Traducerea dramatică în versiunea Goodspeed a versetului din Romani 3,4 se potriveşte cu felul în care vede Pavel rugăciunea lui David din Psalmii 51,4. Apostolul ridica următoarea întrebare: Lipsa de credinţă din mijlocul poporului privilegiat al lui Dumnezeu înseamnă oare că nu se poate avea încredere în Dumnezeu? “Nicidecum! Dumnezeu trebuie să se dovedească adevărat, chiar dacă toţi oamenii vor fi greşiţi; după cum spune Scriptura: Ca să te dovedeşti drept şi să câştigi procesul când vei fi în faţa instanţei.”

Dacă Dumnezeu nu ar fi fost acuzat, nu ar fi fost nevoie să se apere. Şi după cum acuzaţiile au fost răspândite prin tot universul, tot aşa şi răspunsurile vor trebui făcute publice. Când descrie întrunirea instanţei cereşti, Daniel subliniază prezentarea deschisă a dovezilor. Sute de milioane priveau cum “instanţa a început judecata şi cărţile au fost deschise” (Daniel 7,10, RVS).

Ca păcătoşi în căutare de mântuire, noi tindem să fim preocupaţi de ceea ce a făcut Dumnezeu ca să ne mântuiască, spre a putea fi priviţi ca neprihăniţi atunci când cazurile noastre vor ajunge în faţa instanţei. Dar Biblia vorbeşte despre o prioritate de şi mai mare importanţă: Confirmarea faptului că Dumnezeu Însuşi este nevinovat şi demn de încredere.

Unora le vine greu să creadă că Cel Infinit ar tolera – de stimulat ce să mai vorbim – punerea în discuţie a căilor Sale inscrutabile. Dar cartea Apocalips şi multe alte pasaje din Scriptură descriu un conflict secular asupra caracterului şi guvernării divine care a implicat tot universul – conflict care a ajuns să fie război în cer (vezi Apocalips 12, 7-17).

Până când Dumnezeu nu câştigă acest război şi nu restabileşte pacea în familia Sa, mântuirea noastră este nesemnificativă. Cine ar dori să trăiască pentru veşnicie într-un univers în război? Mai mult, conflictul este în jurul caracterului lui Dumnezeu, şi până când acuzaţiilor privind caracterul Său nu li se va răspunde destul de convingător, ce temelie există pentru credinţa noastră în El?

Ce ar însemna pentru Dumnezeu câştigarea războiului? Duşmanii sunt proprii Săi copii. Distrugerea lor nu ar însemna biruinţă pentru un Tată iubitor, ci o pierdere agonizantă. Gândiţi-vă la vidul etern pe care Lucifer îl va lăsa în memoria infinită a lui Dumnezeu!

Dacă acest conflict ar fi doar pentru putere, ce uşor ar putea Dumnezeu să-şi demonstreze superioritatea. Demonii recunosc deja acest lucru şi, neavând încrederea într-un Dumnezeu aşa puternic, “se înfioară” (Iacov 2,19).

Controversa are un subiect mult mai subtil: Cine spune adevărul, Dumnezeu sau conducătorul strălucitor al îngerilor?

Fostul purtător de lumină, numit acum Diavolul sau Satana, care înseamnă “acuzator” sau “adversar,” a reuşit la început să convingă un număr mare de îngeri că Dumnezeu nu este vrednic de încrederea lor (vezi Apocalips 12, 4.9). Apoi, când conflictul s-a extins în lumea noastră nou creată, el L-a acuzat pe Dumnezeu că a minţit pe primii noştri părinţi, insinuând că este arbitrar, răzbunător şi sever prin restrângerea libertăţii lor.

Dacă acuzaţiile lui Satana se susţin, am fi lipsiţi de minte să avem încredere într-o asemenea divinitate. A răspuns Dumnezeu acestor acuzaţii? Sunt răspunsurile Sale o temelie suficientă pentru credinţa noastră?

Biblia, în întregul ei, este o mărturie despre cât de departe a fost dispus Dumnezeu să meargă spre a ne convinge de faptul că putem avea încredere în El. În ultimii patruzeci de ani am avut privilegiul să conduc studii prin toate cele şaizeci şi şase de cărţi, mai mult de o sută treizeci de ori. Cu fiecare analiză, devenea din ce în ce mai vizibil că Dumnezeu nu este genul de persoană pe care o descriau duşmanii Săi. Dimpotrivă, El nu preţuieşte nimic mai mult decât libertatea noastră şi dragostea şi încrederea oferite liber, Lui şi semenilor. Asemenea calităţi nu pot fi poruncite sau obţinute prin forţă. Dumnezeu nu ne cere să avem încredere în El ca într-un străin. El se prezintă pe Sine, ca să Îl putem cunoaşte şi să decidem singuri dacă Îl socotim vrednic de încredere sau nu.

Din această cauză, în loc să-Şi distrugă duşmanii, Dumnezeu aduce cazul Său în instanţă. Creatorul suprem al universului supune cu umilinţă caracterul şi guvernarea Sa scrutinului şi investigaţiei creaturilor Sale.

Cum Şi-a propus Dumnezeu să câştige acest proces? Va folosi El mita sau intimidarea? Satana L-a acuzat pe Dumnezeu că, în cazul lui Iov, în spatele loialităţii se afla interesul. Se aşteaptă El ca instanţa să accepte pretenţia Sa de nevinovăţie doar din cauza autorităţii Sale – puternicul creator al universului? Va fascina El instanţa cu miracole? Va ameninţa El cu distrugerea pe cei ce vor vota împotriva Sa? Şi dacă ar face aşa, ar putea câştiga procesul? Ce fel de verdict urmăreşte El să obţină?

Mai mult decât atât, deoarece în joc este încrederea, manipulează Dumnezeu juriul plantând miraculos în inimile lor credinţă, ca să voteze toţi în favoarea Sa? Aţi putea avea încredere într-un Dumnezeu care ar controla astfel minţile copiilor Săi şi care ar fi mulţumit cu o asemenea credinţă artificială?

Pentru încredere nu există scurtături. Declamaţiile de credincioşie nu conving pe nimeni. Diavolul face şi el asemenea declaraţii. Hitler pretindea că se poate avea încredere în el, iar istoria descoperă nebunia de a crede promisiuni fără dovezi. Când Satana a pus la îndoială autenticitatea credinţei lui Iov, Dumnezeu nu a rezolvat chestiunea printr-o pronunţare divină. Din contră, El a permis demonstraţia dureroasă a faptelor doveditoare. Acesta este modul lui Dumnezeu de a stabili adevărul.

Deşi Dumnezeu a fost acuzat pe nedrept, nu există decât o singură cale de a răspunde provocării. Adevărul nu poate fi restabilit şi confirmat decât printr-o demonstraţie de credincioşie de-a lungul unei mari perioade de timp şi într-o mare varietate de circumstanţe, mai ales unele foarte dificile.

De aceea Dumnezeu “în multe rânduri şi în multe chipuri” a demonstrat adevărul despre Sine “părinţilor noştri” de-a lungul secolelor istoriei Vechiului Testament (vezi Evrei 1.1). La sfârşit, a trimis pe Fiul Său să trăiască printre noi. Felul în care a trăit Isus, felul în care a tratat pe oameni, lucrurile pe care le-a spus despre Tatăl Său, dar mai ales felul unic şi îngrozitor în care a murit, reprezintă cea mai clară descoperire a adevărului despre caracterul Tatălui pe care universul ar putea să o vadă sau să o solicite.

Ce preţ a fost dispus Dumnezeu să plătească spre a restabili şi confirma încrederea în familia Sa! Demonstraţia aceasta costisitoare nu a fost făcută doar pentru beneficiul nostru, al muritorilor păcătoşi. Universul întreg este implicat. Hristos nu a murit doar pentru oamenii păcătoşi. El a vărsat sângele Său şi pentru îngerii nepătaţi, căci şi ei au nevoie de solia crucii pentru confirmarea credinţei.

Pavel explică acest lucru credincioşilor din Colose. “Prin Fiul, Dumnezeu a hotărât să aducă tot universul înapoi la Sine. Dumnezeu a făcut pace prin moartea Fiului Său pe cruce şi astfel a unit din nou toate lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ” (Coloseni 1,19 GNB). Prin intermediul crucii, războiul care a început în cer este în sfârşit încheiat, iar pacea veşnică este asigurată.

În scrisoarea sa către Efeseni, Pavel scrie de două ori despre scopul lui Dumnezeu de a aduce familia Sa înapoi la unitate şi armonie (vezi Efeseni 1.10; 3,10). Aşa cum spunea şi Isus înainte de răstignire, “şi după ce voi fi înălţat, voi atrage pe toţi la Mine” (Ioan 12,32).

Prima ediţie din 1611 a versiunii King James spune că El va atrage pe “toţi oamenii.” Ediţiile ulterioare atrag totuşi atenţia, prin litere aplecate, că termenul “oamenii” a fost adăugat. Concepţia mai largă a lui Pavel despre implicarea întregului univers în semnificaţiile crucii susţine traducerea GNB, “voi atrage pe toţi.”

Ellen White susţine hotărât că “planul răscumpărării are un scop mai larg şi mai profund decât mântuirea omului. Hristos nu a venit pe pământ doar pentru acest lucru… ci spre a justifica caracterul lui Dumnezeu în faţa universului.” Apoi citează Ioan 12,32, evident şi corect lăsând deoparte cuvântul “oameni” (PP 68,69).

În acelaşi capitol din Romani unde doreşte biruinţa lui Dumnezeu în instanţă, Pavel citează dovada supremă pe care îşi bazează Dumnezeu apărarea şi câştigă procesul. Dumnezeu S-a jertfit pe Sine în Fiul Său spre a oferi o dovadă convingătoare despre adevăr. El spune: “Dumnezeu L-a prezentat murind în public, ca un mijloc de împăcare ce se poate obţine prin credinţă. Acest lucru trebuia să demonstreze neprihănirea Sa, căci se pare că Dumnezeu trecuse cu vederea păcatele mai dinainte ale oamenilor. El îşi arată acum neprihănirea spre a arăta că El Însuşi este neprihănit şi că poate face neprihăniţi pe toţi cei ce au încredere în Isus” (Romani 3,25 – traducerea mea).

În Eden, Dumnezeu a spus adevărul. El nu a minţit, aşa cum spunea Satana. Rezultatul păcatului este moartea. Dar nu, nu este tortură şi execuţie din mâinile unui Dumnezeu răzbunător. Dumnezeu nu L-a atins deloc pe Fiul Său, nici în Ghetsemani, nici pe Calvar. El L-a “părăsit” aşa cum îi va părăsi pe păcătoşi la sfârşit. Şi ei vor muri. Iar Dumnezeu va plânge, aşa cum plângea pe rebelul Israel: “Cum să te dau, cum să te părăsesc?!” (vezi Osea 11.8; Romani 1.24,26,28; 4.25).

Merita să fie plătit un asemenea preţ spre a limpezi neînţelegerile despre păcat, consecinţele lui şi implicarea lui Dumnezeu în moartea veşnică a copiilor Săi pierduţi? De ce era aşa important pentru Dumnezeu ca fiii Săi să nu-I servească de frica torturii şi execuţiei?

Răspunsul teribil a fost demonstrat chiar de unii dintre copiii lui Dumnezeu. Universul privea îngrozit cum păzitori scrupuloşi şi devotaţi ai sabatului îl torturau mortal pe Isus în numele lui Dumnezeu, apoi se grăbeau spre casă să sfinţească ziua a şaptea, spre a arăta că ei sunt adevăratul popor ascultător şi credincios al lui Dumnezeu.

Cum puteau fi aşa de religioşi şi aşa de cruzi? Oare din cauza faptului că se închinau unui dumnezeu care ar fi făcut la fel? Saul, persecutorul nemilos, servea un asemenea dumnezeu până când s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Se află aici o avertizare pentru creştinii care se închină unui dumnezeu ce ţine în mod miraculos în viaţă pe păcătoşi în flăcările finale, până când sunt torturaţi suficient înainte de a fi executaţi?

Trei ucenici foarte privilegiaţi au fost invitaţi să observe experienţa uluitoare din Ghetsemani, dar ei erau prea somnoroşi ca să înţeleagă ceva. Doar unul dintre ei a mers la Golgota să vadă şi să audă cu urechile lui răspunsurile aşa costisitoare pe care le oferea Dumnezeu conflictului din marea controversă.

Dar dovezile nu au fost în zadar pentru restul universului. După strigătul lui Hristos pe Calvar “s-a sfârşit,” îngerii loiali nu au obosit să-L asigure pe Dumnezeu că a câştigat pentru totdeauna dragostea şi încrederea lor (vezi Apocalips 4,8; 5,11-14). Pe baza dovezilor, Dumnezeu câştigă procesul, iar aceste dovezi pot rezista unei investigări veşnice. Doar pe această planetă au mai rămas dubii despre caracterul lui Dumnezeu.

Felul deschis în care a căutat Dumnezeu să câştige procesul este o dovadă concludentă despre credincioşia Lui. El chiar a avertizat împotriva acceptării dovezilor dubioase, mai ales semne şi minuni folosite ca înlocuitor pentru credinţă (vezi Deuteronomul 13,1-3). Bineînţeles, această avertizare invită oamenii să fie atenţi chiar la minunile pe care le face Dumnezeu.

Dumnezeu a avertizat şi despre pericolul acceptării cu uşurinţă a pretenţiilor conducătorilor religioşi că solia lor vine direct de la Dumnezeu. Ei pot minţi. Astfel oamenii sunt invitaţi să fie precauţi în acceptarea afirmaţiilor şi făgăduinţelor care par să fie făcute chiar de Dumnezeu.

Pe drumul spre Emaus, Dumnezeu a demonstrat interesul Său ca deciziile importante să fie făcute pe baza greutăţii dovezilor şi nu pe autoritatea afirmaţiilor cuiva, oricine ar fi acesta. Vorbind cu cei doi ucenici, El a rămas necunoscut până când a interpretat Scripturile şi I-a condus la o credinţă inteligentă în viaţa, caracterul, misiunea Lui pe pământ, moartea şi învierea Sa. Evident, El dorea ca adevărul să fie stabilit în minţile lor, nu pentru că era susţinut de mărturia Lui personală, ci pentru că învăţăturile şi prezicerile Vechiului Testament, potrivindu-se cu faptele vieţii şi morţii Sale, prezentau o indiscutabilă dovadă în favoarea adevărului.

Este incredibil, şi totuşi adevărat, ca Suveranul universului, care are puterea să-Şi conducă întreaga creaţie aşa cum vrea, să aleagă umil să ne câştige acordul pe baza dovezilor. Dumnezeu a demonstrat clar că aceasta este preferinţa Sa, iar istoria a demonstrat şi motivul.

Dumnezeu preferă chiar să ne privim ca prieteni ai Săi şi nu ca servitori. Aşa cum explica Isus în Ioan 15.15, motivul pentru această ofertă incredibilă este acela că servitorul nu face decât ceea ce i se spune. Fără explicaţii. Fără discuţii. Doar supunere şi ascultare necondiţionată. Este o onoare să fii servitorul credincios al lui Dumnezeu, dar El preferă cooperarea inteligentă şi înţelegerea unor prieteni.

Dumnezeu a fost onorat de încrederea lui Avraam şi Moise când, cu toată reverenţa, ei s-au aventurat să aducă în discuţie scopurile şi planurile Sale. Cum este şi potrivit între prieteni buni, ei erau interesaţi de reputaţia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu a fost mândru să specifice în Biblie că ei au fost prietenii Săi de încredere.

Cum ar fi posibil ca un astfel de Dumnezeu să piardă procesul?!