Ca subiect central al studiului nostru din această dimineaţă, aş vrea să citesc o întrebare din Scriptură, o întrebare la fel de veche ca şi războiul care a început în cer, descris în Apocalips 12. Este o întrebare ce desparte universul în două, o întrebare veche cât marea controversă asupra caracterului şi guvernării lui Dumnezeu. Întrebarea aceasta este ridicată în multe locuri în Scriptură, dar nicăieri nu este pusă mai succint decât în Epistola către Galateni. Deoarece Pavel a pus această întrebare în greceşte, poate doriţi să priviţi în traducerea dumneavoastră, să vedem cum sună ea în engleză, franceză, germană, vietnameză sau oricare alta pe care o aveţi astăzi cu dumneavoastră.

Galateni 3,19. Versiunea mea sună la fel de simplu ca în limba greacă: "De ce atunci, legea?" Când au primit această scrisoare, galatenii nu aveau capitole, ca noi astăzi, sau împărţire pe versete; acestea sunt invenţii relativ recente. Prin urmare, ei nu au fost tentaţi să privească la această întrebare izolat de restul scrisorii, lucru pe care noi îl facem uneori, spre marea noastră pierdere. Biblia nu a fost scrisă spre a fi citită un fragment de aici, unul de colo, fără imaginea contextului general.

Când au auzit această întrebare, credincioşii din Galatia au ascultat întreaga scrisoare citită cu voce tare. Nu aveau copii ale scrisorii, ca noi astăzi. Cineva se ridica şi le citea întreaga scrisoare. De aceea spunea Pavel într-o altă scrisoare pe care a trimis-o în acelaşi timp, "credinţa vine prin auzire;" nu prin citire, nici prin studiere, deoarece nu puteau. "Credinţa vine prin auzire." De aceea în Apocalips se spune, "ferice de cine citeşte cuvintele cărţii acesteia şi de cel ce ascultă." Frumuseţea ascultării este că scrisoarea putea fi apreciată în totalitate, nu fragment cu fragment.

Când au auzit deci întrebarea "de ce atunci legea?" ei îl ascultaseră deja pe Pavel vorbind despre Avraam, prietenul de încredere al lui Dumnezeu, descris în ceea ce noi numim Galateni 3,6-9. Să urmărim aceste versete: "Tot aşa şi Avraam a crezut (a avut încredere – exact acelaşi termen) pe Dumnezeu, şi aceasta i-a fost socotită (imputată, recunoscută) ca neprihănire. Înţelegeţi şi voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite (îndreptăţi, îndrepta, zidi corect) pe neamuri prin credinţă (încredere) a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine." Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios." El este modelul de prieten încrezător şi de încredere peste tot în Scriptură.

Este clar, peste tot în cele 66, că lucrul pe care îl doreşte Dumnezeu cel mai mult de la copiii Săi, este încrederea. Tot ceea ce aştepta El de la îngeri, fiinţe necăzute, ca şi de la noi, este încredere. Căci acolo unde este încredere reciprocă, acolo este libertate perfectă, pace perfectă, siguranţă perfectă, lucruri pe care Dumnezeu le doreşte pentru toţi copiii Săi.

Dar el aşteaptă încredere în special de la noi, păcătoşii de pe această planetă, care am fost răniţi atât de rău de păcatul şi neîncrederea noastră. Căci, dacă am putea fi făcuţi să avem încredere suficientă pentru a asculta, El, care este Creatorul nostru, ar putea atât de repede să vindece stricăciunea produsă.

Deoarece neprihănirea prin credinţă, o expresie pe care creştinii o folosesc des, este înţeleasă în general ca ocupându-se de rezolvarea situaţiei noastre juridice, în lumina versetelor pe care le-am citat, în contextul celor 66, eu prefer să descriu astfel planul de mântuire: Dumnezeu poate, şi va salva, pe toţi cei care au încredere în El. Acesta este adevărul.

Dar, dacă Dumnezeu doreşte aşa mult încredere din partea noastră, atunci "de ce legea?" Ştim toţi că încrederea nu poate fi poruncită. Dacă cineva vă spune: "Ai încredere în mine, altfel te distrug!" Aţi avea încredere în el? De ce repetăm uneori noi, creştinii, asemenea cuvinte fără sens? Dacă cineva, puternic şi cu autoritate, mi-ar spune: "Ori faci ce spun eu, ori te distrug," probabil că l-aş asculta, deoarece nu vreau să fiu distrus. Dar inima mea nu ar fi atrasă. Nu aş avea încredere în cineva care ameninţă că mă distruge. Dacă încrederea nu poate fi poruncită, atunci "de ce legea?"

Aş fi vrut să fiu printre credincioşii care plecau spre case, după ce au ascultat citirea scrisorii către Galateni, punându-şi unul altuia întrebarea aceasta veche de când lumea "de ce legea?" Isus vorbeşte aşa de mult despre libertate, ca şi mulţi alţi scriitori ai Bibliei; atunci "de ce legea?"

Înainte să plece spre casă, ei au auzit şi ceea ce noi numim astăzi Galateni 5.1, un pasaj undeva spre sfârşitul pergamentului, căci nu ştiau nimic despre capitole şi versete. Ei auzeau cuvinte ca acestea: "Hristos ne-a izbăvit ca să fim liberi. Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei." Puţin mai jos, în versetul 13, "Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate, dar nu faceţi din libertate un motiv ca să trăiţi pentru firea pământească; ci slujiţi unii altora în dragoste. Căci toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."

Dar dragostea, ca şi încrederea, nu poate fi poruncită sau produsă prin forţă sau teamă. Nici libertatea nu poate fi poruncită. Atunci "de ce legea"? Dacă vă spune cineva: "Iubeşte-mă, sau te distrug," l-aţi iubi? Dacă cineva ar spune: "Spune-mi că mă iubeşti, altfel te distrug," aţi spune repede, "Da, te iubesc." Dar această confirmare nu are nici o valoare. Dragostea care izvorăşte din teamă este fără valoare. Ellen G. White, care a făcut observaţii atât de profunde, spune în Hristos Lumina lumii, pagina 22: "Dragostea nu poate fi impusă." Dar rămânem cu întrebarea, "atunci, de ce legea?"

Într-o altă scrisoare pe care a scris-o în acelaşi timp şi din acelaşi loc, cetatea Corint, în Romani 3.31, Pavel ridică aceeaşi întrebare: "Prin insistenţa mea asupra dragostei, credinţei şi libertăţii, desfiinţez eu legea?" Cunoaşteţi întrebarea "Anulează credinţa legea?" "Nicidecum," spune el, încrederea întăreşte legea. Ea pune legea într-o perspectivă corectă.

Care este perspectiva corectă de unde trebuie privită legea, aşa cum o foloseşte Dumnezeu? Dacă am fi aduşi înapoi la dragoste şi încredere, cum am înţelege rolul legii? Răspunsul se află în pasajul de după Galateni 3.19: "Atunci, pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege." Era nevoie de ea. Pavel spune deseori acest lucru, dar nicăieri mai izbitor decât în 1 Timotei 1,8. Prefaţa acestui verset este interesantă, să citim deci de la versetul 6: "Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai legii şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc." Noi nu dorim să fim în această situaţie, nu? Care este adevărul despre lege? "Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine." Există un fel greşit de a întrebuinţa legea. "Căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru adulteri, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase." El spune că ele sunt "potrivit cu evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie."

Cred că şi noi am fost însărcinaţi cu o corectă viziune a rolului legii lui Dumnezeu. Pavel continuă, în ceea ce noi numim capitolul 3, să explice scopul pentru care a fost adăugată legea, în faimosul verset pe care l-am discutat mai înainte, şi continuă în versetul 23: "Înainte de venirea credinţei (care este încredere) noi eram sub paza legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, legea ne-a fost un îndrumător (custode, pedagog, spune versiunea King James, dar legea nu a fost un pedagog în sensul actual al cuvântului) spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta."

Acum, dacă legea a reuşit să ne aducă înapoi la Hristos, iar Hristos ne-a adus înapoi la dragoste şi încredere în Dumnezeu, ca Avraam cu mult timp în urmă, "desfiinţăm noi legea?" Cineva care este un prieten de încredere cum a fost Avraam, desfiinţează oare legea? Nu! El nu face decât să ia legea de pe perete şi de pe tablele de piatră şi să o aşeze acolo unde îi este locul, în minte şi în inimă. Când legea este la locul ei, nu trebuie să spui oamenilor să nu ucidă, căci oricum nu o vor face. Ruşine să ne fie că a fost nevoie să ni se spună să nu facem asemenea lucruri îngrozitoare. Dar nu s-a putut altfel, şi Dumnezeu a trebuit să adauge legea.

Noi avem încredere în Dumnezeu nu pentru că ni se spune să facem aşa; Îl iubim pe Dumnezeu nu pentru că ni se spune să facem aşa, ci pentru că Îl iubim cu adevărat. Ne iubim vecinii nu pentru că ni se spune să facem aşa, ci pentru că îi iubim. Asta nu înseamnă că am desfiinţat legea. Înseamnă că am aşezat-o acolo unde este locul ei. Facem ce este drept deoarece este drept, deoarece am aflat adevărul care ne face liberi.

Acum o sută de ani, plus câteva zile, când Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea era foarte tânără şi foarte mică, Conferinţa Generală a fost convocată la Minneapolis, Minnesota, pentru rezolvarea problemelor bisericii. După cum ştiţi, acolo s-a consumat mult timp pentru analizarea acestor pasaje din Galateni, pe care le discutăm noi acum. La o sută de ani de la sesiunea de la Minneapolis, anul trecut, 1988, a fost celebrat de adventiştii de peste tot. Am avut şi noi o sărbătoare în această comunitate. Sărbătoarea a avut loc chiar în ziua în care a început conferinţa de atunci la Minneapolis. Am avut şi eu privilegiul să predic de la acelaşi amvon pe care Ellen G. White l-a folosit acum o sută de ani.

Ar fi potrivit, aşa cum a sugerat şi fratele Louis Venden, ca la începutul acestui an, 1989, să privim înapoi şi să evaluăm aceste sărbători centenare. Am sărbătorit noi ce trebuie? Acest lucru a condus la titlul subiectului de astăzi, "Misterul manuscriselor dispărute de la Minneapolis." Titlul acesta nu înseamnă că ne lipsesc documente pentru studiul nostru. EGW Estate nu putea fi mai generos decât a fost, prin publicarea celor 1800 de pagini de manuscrise originale scrise chiar de Ellen G. White despre sesiunea de la Minneapolis. Încă 600 de pagini au fost publicate, scrise de alte persoane implicate în aceste evenimente, în total 5 volume, numite Ellen G. White 1888 Materials. Multe alte volume au fost publicate anul trecut, ca şi articole nenumărate în revistele bisericii, şi am fi făcut bine să le citim pe toate.

Documentele acestea dovedesc clar că au existat discuţii aprinse în jurul legii. Se observă totuşi că atunci, în 1888, nu s-a petrecut prea mult timp cu importanta întrebare pe care o ridică Pavel, "atunci, de ce legea?" În schimb, timpul a fost petrecut în dispută aprinsă cu întrebarea "care lege este îndrumătorul nostru spre Hristos?" Mă întreb, dacă Pavel ar fi fost prezent personal la Minneapolis, Minnesota, ce ar fi spus oare? Ştiţi că el se exprima uneori foarte tăios. Ar fi fost el bucuros, sau dezamăgit? Eu personal cred că ar fi fost foarte dezamăgit. Dacă el ar fi fost prezent la Minneapolis, Minnesota, în 1988, ar fi fost el bucuros, sau dezamăgit?

Aşa cum am auzit tot anul trecut, tinerii redactori ai revistei Signs of the Times, fratele Jones şi dr. Waggoner, care era şi medic, au luat poziţia că legea care a fost un îndrumător spre Hristos este legea morală. Preşedintele Conferinţei Generale, fratele Butler, şi redactorul de la Review and Herald, Uriah Smith, au luat o poziţie opusă, iar delegaţii s-au împărţit între aceste opinii. În ciuda unei foarte puternice opoziţi, care a făcut ca anul trecut să nu se prea audă multe dintre afirmaţiile lui Ellen G. White, adevărul este că dacă Isus Hristos ar fi fost prezent la acea întâlnire, mulţi dintre delegaţi L-ar fi respins cu toată hotărârea cu care a fost lepădat la prima Lui venire.

Nu ne place să amintim acest lucru, dar acesta este adevărul. Totuşi, în ciuda acestei puternice opoziţii, mulţi au descris sesiunea din 1888 ca pe o biruinţă măreaţă, o vreme de redeşteptare, un timp în care adventiştii au redescoperit doctrina reformaţiunii despre neprihănirea prin credinţă. În acest moment apare unul dintre misterioasele manuscrise dispărute de la Minneapolis.

Curând după 1888, pe măsură ce controversa se întindea, iar neînţelegerile se adânceau, dr. Waggoner a fost expediat în Anglia, iar Ellen G. White a fost trimisă în Australia. Ea a scris deseori că nu are nici o indicaţie din partea Domnului că trebuia să fie acolo. Ea spunea că a dorit să răspundă hotărârii fraţilor de a pleca în Australia şi de aceea se află acolo. Ea nu a risipit totuşi timpul şederii acolo, ci a scris cele mai importante lucrări ale ei, Calea către Hristos, Cugetări de pe muntele fericirilor, Parabole şi Hristos Lumina lumii, cu fascinantul capitol "S-a sfârşit." Nu există explicaţie mai măreaţă a marilor dispute din marea controversă decât cea din acest capitol, unde ea pune planul de mântuire, nu în cadrul egoist în care îl vedem noi deseori, ce a făcut Dumnezeu pentru tine şi pentru mine, şi în special pentru mine, ci în acel cadru splendid în care crucea spune universului spectator că în joc este încrederea în Dumnezeu.

Într-o noapte a anului 1896, ea a fost inspirată să prezinte poziţia ei despre ce ar fi trebuit să se întâmple în 1888. Ea a prezentat înţelegerea ei despre rolul legii aşa cum îl vede Dumnezeu. Secretara ei a scris această relatare, când manuscrisele au fost trimise redactorului de la Review, Uriah Smith, care nu accepta această poziţie: "Paginile acestea prezintă câteva puncte de vedere care i-au fost prezentate sorei White noaptea trecută. Timp de câteva zile, ea a fost afectată de răceală, neputând să lucreze, iar astăzi ea nu poate să scrie şi să citească. Cele scrise aici au fost dictate de ea. Trimitem câteva copii de articole şi scrisori prin corespondenţa de San Francisco, pe care ea doreşte să le citiţi. Nu suntem siguri că dumneavoastră (Uriah Smith) sunteţi în Battle Creek, de aceea ele sunt adresate fratelui Tanney (secretarul de redacţie de la Review), cu menţiunea ca el să le citească şi să vi le înmâneze." Ellen G. White a semnat această explicaţie cu numele ei. Acestea sunt faptele.

Ce trebuie adăugat este că Uriah Smith, după ce le-a citit, nu le-a publicat în Review, ci le-a îndosariat, astfel că nimeni nu a auzit un cuvânt despre ele timp de 56 de ani!

Noi le avem astăzi, deoarece în 1952 a existat o cerere ca White Estate să publice aceste manuscrise, iar ele au fost tipărite în Review, la mult timp după moartea fratelui Smith. Apoi au fost publicate în volumul unu din Selected Messages. Iată ce scrie ea aici despre "atunci, de ce legea?"

"Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să putem fi socotiţi (câteodată ea spune "făcuţi") neprihăniţi prin credinţă. În acest verset, Duhul Sfânt, prin apostol, vorbeşte în special despre legea morală."

Mai înainte ea spunea "toată legea," nedorind să intre în dezbateri despre ce lege este vorba. "Toată legea," dar în special legea care afectează comportamentul nostru, dragostea pentru Dumnezeu şi unii pentru alţii. Toată lege a fost adăugată ca o măsură de urgenţă.

"Legea ne descoperă păcatul şi ne face să simţim nevoia de Hristos şi să alergăm la El pentru iertare şi pace, exercitând pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Hristos." Legea ne conduce la încredere. "Refuzul de a renunţa la idei preconcepute şi de a accepta acest adevăr (scopul lui Dumnezeu cu legea) se află la temelia opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului prin fraţii Waggoner şi Jones. Trezind acea opoziţie, Satana a reuşit (a fost un timp de biruinţă, dar cine a câştigat?) în mare măsură să ţină departe de poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o ofere. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care o puteau avea, ca să poată duce lumii adevărul (adevărul despre Dumnezeu şi scopul Său cu legea, acesta era adevărul în acest context) aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii (Pavel a făcut aşa, Ioan a făcut aşa). Lumina care trebuia să lumineze pământul cu slava ei a fost respinsă (lumina care trebuie să lumineze pământul cu slava ei este înţelegerea corectă a scopului lui Dumnezeu cu legea), şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi a fost în mare măsură ţinută departe de lume."

Ea a scris aceste lucruri în 1896, iar această lumină continuă şi astăzi să fie ţinută departe. Anul trecut am urmărit mereu să citesc pe undeva acest material, şi l-am găsit într-un singur loc, deşi nu era citată decât prima parte, sau mai sigur, prima parte a primei părţi; acesta nu este decât începutul, căci iată ce urmează:

"Legea celor zece porunci nu trebuie privită dinspre latura ei prohibitivă, ci dinspre cea a îndurării. Interdicţiile ei sunt garanţia sigură a fericirii şi ascultării. Când este primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului care ne va aduce fericire de-a lungul întregii veşnicii. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie (Legea este protectorul, gardianul nostru.) Noi vedem în ea bunătatea lui Dumnezeu, descoperind lumii principiile imutabile ale neprihănirii (Chiar şi îngerii au nevoie să audă aşa ceva. Ea ne protejează de relele care decurg din călcarea ei. Dar Ellen G. White nu termină aici, căci trebuie explicat ce face Dumnezeu celor care refuză această protecţie). Noi nu trebuie să-L vedem pe Dumnezeu ca aşteptând să pedepsească pe păcătos pentru păcatul lui. Păcătosul aduce singur pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează un concurs de împrejurări care produc un rezultat sigur."

Nu este o pedeapsă impusă, ci o consecinţă naturală. Acesta este limbajul prieteniei, nu al sclaviei. Dumnezeu doreşte să fim prietenii Săi, aşa cum era Avraam.

"Fiecare act de călcare a legii reacţionează asupra păcătosului, produce în el o schimbare de caracter (nu este o problemă juridică aici, ci o problemă foarte reală) şi îl ajută să păşească mai uşor în nelegiuire. Alegând să păcătuiască, omul se desparte singur de Dumnezeu, se rupe singur de izvorul binecuvântărilor, iar rezultatul sigur este (nu pedeapsa lui Dumnezeu) ruina şi moartea."

De ce oare nu vorbim noi aşa(!), când explicăm crucea şi neprihănirea prin credinţă? Deoarece acesta a fost un manuscris dispărut. Nu în sensul că ea a produs, sau a scris pentru prima oară acest lucru. Eu l-am descoperit în toate cele 66. Dar ea a venit în ajutorul nostru, să ne ajute să-l descoperim în Scriptură. Ea încheie cu aceste cuvinte:

"Legea este o expresie a principiilor lui Dumnezeu. Când o primim în Hristos, ea devine principiul nostru. Ea ne ridică deasupra dorinţelor fireşti, a tendinţelor şi ispitelor care duc la păcat. Multă pace au cei ce iubesc legea Ta (nu cei care o păzesc de frică să nu fie distruşi) şi nimic nu îi tulbură (nu îi face să se poticnească, explică ea). În nelegiuire nu există pace; cei răi sunt în conflict cu Dumnezeu, dar cei ce primesc neprihănirea legii sunt în armonie cu cerul. Îndurarea şi adevărul s-au întâlnit, neprihănirea şi pacea se îmbrăţişează."

Ea a scris şi expediat acest material la Review and Herald. V-aţi fi aşteptat ca el să fie publicat imediat, ca sfinţii să-l poată citi. Dar el nu a apărut. Nu a apărut timp de 56 de ani. A fost publicat în Review în 1952. Mai târziu, în 1957, a apărut în Selected Messages 234-235. Ne-am fi aşteptat ca el să aibă un rol dominant în discuţiile de anul trecut. De ce oare nu a fost folosit acum o sută de ani? Pur şi simplu nu se potrivea cu înţelegerea unei neprihăniri prin credinţă preocupată mai mult de asigurarea statutului juridic al păcătosului, care se bazează pe o înţelegere greşită a rolului legii şi pe o înţelegere greşită a ceea ce face Dumnezeu celor care nu vor să-L iubească şi să-L creadă. El nu spune: "Ori Mă iubeşti, ori te distrug," ci "Iubeşte-Mă, altfel te las să pleci, iar tu vei muri, iar Eu voi plânge, aşa cum L-am lăsat pe Fiul Meu să plece, şi a murit."

Acest lucru produce dragoste autentică şi încredere, o redefinire a soliei mântuirii, "Dumnezeu va salva şi vindeca pe toţi cei care au încredere în El."

Dar chiar înainte de 1896, Ellen G. White a scris extensiv despre înţelegerea planului de mântuire care se deosebea de neprihănirea prin credinţă tradiţională, preocupată mai mult de stabilirea poziţiei noastre juridice. Chiar pe 20 ianuarie 1890, ea a publicat în Signs of the Times ceea ce eu cred că este cea mai clară explicaţie a scopului pentru care a venit Hristos. Ca să fie publicat în ianuarie 1890, articolul a trebuit să fie scris în 1889, deoarece, aşa cum ştiţi, este nevoie de ceva timp pentru trimiterea şi pregătirea materialelor pentru tipărire. Aceste idei au fost concepute şi redate în timpul şi imediat după sesiunea de la Minneapolis. În acest articol din 20 ianuarie 1890, ea descrie scopul misiunii lui Hristos aici pe pământ ca fiind acela de a "descoperi adevărul despre caracterul lui Dumnezeu, ca oamenii să fie din nou una cu El, în dragoste şi încredere, ca El să-i poată vindeca." Iar acesta este cel de-al doilea manuscris dispărut. Mai sunt şi altele, dar acestea sunt importante pentru discuţia de astăzi.

Ce este şi mai important, ştiţi că acest manuscris magnific nici măcar nu a fost inclus în miile de pagini din EGW 1888 Materials, şi nici republicat vreodată, din 20 ianuarie 1890, cu o singură excepţie, într-un număr din Insight, când era redactor Donald Yost. Lui îi plăcea această imagine despre Dumnezeu. Nu veţi găsi acest manuscris nici în volumele de Signs republicate. Aş vrea să avem timp să-l putem citi în întregime. Este magnific. Doar câteva paragrafe.

Articolul începe cu o trecere în revistă a încercărilor lui Satana de a întoarce universul şi lumea noastră împotriva lui Dumnezeu, prezentând greşit caracterul Său şi zugrăvind pe Dumnezeu ca nefiind de încredere. Ea continuă să arate că şi cei ce se numeau poporul lui Dumnezeu, cei ce trebuiau să fie reprezentanţii şi evangheliştii lui Dumnezeu, erau atât de amăgiţi de eforturile lui Satana, încât şi ei reprezentau greşit caracterul lui Dumnezeu. Ea spune:

"Chiar printre ei, legea lui Iehova fusese îngropată sub obligaţii nefolositoare şi tradiţii, iar Dumnezeu era reprezentat (de proprii Lui reprezentanţi!) ca sever, pretenţios, răzbunător şi arbitrar." Aţi auzit recent cum este Dumnezeu reprezentat ca fiind arbitrar? Aţi auzit cum sabatul este numit un semn arbitrar al ascultării? Îmi este greu să fiu pus în situaţia de a repeta aceste triste neînţelegeri. Dumnezeu era descris de cineva ca bucurându-se de suferinţele făpturilor Sale, când este nevoit să-i pedepsească. Dacă lui Dumnezeu îi face plăcere, de ce să nu ne facă şi nouă? Am nişte cunoştinţe care abia aşteaptă ziua când cei care le-au făcut rău vor primi "ceea ce merită." Nu, ei nu numesc aceasta răzbunare, căci ştiu că este rău, ei spun, "nu, nu vreau răzbunare, tot ce vreau este dreptate." Vreau şi eu să ştiu care este diferenţa.

"Trăsăturile de caracter care aparţineau chiar lui Satana, fuseseră făcute să pară că aparţin caracterului lui Dumnezeu. Astfel, Isus a venit să-i înveţe pe oameni despre Tatăl, să-L prezinte corect în faţa copiilor căzuţi de pe pământ. Nici îngerii nu puteau reprezenta corect caracterul lui Dumnezeu, dar Hristos, care era întruparea vie a lui Dumnezeu, nu putea să rateze îndeplinirea misiunii. Singura cale prin care El putea să-i facă şi să-i menţină pe oameni drepţi (uneori numite în latină îndreptăţire şi sfinţire, dar mie îmi plac aceste cuvinte simple, pe care le folosea şi Isus) era să devină vizibil şi familiar pentru ochii lor. Hristos a slăvit caracterul lui Dumnezeu, acordându-i slava şi meritul pentru realizarea întregii Sale misiuni pe pământ, aceea de a-i face pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu. În Hristos a fost desfăşurată în faţa oamenilor graţia părintească şi perfecţiunea fără egal a Tatălui. În rugăciunea dinaintea răstignirii, El declara: Le-am făcut cunoscut Numele Tău, am proslăvit Numele Tău şi am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o."

Care a fost lucrarea Sa? Pentru mulţi dintre noi a fost aceea de a plăti pedeapsa pentru călcarea legii, astfel ca statutul nostru juridic să fie rezolvat. Această concepţie se bazează pe o înţelegere greşită a rolului legii. Dumnezeu, plin de bunătate, a răspuns nevoii noastre, fiind singura cale de a comunica cu noi, şi ne-a înconjurat cu porunci şi orânduiri, ne-a motivat cu răsplătiri şi pedepse, oferindu-ne tot ce ne trebuia, dar El nu dorea aşa ceva.

"Când scopul misiunii lui Hristos, descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii, a fost realizat, Fiul lui Dumnezeu a anunţat că misiunea Lui s-a sfârşit, că a fost făcut cunoscut omului caracterul Tatălui" (ST 20 ianuarie 1890).

De ce nu a fost folosit acest articol? Insistenţa lui asupra caracterului lui Dumnezeu nu este văzută de mulţi a fi relevantă pentru rolul legii din Galateni 3. Nu este considerată relevantă pentru neprihănirea prin credinţă. Pentru mine, nimic nu poate fi mai relevant. Totul depinde de felul în care înţelegem ce fel de persoană este Dumnezeul nostru. Fie că alegem sau nu să avem încredere în El, dacă înţelegem planul de mântuire astfel: Dumnezeu poate şi va vindeca şi mântui pe toţi aceia care au încredere în El, nimic nu poate fi mai relevant, nimic nu poate fi mai important decât adevărul despre caracterul şi guvernarea Dumnezeului nostru. Dumnezeu a fost acuzat ca fiind nedemn de încrederea noastră. Dacă diavolul are dreptate, nu mai există nici o bază pentru încredere, deci nu există vindecare sau mântuire. Adevărul final este adevărul despre Dumnezeul nostru.

Din nefericire, noi suntem încă preocupaţi de probleme juridice, soluţii juridice, de aceea nu am socotit importante aceste materiale magnifice, scrise chiar în mijlocul atmosferei discuţiilor de la Minneapolis în jurul rolului legii din Galateni. Scopul legii este acela al unei măsuri de urgenţă care să ne păstreze, să ne protejeze, până când vom ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să avem încredere în El şi să începem să facem bine deoarece este bine, în sensul cel mai profund al libertăţii. Duşmanul a căutat mereu să împiedice această înţelegere, la început în cer, şi apoi mereu de-a lungul istoriei.

Una dintre cele mai dramatice ilustraţii este cea din camera de sus, unde Isus prezintă adevărul despre Tatăl Său. El spune acelor primi conducători ai bisericii creştine: "Mai am ceva să vă spun înainte să plec. Până acum v-am numit robii Mei, iar voi v-aţi simţit onoraţi să fiţi robii Mei." Mie personal mi-ar plăcea să aud cuvintele "Bine rob bun şi credincios." Dar Isus spune "Nu vă mai numesc robi. Motivul este acela că robii fac numai ce li se spune, iar Eu nu vreau acest lucru. Eu nu vreau să mă iubiţi numai pentru că v-am spus Eu, sau să vă iubiţi unul pe altul pentru că v-am spus Eu, ci vă numesc prieteni, căci doresc să înţelegeţi."

De ce oare nu folosim noi acest verset?! Deoarece el ridică întrebarea "de ce legea?" Dumnezeu se referă aşa de mult la lege, încât noi am crezut că legătura ideală cu Dumnezeu este aceea a unui servitor cu stăpânul lui, care face ce i se spune. Servitorii sunt foarte atenţi să placă stăpânilor lor şi să nu intre în încurcături, ca să-şi câştige plata şi se simt foarte fericiţi de protecţia acordată de acest statut. Aceasta este mentalitatea unui servitor. Isus spunea: "V-am numit prieteni, ca Avraam, ca Moise, cu care pot vorbi faţă către faţă. Lor nu trebuie să le poruncesc, ei iubesc modul meu de a acţiona. Cu Moise nici nu trebuia să vorbesc într-un limbaj întunecat. Cu el pot vorbi deschis, aşa cum vorbesc acum cu voi. Vreau să fiţi prietenii mei." Apoi, câteva minute mai târziu le-a spus: "Mai am ceva să vă spun. A sosit timpul să vă vorbesc deschis despre Tatăl, fără să mai folosesc simboluri sau un limbaj greoi, aşa cum am făcut de obicei cu poporul Meu, în toate ceremoniile şi simbolurile din Leviticul, deoarece erau aşa greoi la învăţătură. Cu voi vreau să vorbesc deschis, aşa cum am făcut cu Moise."

Ştiţi ce urmează în Ioan 16,26: "şi nu zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Tatăl Însuşi vă iubeşte." Iar ucenicii ar fi răspuns: "Ne-ai încurcat de tot. Când ai spus că nu vrei să fim robii Tăi, ne-am întrebat: Atunci, de ce legea? Acum ne spui că nu vei mijloci la Tatăl pentru noi. Atunci de ce tot sistemul ceremonial, cu marele preot şi toată mijlocirea?" Aş fi vrut să fiu acolo când Isus le-ar fi răspuns: "Din cauză că nu M-aţi întrebat." Tot ce îi interesa pe ei în seara aceea era poziţia pe care urmau să o ocupe în împărăţie. O abordare complet materială a viitorului. Foarte trist.

Noi trebuie să punem întrebarea, "atunci, de ce legea? Doamne, dacă nu trebuie să Te rogi la Tatăl pentru noi, atunci de ce L-ai zugrăvit aşa?" Iar Isus ar răspunde ca şi Pavel: "Ea a fost adăugată deoarece aveaţi nevoie de ea, căci vă era aşa frică de Mine." Citim în Exodul că Dumnezeu s-a apropiat de ei să le vorbească, dar ei erau îngroziţi şi au cerut să nu le mai vorbească El, ci Moise, ca să nu moară. Erau îngroziţi de Dumnezeu, şi de aceea au cerut pe cineva "la mijloc."

Ce trist că Dumnezeu nu putea să vorbească direct copiilor Săi! Ei erau aşa speriaţi, aşa că El a pus pe cineva "la mijloc," pe Moise, apoi pe preoţi, apoi a venit Isus să fie Mijlocitorul. Dar cine este Isus? Este Dumnezeu. Mijlocitorul este Dumnezeu.

Dumnezeu s-a plecat şi a spălat picioarele trădătorului Său, în noaptea dinaintea morţii Sale, fără cineva "la mijloc." Versetul acesta nu este folosit, sau, atunci când este folosit, în el nu apare cuvântul "nu." Am văzut acest verset folosit în ilustraţii importante, dar fără cuvântul "nu." Nu avem numai "misterioasele manuscrise dispărute, ci şi misteriosul dispărut "nu." Deseori am citit acest verset aşa: "şi vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi." Unde a dispărut "nu"? Ce este în spatele misterului acestor lucruri dispărute? Cine vrea să nu înţelegem acest adevăr minunat? Profeţii Vechiului Testament, Isaia, Ieremia, Mica, Amos, Osea, au înţeles acest adevăr, şi au fost primiţi cu pietre de câte ori vorbeau aşa.

Acum câţiva ani, în această sală, am avut privilegiul, alături de fratele (Louis) Venden, să prezint ceea noi am numit "Conversaţii despre Dumnezeu." Unii dintre dumneavoastră vă aduceţi aminte. Subiectul central a fost Dumnezeu, căci aceasta este vestea cea bună, şi vă aduceţi aminte că nu am trecut cu vederea "manuscrisele dispărute." Noi am oferit atunci, împreună cu ele, o explicaţie a rolului legii lui Dumnezeu. Să o citim împreună înainte de încheiere:

La un preţ infinit, Dumnezeu a căutat să convingă universul că guvernarea Sa va fi veşnic una a păcii şi libertăţii, bazată pe încredere mutuală şi bine întemeiată. Dar când Satana a aruncat familia în criza rebeliunii şi neîncrederii, a fost nevoie de măsuri de urgenţă, spre a menţine o formă de ordine şi respect, până când vor putea fi clarificate şi confirmate bazele pentru adevărata pace şi libertate. Dumnezeu a fost obligat chiar să poruncească copiilor Săi să nu mintă, să nu fure, să nu înşele sau să se ucidă unul pe altul. Spre a ne atrage atenţia, a fost obligat să ridice tonul pe Sinai, să coboare foc pe muntele Carmel, să trimită urşii în zilele lui Ilie. Cel care priveşte cu durere moartea vrăbiuţei, a fost obligat să clădească un sistem de jertfe care cerea moarte a mii de făpturi ale Sale. Cel care era dragostea întruchipată, a fost obligat să ridice un sistem de mijlocire preoţească, deoarece copiii Săi erau fie nerespectoşi, fie prea speriaţi pentru a fi prietenii Săi. El a trimis chiar pe Fiul Său să fie "Cel de la mijloc," deşi nu era deloc nevoie de cineva "la mijloc" între noi şi Dumnezeul nostru milos. Mai mult, Cel ce a venit era Dumnezeu. Nimeni nu se afla între El şi Iuda, când Creatorul se pleca să spele picioarele murdare ale trădătorului Său. Ne uimim cum a reuşit Satana să pervertească măsurile de urgenţă ale lui Dumnezeu, ca să arate că el a avut dreptate când L-a acuzat pe Dumnezeu că este arbitrar, răzbunător, neiertător şi sever. Poate cel mai mare succes al lui Satana a fost să-i facă pe copiii lui Dumnezeu să creadă că, dacă nu ar exista mijlocirea continuă a Fiului Său, iertarea şi vindecarea nu ar găsi nici un loc în inima lui Dumnezeu. Mulţumim lui Dumnezeu pentru măsurile de urgenţă, dar noi trebuie să înţelegem corect ce sunt ele. Isus, Pavel şi Moise sunt în armonie arătând că dragostea este împlinirea legii. Dragostea, încrederea, lucruri pe care Dumnezeu le doreşte cel mai mult, nu pot fi poruncite sau obţinute prin forţă. Nici nu pot fi făcute o obligaţie sau o îndatorire faţă de Dumnezeu, deoarece a fost atât de bun cu noi. Dumnezeu doreşte mai mult decât atât, şi aşa ar trebui să dorim şi noi. Tatăl nostru ceresc nu preţuieşte nimic mai mult decât libertatea familiei Sale. Isus a suferit şi a murit ca să dovedească acest lucru. Dar adevărata libertate cere dragoste şi încredere reciprocă, care sunt produse şi confirmate de o dovadă incontestabilă. Această dovadă este adevărul care face şi menţine pe oameni în neprihănire. De ce atunci pare Dumnezeu că ne porunceşte să iubim, în decalog? Cele zece porunci rostite pe Sinai sunt o altă măsură de urgenţă în marea controversă. Dar cât de mult doreşte El ca dragostea, încrederea şi dispoziţia de a asculta să fie complet libere de frică, constrângere sau obligaţie.

Această insistenţă asupra libertăţii, dragostei şi încrederii nu slăbeşte oare cerinţa legii? Din contră, ele sunt chiar lucrurile pe care legea urmărea să le protejeze. Aşa cum a spus un prieten bun al lui Dumnezeu: "Cele zece porunci au fost date ca să nu existe confuzie despre felul de oameni cărora Dumnezeu vrea să le încredinţeze toate privilegiile libertăţii vieţii veşnice care urmează." Se află printre acestea şi sabatul? Sabatul este un memorial al acestui adevăr, fără de care nu putem fi eliberaţi.

Dacă legea şi-a atins scopul, aşa cum spune Pavel, protejându-ne şi aducându-ne la Hristos, nu mai trebuie să stăm aici, în faţa Sa, ca servitori îngroziţi, preocupaţi de plătirea datoriei noastre şi de corectarea statutului nostru juridic. Din contră, ca Avraam, ca Moise, ca Iov sau Pavel, ca toţi ceilalţi prieteni ai Săi de încredere descrişi în Scriptură, vom deveni şi noi prietenii Săi de încredere. Vom considera atunci un mare privilegiu să ieşim în lume şi să spunem altora că Dumnezeu nu este aşa cum L-au făcut să pară duşmanii Săi. Cred că până nu vom înţelege corect această problemă controversată care a fost ridicată în 1888 la Minneapolis, dar nu a fost rezolvată (şi ea a rămas nerezolvată până în ziua de azi), până nu vom înţelege corect rolul legii lui Dumnezeu, nu vom putea prezenta adevărata imagine a unui Dumnezeu prietenos unei lumi disperate.

Să ne rugăm. Tatăl nostru iubitor care eşti în ceruri, cât de bucuroşi suntem pentru numeroasele şi variatele măsuri de urgenţă pe care le-ai folosit de-a lungul secolelor. Avem nevoie de fiecare dintre ele. Dar cum să facem să privim în spatele acestor măsuri de urgenţă, şi să vedem că ceea ce doreai Tu cel mai mult era dragostea, încrederea, oferite în cel mai înalt sens al libertăţii? Noi am descoperit că eşti vrednic de un asemenea tratament. În acest sabat, ne exprimăm dragostea, încrederea, admiraţia şi dispoziţia de a asculta. Te rugăm încă o dată, vindecă Tu stricăciunea produsă. Ajută-ne să ieşim în faţa lumii cu adevărata imagine a Dumnezeului nostru milos şi delicat. În numele lui Isus Te-am rugat, amin.