gen de pocăinţă trebuie să trateze acele păcate pe care le-am fi comis dacă am fi avut ocazia. De aceea nu îndrăznim să îi condamnăm pe iudei. Păcatul lor este păcatul nostru. În realitate, păcatul este dorinţa de a-L ucide pe Dumnezeu. Poate că încă nu aţi ucis pe nimeni. Dar ştiţi ce aţi fi făcut dacă ar fi existat circumstanţele potrivite? Acesta este motivul pentru care răstignirea lui Hristos este o descoperire pentru simţurile noastre tocite de degradarea sufletului. Acesta este motivul pentru care cerul trebuie să ia notă de întreg caracterul. Atât cât să ne ruşinăm, observaţi rolul pe care l-am jucat la Calvar.

"Rugăciunea lui Hristos pentru vrăjmaşii Săi a îmbrăţişat lumea. Ea a cuprins pe fiecare păcătos care a trăit sau va trăi, de la începutul lumii şi până la sfârşitul timpului. Asupra tuturor apasă vina răstignirii Fiului lui Dumnezeu."7

Chemarea Martorului Credincios merge dincolo de rolul pe care l-am jucat la Calvar. Apelul Său sondează fiecare impuls secret pe care l-am avut sau îl vom avea vreodată. Observaţi cu atenţie această mărturie pătrunzătoare:

"Legea lui Dumnezeu vizează sentimentele şi motivele, ca şi faptele exterioare. Ea scoate la iveală secretele inimii, aruncând lumină asupra lucrurilor care au fost îngropate în întuneric. Dumnezeu cunoaşte fiecare gând, fiecare scop, fiecare plan, fiecare motiv. Cărţile cerului înregistrează păcatele care ar fi fost comise dacă ar fi existat ocazia."8

Poate că nu aţi avut "ocazia" de a comite tot catalogul nelegiuirilor. Poate că presiunea exercitată nu a fost suficient de mare. Poate acest lucru să trezească în inimile noastre milă pentru rasa omenească? Poate să ne facă să înţelegem că fără harul lui Dumnezeu am fi cu toţii în şanţ? Putem noi simţi ceea ce încearcă Duhul Sfânt să facă pentru Laodicea? În această vreme, păcatul nu trebuie doar iertat, ci "şters." Această chemare laodiceană la pocăinţă este esenţa soliei neprihănirii lui Hristos. Prin natură, noi nu suntem mai buni decât alţii. Fiecare avem nevoie doar de ceea ce ne poate oferi El. Neprihănirea lui Hristos ne este oferită 100%; nu avem nici un procent care să fie al nostru. Săpături pentru scoaterea afară a rădăcinilor păcatului - aceasta este chemarea Martorului Credincios către Laodicea. Putem auzi această chemare?

Fiecare membru al Laodiceei este implicat

Mulţi adventişti se mulţumesc să fie membri ai bisericii şi chiar consideră acest lucru ca fiind important. Pe de altă parte, când în biserică au loc tulburări şi se petrec lucruri care nici nu ar trebui să fie amintite în mijlocul nostru, imediat iese la suprafaţă o atitudine diferită. Se spune ceva de genul: "Ei bine, până la urmă mântuirea este o chestiune personală." Dar chiar îndrăzneşte cineva să gândească sau să spună aşa ceva?

O analiză atentă a unei astfel de atitudini ar trebui să ne arate că este una dintre cele mai arogante şi egoiste forme de închinare posibile. Să cercetăm profund ce înseamnă o astfel de atitudine. La suprafaţă, ea ne spune: "Păcat de ei, dar eu am ales mântuirea." Esenţa negrăită a dragostei lor egoiste este: "Voi merge la cer indiferent de ceea ce se va întâmpla cu ei." Cumplită sărăcie laodiceană!

Este adevărat că Domnul ne-a dat tuturor puterea alegerii, dar o alegere inteligentă trebuie să se bazeze pe o înţelegere inteligentă a faptului că întregul plan de mântuire este o acţiune pregătitoare pentru un trup colectiv. Mai întâi de toate, există cele trei Persoane ale trio-ului ceresc; cei care Îl primesc pe Hristos prin credinţă sunt mântuiţi în numele acestor trei mari Puteri - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - şi aceste Puteri vor coopera cu ascultătorii supuşi ai cerului în eforturile lor de a trăi o nouă viaţă în Hristos."9 Aşadar, trupul colectiv minim - patru fiinţe: tu şi trio-ul divin. Şi apoi îngerii: "Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei care vor moşteni mântuirea?" (Evr 1:14). Şi câţi există? Zeci de mii de zeci de mii. Iată un trup colectiv măreţ lucrând pentru mântuirea noastră. Există dovezi practice în favoarea ideei de trup colectiv în planul de mântuire. De exemplu:

Ce spui de rugăciunile mamei tale? Ce spui de profesorul de matematică, atunci când nu te-a lăsat să renunţi? Ce spui de pastorul care a spus cuvântul potrivit la momentul potrivit? Ce spui de soţia sau soţul care nu şi-a pierdut credinţa în tine? Ce spui de toţi aceia care au luat parte la apariţia cărţii "Marea Controversă," care te ajută să înţelegi? Nu există sfârşit: "Nici unul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare pentru sine" (Rom 14:7). Dar exemplele nu se termină aici:

Toată creaţia este un trup colectiv. De aceea lumea este afectată din ce în ce mai mult de probleme ecologice. Omul a despărţit trupul colectiv, l-a corupt astfel încât părţile individuale nu pot împlini rolurile diferite pe care le au. "Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii" (Rom 8:22).

Mai există încă un argument în favoarea principiului de trup colectiv pe care îl putem dori şi atinge chiar acum. Chiar această clădire în care ne aflăm demonstrează cum afectează trupul colectiv fiecare faţetă a vieţii noastre. În construirea acestei clădiri au fost implicaţi mii de oameni. Dar obişnuiţi să spuneţi că la ea au lucrat doar cincizeci de oameni. Un moment, însă! Din ce materiale este alcătuită această clădire? Câţi oameni au fost implicaţi în fabricarea cărămizilor, cuielor, cablurilor, ţevilor, cimentului, oţelului, sticlei, uşilor, ferestrelor şi tuturor celorlalte componente ale clădirii? Şi cum au ajuns toate acestea aici? Au fost implicaţi mii de oameni - un trup colectiv uriaş - fiecare celulă umană împlinindu-şi lucrarea.

Totuşi, egoismul omenesc este atât de influent, atât de dominant când vine vorba despre cer, palate, străzi de aur şi pomul vieţii, încât mulţi sunt gata să exclame: "Doar în felul acesta ajung acolo!"

Pocăinţa la care este chemată Laodicea trebuie să cunoască şi să aprecieze relaţia cu întreaga rasă umană "în Adam." Biblia consideră întreaga familie omenească ca fiind un singur om - Adam. Dar Hristos a venit să ia locul lui Adam. Când a murit pe cruce, practic întreaga lume a murit cu El. El a simţit toată greutatea păcatelor lumii şi noi trebuie să apreciem acest lucru ca să putem beneficia de balsamul din Galaad. Atâta timp cât ne considerăm în afara trupului colectiv al păcătoşilor, nu putem primi "alifia" oferită de Martorul Credincios pentru vindecare. Dacă nu simţim greutatea vinei, suntem lipsiţi de puterea de a ajuta pe cineva să găsească adevărata eliberare din păcat. Printr-o pocăinţă colectivă ne punem în locul acelei persoane. Acest lucru va însemna să avem gândul lui Hristos, pentru că aceasta este relaţia Lui cu fiecare dintre noi.

Când Laodicea va învăţa să simtă pentru lume ceea ce a simţit Hristos, atunci biserica va avea "aurul" dragostei oferit de Martorul Credincios, iar rezultatele vor fi extraordinare. Trupul va înţelege că "nu este un singur mădular, ci mai multe." Totuşi, "mai multe mădulare" alcătuiesc "un trup," Hristos fiind capul - un trup colectiv. Când această înţelegere îşi va găsi loc în mintea noastră, va dispărea din mijlocul nostru rivalitatea, diplomele şi trofeele îşi vor pierde strălucirea, egoismul va pieri, poziţia în cadrul organizaţiei va înceta să mai constituie o momeală. Ochiul, urechea, mâna, piciorul, fiecare mădular, mic sau mare, va şti ce loc ocupă în trupul colectiv, iar cuvintele "N-am trebuinţă de voi" nu vor mai fi rostite şi nu va mai exista "nici o dezbinare în trup" (1Cor 12:14,21,25).

Isus tânjeşte să ajute Laodicea

Viaţa pe care a trăit-o Hristos este suficientă pentru toţi oamenii, din toate timpurile - chiar şi pentru Laodicea. Rugăciunea pe care a rostit-o pe cruce pentru trădătorii Săi inconştienţi, este aceeaşi ca şi descrierea Laodiceei - ei nu ştiu. Grija Sa deplină pentru poporul Său de atunci şi de acum este un exemplu pentru noi. El a înţeles nevoile inimii omeneşti. A înţeles şi a experimentat pocăinţa totală, chiar dacă nu a păcătuit niciodată cu gândul, vorba sau fapta. Petru afirmă foarte frumos: "El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug" (1Petru 2:22). Ar trebui să se pocăiască cineva care posedă un astfel de caracter? Această idee i-ar putea alarma pe mulţi. Totuşi, Biblia şi scrierile lui Ellen White explică acest lucru.

Înainte-mergătorul lui Hristos boteza în Iordan. El cunoştea şi efectua un singur fel de botez, pe care cartea Faptele Apostolilor îl numeşte "botezul pocăinţei" (Fapte 19:4). Când Isus a solicitat acest botez al pocăinţei, Ioan a refuzat să I-l ofere. Apoi Isus a explicat: "Aşa se cade să împlinim toată neprihănirea" (Mat 3:15 - KJV). Era doar o reprezentaţie? Era real? Cu siguranţă, "toată neprihănirea" presupune sinceritate, şi dacă Hristos a acţionat doar de formă, a jucat un rol, fără să aibă loc experimentarea necesară, aceasta ar fi ipocrizie, chiar opusul neprihănirii. Adevăratul botez presupune o experimentare a adevăratei pocăinţe.

Isus a cerut botezul pentru că El chiar S-a identificat cu păcătoşii. Dacă Adam reprezintă întreaga rasă omenească, Isus a devenit "cel de-al doilea Adam," luând asupra Sa vina păcatului omenirii. El a simţit aşa cum simte un păcătos. Botezul Său indică faptul că "Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor." Petru spune că identificarea Lui cu noi şi păcatele noastre a fost profundă, căci "El Însuşi a purtat păcatele noastre în propriul Său trup" (Isaia  53:6; 1Petru 2:24 - KJV). El a purtat greutatea zdrobitoare a vinei în propria Sa "carne," în conştiinţa Sa. A simţit ca şi cum păcatele noastre erau păcatele Lui. Agonia Sa din ultimele ore era reală.

Ellen White oferă următoarea explicaţie referitoare la "botezul pocăinţei" pe care Ioan I l-a oferit lui Isus:

"Hristos, după ce a parcurs în numele rasei omeneşti paşii obligatorii ai pocăinţei, transformării şi credinţei, S-a dus la Ioan ca să fie botezat în Iordan."10

"Ioan auzise de caracterul fără păcat şi de curăţia deplină a lui Hristos… Ioan nu putea să înţeleagă de ce Singurul Om fără păcat de pe pământ trebuia să solicite un ritual care implica vină, o mărturisire reală, prin simbolul botezului, murdărie care să fie spălată. …Hristos nu a venit mărturisindu-Şi propriile păcate; ci vina I-a fost impusă Lui, ca înlocuitor al păcătosului. El nu a venit să Se pocăiască pentru ceea ce făcuse El; ci în numele păcătosului. …Ca înlocuitor al lor, a luat asupra Sa păcatele lor, numărându-Se printre păcătoşi, parcurgând paşii pe care trebuie să îi parcurgă păcătosul; şi făcând lucrarea pe care trebuie să o facă păcătosul."11

Mila desăvârşită a lui Isus pentru fiecare suflet omenesc este rezultatul direct al pocăinţei Lui desăvârşite în numele fiecărui suflet omenesc. Pentru Laodicea nu există nici o cale de a deveni o adevărată "biserică grijulie" până când nu va avea şi ea acea credinţă matură care vine dintr-o pocăinţă sinceră. Trebuie să recunoaştem implicarea noastră în păcatul întregii lumi. Deşi nu am fost prezenţi fizic la Calvar, toată rasa omenească a fost acolo "în Adam." Pavel dă sens acestui lucru când explică cum devine fiecare credincios o parte a trupului, cu Hristos capul într-o relaţie colectivă. Suntem uniţi cu Hristos în credinţă; preocupările Sale devin ale noastre, la fel cum organele trupului depind unul de celălalt şi îndeplinesc funcţiile corpului. Când Laodicea va experimenta acea pocăinţă şi acea dragoste pe care le-a manifestat Hristos, va înceta să mai fie ticăloasă şi nenorocită. Fiecare zid despărţitor va fi dărâmat - nici o fiinţă omenească nu va fi ignorată. Ceea ce spune Petru despre Hristos este o previziune glorioasă a ceea ce se spune în Apocalipsa despre cei mântuiţi. Petru a declarat despre Hristos că "n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug," în timp ce Apocalipsa spune despre cei 144.000: "în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (Apoc 14:5).

Aceasta ne asigură că pocăinţa colectivă pe care a experimentat-o Hristos în numele rasei omeneşti este o experienţă pe care poate să o aibă şi Laodicea, şi chiar trebuie să o aibă dacă va fi să stea "fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu."

Ultima chemare a lui Isus

Fără îndoială că cea mai mare dezamăgire pe care a suferit-o Hristos a fost refuzul neamului Său de a răspunde la propovăduirea Lui. Experienţa Sa în ceea ce priveşte pocăinţa colectivă şi botezul L-a condus să ceară acelaşi lucru de la naţiunea iudaică. "De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: 'Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape'" (Mat 4:17).

Ultima dată când a vorbit în public, Isus a făcut un apel la naţiunea iudaică să se pocăiască. Refuzul lor a produs vaiul inimii Sale zdrobite şi prezicerea ruinei naţionale: "Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime…" (Mat 23:13-37). "Ierusalimul" reprezenta naţiunea. Aceasta era o chemare la pocăinţă naţională. Mai mult, El a declarat că: "Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona" (Luca 11:32). Isus dorea să spună că dacă o naţiune păgână se poate pocăi, în mod sigur naţiunea care pretinde a fi poporul ales al lui Dumnezeu poate face acelaşi lucru.

În aceeaşi ultimă predică a lui Isus, care se găseşte în Matei 23, El adresează conducătorilor o serie de "vaiuri." Dar poate că implicaţiile responsabilităţii şi pocăinţei colective pe care le descrie clar sunt mai grave şi mai profunde. Ascultătorii Lui au luat asupra lor "tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia" (Mat 23:35). Aceasta este întreaga desfăşurare a istoriei, până în acea zi. Drumul refuzului de a se pocăi a fost deschis de Cain şi până la urmă a demonstrat lumii refuzul naţiunii de a se pocăi. Răstignirea, pe care ei, ca şi noi, urmau să o vadă, avea să dezvăluie vrăjmăşia teribilă împotriva lui Dumnezeu pe care o au, prin natura lor, toţi fiii lui Adam.

Adventiştii de ziua a şaptea au crezut încă de la început că deţin un loc unic în vestirea soliilor celor trei îngeri. Ei sunt un trup chemat să "păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus" (Apoc 14:12). Prin aceeaşi înţelegere ei ştiu că Laodicea este ultima biserică. Chemarea pe care o are Isus pentru acest trup este în mod special pentru conducerea ei, căci este adresată "îngerului bisericii." Dacă ei refuză să răspundă chemării, în final organizaţia bisericii se va destrăma. Nu există nici un indiciu că Martorul Credincios a plănuit acest lucru.

În istoria sacră, Ninive se evidenţiază ca un far care arată că o naţiune se poate pocăi. Tot trupul se poate pocăi, "de la cei mai mari până la cei mai mici" (Iona 3:5). În solia către Laodicea, Domnul Isus tânjeşte ca pocăinţa să aibă loc de sus şi până jos, în toată biserica. Duhul Sfânt va face solia operativă imediat ce "îngerul" bisericii o va accepta. Apoi toate tehnicile omeneşti de promovare ale Babilonului vor păli.

La încheierea timpului trebuie să se întâmple ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Trebuie să se schimbe cursul a mii de ani de înfrângere. Acesta este singurul mod în care se poate desăvârşi curăţirea sanctuarului. Profeţia lui Daniel vesteşte că ea "va" avea loc (Dan 8:14). Infidelitatea Laodiceei va fi vindecată de o pocăinţă denominaţională. Cheia acestei realizări este solia adevărată şi curată a neprihănirii prin credinţă. Domnul a încercat să ne-o ofere cu aproximativ 100 de ani în urmă, în 1888.

Are nevoie Laodicea de o proteză auditivă? Nu! Aparatele omeneşti nu vor realiza niciodată pentru ea ceea ce poate oferi chemarea clară şi simplă a Martorului Credincios. El vorbeşte prin Duhul Sfânt şi chiar şi o persoană surdă îi poate auzi chemarea insistentă:

"Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice…" Laodiceei "Duhul" (Apoc 3:19-22).

 1. R&H, 16 august 1890.

 2. TM 356.

 3. EW 58 (1850); 6T 14, 406 (1900).

 4. Ed 263.

 5. Seventh-day Adventist YEARBOOK, 1986.

 6. W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, pp. 279, 280.

 7. DA 745.

 8. E.G. White, 5BC 1085.

 9. Ev 615, (Special Testimonies, Series B, No. 7, pp. 62, 63.)

10. GCB, 1901, p. 34.

11. R&H, 21 ianuarie 1873.