De ce a trebuit să moară Isus? Aceasta este întrebarea principală. Mai întâi, este aceasta întrebarea potrivită?

- Le-am pus această întrebare studenţilor mei timp de patruzeci şi cinci de ani. Cei mai perceptivi deseori răspundeau tot cu o întrebare – ceea ce îi şi încurajam să facă. Înainte să răspunzi la o întrebare este bine de fiecare dată să pui în discuţie întrebarea însăşi. S-ar putea să nu merite atenţie. Chiar a trebuit să moară?

Exact această subliniere aş dori să fac: „Chiar trebuia să moară Isus?”

- Eu înţeleg aceasta în lumina faptului că nu exista altă cale.

De ce nu?

- Îţi poţi imagina o altă cale prin care să se fi realizat ceea ce trebuia realizat? Fără îndoială că dacă ar fi existat o altă metodă, Dumnezeu ar fi folosit-o. Dar cred că până nu discutăm despre problema care apăruse – şi care trebuia rezolvată – nu putem evalua ceea ce a făcut Isus, şi nici dacă problema a fost rezolvată. Pentru mulţi problema constă în faptul că noi am călcat Legea, deci chestiunea este de natură juridică. Am făcut o greşeală fatală, iar acum suntem condamnaţi, nu doar la moarte; suntem condamnaţi să fim executaţi; suntem condamnaţi să fim pedepsiţi şi apoi executaţi.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ceea ce voi căuta este modalitatea prin care aş putea scăpa de o asemenea pedeapsă. Domnul spune: “Doar să crezi, crede numai.” Ce să cred? “Am plătit Eu pentru vina ta,” şi astfel ajungi în conceptul substituirii juridice.

Dar nu spune Ellen White destul de des, când se referă la ispăşire, că Hristos a venit pentru a demonstra caracterul neschimbător al Legii?

- Sigur că da. Sunt cu totul de acord. Este adevărat că moartea Sa a demonstrat caracterul neschimbător al Legii. Însă acum trebuie să revii şi să întrebi care sunt cerinţele Legii. Lucrul cel mai folositor, cred eu, ar fi să analizăm problema care a apărut în cer. Odată cu reformaţiunea (şi înainte, desigur) am fost foarte preocupaţi de ideea că marea noastră problemă ar fi că am intrat într-o încurcătură juridică, iar Dumnezeu, în îndurarea Sa, a luat măsuri pentru rezolvarea ei. După părerea mea, asemenea preocupări legate de situaţia juridică constituie esenţa legalismului. Această preocupare este egoistă şi chiar copilărească, dar de înţeles când este vorba despre un copil, căruia nici prin minte nu-i trece să se preocupe de semeni. El se consideră mereu pe primul plan, la fel ca în cântecul pe care îl fredonează copiii: „Eu, eu, numai eu.”

Pavel dezbate această chestiune în Evrei, unde afirmă că deşi trebuia să fim învăţători până acum, avem încă nevoie de lapte. Încă suntem preocupaţi de noi înşine. Iar în Efeseni 4 ni se spune că trebuie să creştem şi să renunţăm la comportamentul copilăresc. Unul dintre semnele prin care cunoaştem că ne-am maturizat este acela că devenim din ce în ce mai conştienţi de cei din jur şi de universul imens în care trăim.

Ştim că există un întreg univers populat cu fiinţe inteligente, toate implicate în această situaţie cumplită, inclusiv îngerii necăzuţi. Apocalipsa ne-a fost dată pentru a ne ajuta să înţelegem această concepţie mai largă. Problema a apărut în univers înainte de crearea noastră, iar Dumnezeu şi-a propus să o rezolve. Ştim că Dumnezeu a creat această lume pentru a asigura mijlocul prin care să poată îndrepta lucrurile. Noi suntem o privelişte pentru universul întreg, în care se prezintă ce a făcut Dumnezeu pentru a rezolva problemele din univers – fie că noi, oamenii, vom fi mântuiţi sau nu.

Deci moartea lui Hristos a fost atât în folosul nostru, cât şi în folosul îngerilor şi al lumilor necăzute?

- Da, deşi în punctul acesta prietenii noştri evanghelici, cum ar fi Walter Martin, ar spune: „Toate aceste idei le aveţi de la Ellen White.” Aşa că aş vrea să prezint aceste pasaje trecute cu vederea, cum ar fi Coloseni 1, Efeseni 1 şi 3, unde este relatat cum a murit Isus, pentru a aduce pace în locurile cereşti. Iar unii spun: „Este ridicol, acolo este pace.” Nu. Acolo a început războiul, după cum se spune în Apocalipsa 12. „Cum adică război? Poate câţiva dintre strămoşii noştri şi-au imaginat că a fost odată un război în cer” – aşa cum spunea odată Luther.

Unii dintre prietenii noştri evanghelici au folosit Apocalipsa pentru a face senzaţie cu solia despre sfârşitul lumii. Cred, din păcate, că şi noi am făcut uneori acelaşi lucru. Aşa cum discutam mai devreme, subiectul central al Apocalipsei este războiul care a început în cer. A început cu Lucifer, care stătea în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum găsim scris în Ezechiel şi Isaia. Stătea aşezat în mijlocul „flăcărilor veşnice,” cum spune Isaia. Lucifer era o persoană neprihănită şi binecuvântată care putea sta în „focul mistuitor,” – slava descoperită a lui Dumnezeu. Acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor, a conceput acele idei cu potenţial distructiv, care s-au transformat ulterior în războiul declanşat în cer. Războiul a început în sanctuarul ceresc. Iar noi ne imaginăm că cerul este preocupat de rezolvarea situaţiei noastre juridice. Cerul este preocupat de evitarea izbucnirii unui nou război; acolo sau în oricare altă parte. Cred că războiul se va termina în sanctuar, pentru că acolo a început, când toţi vor spune într-un glas, chiar în inima universului, că totul este bine. „Drepte şi adevărate sunt căile Tale,” spun ei în cartea Apocalipsa.

Dar aceasta (concepţia legalistă) este o viziune foarte îngustă. Cei ce o preferă spun uneori despre conceptul marii controverse că ar fi umanist. Nu ştiu ce vor să spună prin asta. Este un concept mult mai larg cu privire la Dumnezeu şi la marile probleme care afectează siguranţa universului. Noi, oamenii, suntem doar o picătură într-un ocean. Cred că ne trebuie o porţie mare de umilinţă pentru a putea vesti solia dintr-o perspectivă mai largă. Aşa cum spune Mica, trebuie să învăţăm să umblăm smeriţi cu Dumnezeul nostru (Mica 6:8).

Prin urmare, moartea lui Hristos a fost atât în folosul nostru, cât şi în folosul îngerilor şi al tuturor fiinţelor care alcătuiesc vastul univers. Oare a realizat ceva moartea lui Hristos pentru Dumnezeu?

- Bun, începi cu războiul – dacă admiţi că a fost un război. Dacă nu admiţi că a fost un război, nu poţi admite nici marea controversă, aşa că va trebui să găseşti altă cale pentru a explica aceasta. Sau, dacă cineva are nevoie de un verset la fiecare pas, poţi începe cu Coloseni. Moartea lui Hristos – el menţionează vărsarea sângelui Său – a adus pace universului. De ce ar avea universul nevoie de pace? Sau, aşa cum apare în Efeseni, de ce ar trebui să fie restaurate unitatea şi armonia în univers? Şi atunci, inevitabil, ajungi la război, în urma căruia a treia parte dintre îngeri nu şi-au mai găsit locul în cer. Acest lucru este real şi extrem de serios.

Care a fost motivul războiului? Nu avem nici o descriere a dezbaterilor dintre îngeri. Ştim însă că în prima discuţie a lui Satana cu rasa umană s-a făcut referire la Dumnezeu. Dumnezeu a fost prezentat atunci lui Adam şi Evei ca fiind un mincinos nedemn de încredere. „Dumnezeu v-a minţit. Şi subiectul în legătură cu care va minţit este moartea: Nu veţi muri.” Acest lucru se găseşte chiar acolo, pe primele pagini ale Bibliei. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că răspunsul lui Dumnezeu este o moarte. Crucea este răspunsul la întrebarea: „A minţit Dumnezeu?”

Străbătând Biblia carte cu carte (ceea ce constituie cea mai bună cale pe care o ştiu pentru a ajunge la această înţelegere) vei găsi multe locuri în Vechiul Testament în care apare moartea. Descoperi prima moarte – omorârea unui miel. Poate că Adam şi Eva au zis: „La aceasta Te-ai referit când ai spus că cine păcătuieşte va muri? Adică ne vei omorî aşa cum am omorât noi mielul acesta?” Mă întreb cât de mult au înţeles ei că aceasta reprezenta o anumită moarte ce urma să aibă loc.

Curând ajungi la potop, unde Dumnezeu a înecat toată lumea, cu excepţia celor opt. Aceasta a părut a fi o demonstraţie destul de clară, încât chiar şi îngerii loiali au considerat-o soluţia optimă. Cerul a răsunat de amin-uri (solemne, desigur) când a înecat acea gloată. „Aşa trebuia procedat!” Numai că după aceea şi-au dat seama că nu a fost câştigat nici un suflet. Mai mult, aşa necesară cum a fost, această procedură a determinat rasa umană să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu într-o măsură fără precedent, încât şi-au construit un turn ca să scape de El. Îngerii au înţeles în urma potopului un singur lucru: „...nici prin putere, nici prin tărie...” (Zah.4:6), deşi, se pare, au fost destul de satisfăcuţi pe moment, şi aşteptau ca Dumnezeu să procedeze din nou în acelaşi fel.

A urmat Sodoma şi Gomora. De data aceasta Dumnezeu a folosit focul în locul potopului, iar îngerii au spus amin. „Au meritat-o din plin,” ziceau ei, dar nici un suflet nu a fost câştigat. Chiar cei câţiva pe care i-a salvat Dumnezeu din foc, au comis incest imediat după acel eveniment, în urma căruia au luat naştere unii dintre vrăjmaşii pe termen lung ai lui Israel. „Nu,” spune Dumnezeu, „vă voi spune când va veni timpul să vedeţi moartea care este rezultatul final al păcatului.” Şi aşa cum ştim, acel timp este Ghetsemani şi Golgota. Acela este momentul; până atunci Isus nu a putut să spună: „S-a sfârşit, am răspuns la întrebare.”

A fost aceasta singura întrebare pe care o aveau? Nu, de aici se ridică o serie de alte întrebări. Dacă moartea este rezultatul păcatului, care este cauza morţii? Diavolul a tot încercat să-L pună pe Dumnezeu într-o lumină nefavorabilă: „arbitrar, exigent, răzbunător, neiertător şi sever.” Cred că putem spune care sunt acuzaţiile, analizând răspunsurile. Biblia demonstrează din plin că Dumnezeu nu este aşa cum Îl prezintă Satana: nu este răzbunător, este iertător, nu este sever. Ceea ce sugerează că acestea constituie problema. Este Dumnezeu cauza morţii? Diavolul îmbină minciuna că sufletul este nemuritor cu ceea ce pretinde el că a spus Dumnezeu: „Să faceţi cum v-am spus, altfel vă voi nimici,” dând naştere la doctrina iadului veşnic. La aşa ceva trebuia un răspuns. Spune Dumnezeu: „Iubiţi-Mă, altfel vă voi omorî,” sau „Iubiţi-Mă, altfel veţi muri, şi cândva veţi înţelege de ce s-a întâmplat aşa”? Îngerii nu au înţeles moartea aceea.

Ellen White este elocventă în privinţa aceasta. Vă amintiţi că în multe locuri – în Patriarhi şi Profeţi şi Hristos, lumina lumii – ea relatează că dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat pe Satana şi îngerii lui să culeagă rezultatele fireşti ale rebeliunii lor, aceştia ar fi pierit; dar îngerii care priveau, care nu mai văzuseră până atunci moartea, nu ar fi înţeles aceasta, şi L-ar fi slujit pe Dumnezeu de frică, ceea ce produce caracterul unui rebel. Istoria a demonstrat că cei care Îl slujesc pe Dumnezeu de frică devin rebeli.

Cred că la primele două întrebări se putea răspunde chiar de la începutul istoriei omenirii. Adică, Fiul putea veni mai devreme ca să-Şi dea viaţa. Atunci, de ce nu a venit mai curând? De ce nu a venit în zilele potopului? Oamenii erau suficient de păcătoşi. Ar fi putut veni atunci, ar fi fost respins, şi ar fi murit ca la Ghetsemani şi Golgota.

Urmează a treia întrebare la care trebuie răspuns: Ce este atât de grav în a-I sluji lui Dumnezeu de frică? „Dumnezeule, Tu eşti atotputernic; nu ar fi bună pentru univers puţină teamă sfântă? Ar menţine pacea, nu-i aşa?” Şi Dumnezeu răspunde: „Acest fel de pace îi transformă pe copiii Mei în vrăjmaşii Mei.” Îngerii loiali nu puteau crede aşa ceva. „Noi Te iubim şi suntem gata să facem orice vei spune. De fapt, noi credem că ar trebui să cobori la ei şi să nimiceşti opoziţia. Amin!” Nu puteau înţelege. Cred că acest lucru este cel mai subtil dintre toate, ceva ce nici măcar cei mai strălucitori dintre îngeri nu putea să înţeleagă.

Este nevoie de timp pentru înţelegerea caracterului lui Dumnezeu...

- Da. Dumnezeu a lucrat şi iar a lucrat prin copiii lui Avraam pentru a produce un anumit grup de oameni – nu a dorit să producă legalişti, nici vrăjmaşi – iar în timpul acesta le-a oferit toate ocaziile pentru a fi prietenii Săi, şi chiar a reuşit să obţină câţiva prieteni minunaţi de-a lungul istoriei, dar în atotştiinţa Sa ştie că în curând va avea acest grup. Dumnezeu depune eforturi stăruitoare pentru aceasta, lucrând la inima oamenilor. În cele din urmă a lăsat cele zece seminţii să plece şi a lucrat cu ultimele două. Cunoşti istoria: răzvrătire, pocăinţă, cădere, ridicare, şi în final i-a trimis în robia babiloniană, de unde s-au întors la fel de păcătoşi cum au fost şi mai înainte. Dar sub conducerea lui Ezra şi în special a lui Neemia - care şi-au smuls părul din cap şi din barbă, au închis porţile Ierusalimului şi i-au ameninţat cu lovituri dacă vor călca sabatul - iudeii, urmaşii lui Avraam, au început în sfârşit să asculte până în cele mai mici detalii. Iar îngerii ar fi gândit probabil: „Ei bine, Doamne, de data asta ai reuşit.”

Totuşi, ascultarea lor era motivată greşit, nu-i aşa?

- Ştii ce s-a întâmplat. Cu toţii ştim că ei aveau un Dumnezeu care inspira teamă, pentru că în numele unui asemenea Dumnezeu L-au răstignit pe Fiul Său. Pentru a se putea răspunde la a treia întrebare (dacă răspunsul ar fi înţeles greşit, sămânţa rebeliunii ar rămâne veşnic în univers) este nevoie ca Dumnezeu să aibă ocazia să demonstreze universului consecinţele groaznice ale slujirii Lui dintr-o motivaţie greşită, aşa cum cred că procedează legaliştii.

Gândindu-ne la rezultatele crucii lui Hristos, a realizat moartea Fiului ceva pentru Tatăl?

- Ne-a oferit posibilitatea de a-L cunoaşte aşa cum este. A fost o demonstraţie a adevărului. Numai că adevărul nu constrânge niciodată. Eu pot spune „nu” adevărului, pot spune „nu” în faţa lui Dumnezeu. Pot spune „nu” în prezenţa lui Dumnezeu, în locul sfânt, aşa cum a făcut Lucifer.

Oare încearcă Isus să-L schimbe pe Dumnezeu Tatăl în vreun fel? Dacă răspunzi la întrebarea „A trebuit să moară Isus?” din perspectiva Tatălui, se pare că răspunsul este „Nu.” Crucea nu a fost necesară pentru Dumnezeu.

- Dacă Isus este Dumnezeu...

Este oare posibil să moară Dumnezeu pentru a schimba ceva în Dumnezeu?

- Nu este nevoie să schimbe...

Nu are nici un sens...

- Chiar că nu are nici un sens. Dar păgânii aşa gândeau – această idee este specifică păgânismului.

Atunci ce semnifică expresiile de genul: „sângele vărsat în favoarea,” etc.? Şi Ellen White spune că Tatăl L-a iubit mai mult pe Fiul datorită morţii Sale.

- Sigur, ea vorbeşte deseori în felul acesta. Despre cât de greu I-a fost Tatălui să-L dea pe Fiul. Cred că aceasta este pentru a ne ajuta să înţelegem cum au stat lucrurile. Consider că Dumnezeu, deşi are capacitatea nelimitată de a cunoaşte viitorul, are de asemenea capacitatea nelimitată de a percepe semnificaţia şi a simţi durerea fiecărui moment, şi aceasta este autentică. Cred că la sfârşit – şi Dumnezeu ştie că sfârşitul se apropie – când va plânge chiar şi după Lucifer: „Fiul Meu, fiul Meu, cum să te dau?” va suferi cu adevărat. Astfel că Ellen White încearcă să descrie situaţia în termeni în care să putem înţelege, bazându-se în întregime pe Biblie.

Atunci Hristos nu „ispăşeşte,” ca să folosim termenul modern?

- Ei bine, termenul modern trebuie clarificat. Ispăşirea (atonement) privită ca plată pentru vină este o denaturare a sensului original, şi mă gândesc că mulţi partizani ai conceptului forensic vor spune că această „punere la un loc” nu are nici un sens. Dar ar trebui să caute în dicţionarul „Oxford English,” şi să citească despre istoria acestui cuvânt. Este un termen compus care înseamnă „la un loc.”

Ca, de exemplu, „singur” (alone-all one) şi „doar” (only-one-ly)?

- Exact. Acesta este un concept relativ modern. Biblia îl numeşte „împăcare.” Ceea ce a indus în eroare a fost gândul că expresia „ispăşire” este atât de rară în Noul Testament. „Împăcare” nu este rar. „Ispăşire” apare doar o dată. Aşa au hotărât traducătorii. Este un deserviciu adus versiunii KJ, dar eu nu dau vina pe KJV. Cei ce se limitează la o singură versiune a Bibliei, au numai de pierdut.

Ce putem spune însă despre cei care ar recunoaşte că termenul „ispăşire” înseamnă: punere la un loc, împăcare, restaurarea armoniei şi aşa mai departe, dar ar adăuga că termenul din ebraică de unde a fost tradus este „kaphar,” care înseamnă „a acoperi,” fiind mult mai aproape de sensul juridic: a pune peste, a elimina vina, etc?

- Depinde de interpretarea pe care o dau sistemului jertfelor din Vechiul Testament. De ce ar fi folosit Dumnezeu un sistem audio-vizual care să poată fi înţeles greşit atât de uşor? Ajungem din nou la Minneapolis: „Atunci pentru ce este Legea?” Ea a fost înţeleasă greşit, şi de atunci tot plătim pentru vină. Există pericole mult mai grave, chiar în ce priveşte folosirea decalogului, unde ni se porunceşte să iubim - însă nu poţi porunci dragostea. Va trebui să înţelegem acest lucru. Decalogul nu a fost dat pentru cer, deoarece anumite părţi din el nu ar fi avut nici un sens pentru îngeri. Dar principiile dragostei, încrederii, păcii şi libertăţii sunt cu siguranţă veşnice.

Ce putem spune atunci despre sângele necesar ispăşirii, care apare aşa de des în acel sistem audio-vizual, aşa cum l-ai numit tu? Ce rol joacă „sângele lui Hristos” în această ispăşire?

- Accentul care se pune pe sânge – dacă am putea să redescoperim semnificaţia lui de la început... Acum ştim ce a devenit în decursul timpului... Am văzut o reclamă la o carte săptămâna aceasta – am fost tentat să o cumpăr – este o istorie întreagă despre ispăşirea prin sânge în păgânism, alte religii şi în creştinism. Sângele a fost folosit de-a lungul întregii istorii, „în multe rânduri şi în multe chipuri.” Biblia vorbeşte despre sânge; nu vreau să ştiu decât adevărul despre acest lucru. Care este semnificaţia vărsării sângelui Său? Înseamnă că El a murit cu adevărat. A murit. Atunci, hai să discutăm despre moartea Lui. Este interesant de observat că, atunci când vorbim şi vorbim şi vorbim despre semnificaţia morţii Sale, dar nu folosim cuvântul „sânge,” unii spun că nu credem în „ispăşirea prin sânge.” Eu rămân pur şi simplu uluit. Este ca şi când ar exista cu adevărat „putere în sânge,” ceea ce am putea numi hematolatrie (închinare la sânge).

Este exact ce susţin păgânii, să faci ceva pentru Dumnezeu.

- Da. Aşa este!

De aceea a crede că jertfa lui Isus face ceva pentru Dumnezeu este marea greşeală?

- Ei bine, cei care au o astfel de concepţie fac anumite greşeli teologice foarte serioase. Credem noi cu adevărat că Isus a fost Dumnezeu? Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor – credem acest lucru? Indirect: „Nu!” Îl considerăm mai prejos. Acesta este motivul pentru care cei ce s-au opus „adevărului” la Minneapolis au fost ariani, ca Uriah Smith. Arianismul se potriveşte perfect. Dar dacă Cel care a venit la noi a fost cu adevărat egal şi veşnic ca Tatăl, atunci avem un Dumnezeu pe genunchi, spălând picioarele trădătorului Său, fără „cineva la mijloc” (mijlocitor). Iar El a sperat că vor înţelege mesajul. Aşa ceva nu putea face la Sinai. De ce? Cum te poţi adresa unui popor beat care dansează în jurul unui viţel de aur? Iată cu ce se confrunta Dumnezeu. În ultimele cărţi ale Vechiului Testament, când au înmulţit regulile şi rânduielile, dacă citeşti ceea ce făceau...!

Citeam astăzi comentariile rabinului Hertz la versetele din Osea – el însuşi evreu, Şef Rabin al Imperiului Britanic – unde spunea că practicile iudeilor din zilele acelea, la fel ca ale vecinilor cananiţi, erau absolut sălbatice. Îşi sacrificau copiii, etc. Este de necrezut că poporul lui Dumnezeu putea să facă aşa ceva. Cum poţi proceda cu astfel de oameni? Predica de pe Muntele Fericirilor? Nu – s-a coborât la ei, pentru că era necesar. „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege.”

Ce altceva ar mai fi periculos în legătură cu încercarea de a-L „schimba” pe Dumnezeu prin moartea lui Isus?

- Interesant, nimeni nu sugerează că trebuie făcut ceva pentru a-L schimba pe Hristos. Ei au fragmentat Dumnezeirea. Eu cred că a ridica bariere între membrii Dumnezeirii este o erezie fundamentală (ca să mă exprim în termenii folosiţi de alţii). Aceasta este erezie. Nu este creştin. Nu este biblic. Eu cred că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt egali, veşnici, la fel de perceptivi, la fel de iubitori, la fel de abordabili...

Atunci cum putem explica oamenilor acest concept că „fără vărsare de sânge, nu este iertare,” în lumina naturii Tatălui?

- Bun, în Evrei 9:22, dacă citim întreaga secţiune, observăm folosirea extensivă a unor pasaje din Ieremia. Toate jertfele erau aduse aşa cum cerea legea, căci „fără vărsare de sânge, nu este iertare” – dar ei niciodată nu s-au oprit să se gândească la semnificaţii. Dumnezeu nu dorea jertfe nicidecum. Aminteşte-ţi ce spune Ieremia – e minunat – că El pe voi vă vrea, pentru a scrie legea iubirii Lui în mintea şi inima voastră, ca să poată fi cu adevărat Dumnezeul vostru, iar voi să puteţi fi poporul Său. Aceasta doreşte Dumnezeu! De aceea a trimis pe Fiul Său, care a spus: „Am venit să împlinesc Legea, am venit ca să fiu un exemplu despre ce înseamnă păzirea Legii.”

Acest lucru ar trebui să ne trimită înapoi de la Evrei la Ieremia: Ce l-a determinat pe apostol să spună acest lucru? Dumnezeu spune în Ieremia: „La început, când te-am scos din Egipt, nu ţi-am dat toate acele lucruri făgăduite. Doar ţi-am spus să Mă laşi să fiu Dumnezeul tău, iar tu să fii poporul Meu. Dar tu te-ai împotrivit atât de mult încât a trebuit să folosesc alte metode. A trebuit să construieşti templul şi chivotul, dar într-o zi, când vei avea pastori care îţi vor face cunoscut adevărul (Ieremia 3:15, 16), nu-ţi vei mai aminti de chivot, nu vei mai face niciodată altul, nu te vei mai gândi la el, pentru că atunci Mă vei cunoaşte cu adevărat, vei avea scrisă legea Mea în inima şi în mintea ta, voi fi Dumnezeul tău, iar tu vei fi poporul Meu. Şi dacă te îngrijorezi în ce priveşte iertarea – bineînţeles că te-am iertat. Ieremia 31 este minunat, iar iertarea este întreţesută până la capăt. Cel mai uşor pentru Dumnezeu este să ierte. Dar a fost o sarcină extrem de dificilă să scrie legea Sa în inima şi în mintea noastră.

Şi atunci vărsarea sângelui nu este o condiţie pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu?

- Nu. Trebuie clarificat şi demonstrat că a asculta de Dumnezeu dintr-un motiv greşit ne poate transforma în vrăjmaşii Săi. Acest lucru trebuie arătat – iar metoda lui Dumnezeu nu este de a spune că aşa va fi, ci de a arăta că aşa va fi. Moartea lui Hristos a clarificat aceasta într-un mod şocant pentru univers. În felul acesta seminţele neîncrederii şi răzvrătirii au fost eliminate din univers. Desigur, printre cei loiali nu a existat neîncredere sau răzvrătire. El a întărit încrederea lor.

Oare pentru că încă mai existau nelămuriri în mintea lor?

- Da, acestea ar fi putut duce la răzvrătire. Dar când vine vorba despre noi, cei de pe pământ, adevărul care întăreşte încrederea universului – şi va menţine armonia în veşnicii – este exact acelaşi adevăr de care avem nevoie pentru a ne încrede din nou în El, pentru a înceta răzvrătirea şi pentru a deveni dispuşi să ascultăm. Este acelaşi adevăr, este aceeaşi evanghelie – îngerii au nevoie de evanghelie ca şi noi. Doar că noi avem nevoie de ea mai mult, pentru că ne-am pierdut încrederea, ne-am răzvrătit. Astfel a procedat Dumnezeu cu păcatul: L-a trimis pe Fiul Său pentru a înlătura păcatul. Modelul juridic spune că L-a trimis pe Fiul Său pentru a ierta păcatul, pentru a plăti preţul păcatului. Nu, în greacă sună aşa: „...trimiţând, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său;” şi există multe traduceri, desigur. Îmi place traducerea care spune: „L-a trimis pe Fiul Său pentru a înlătura păcatul.” A-l ierta sau a plăti pentru el nu înseamnă a-l înlătura.

Ce le-ai spune oamenilor care afirmă că Dumnezeu este Cel care Îşi defineşte legea – aceasta fiind o expresie a caracterului Său - iar faptul că păcătoşii trebuie să moară, face parte din legea Sa?

- Este aceasta arbitrară? Chiar aşa a făcut-o El? Cred că trebuie să revenim la punctul central. Poate părea banal, dar consider că este foarte serios. În acest sens trebuie să discutăm despre libertate; este evident că Dumnezeu nu preţuieşte nimic mai mult decât libertatea, şi a optat pentru ea – deşi putea conduce universul şi în alt fel. Indiscutabil a optat pentru libertate, indiferent de preţ. Dar nu putem avea libertate fără ordine, şi cu toţii ştim asta din experienţă. Şi, aş adăuga, nici fără auto-disciplină. A avea încredere şi a fi demn de încredere – nu poţi avea libertate fără acestea; acest lucru a fost demonstrat. De aici decurge că dacă alegem să renunţăm la ordine, să fim nedemni de încredere, lipsiţi de dragoste, vor urma consecinţe distructive atât în viaţa aceasta, cât şi în ce priveşte cea viitoare. Dar consecinţele nu vor veni din mâna Dumnezeului nostru milos – tot ceea ce va trebui să facă El va fi să ne lase să culegem consecinţele renunţării noastre la ordine. Şi cunoaştem acest lucru tot din experienţă. Ştim cum este.

Dumnezeu a hotărât să conducă un univers liber. A rămas neclintit în hotărârea Lui. Ceea ce este interesant este că dacă am fi trăit cu toţii aşa cum stipulează decalogul, ar fi existat siguranţă deplină, libertate deplină. Toată lumea ar fi fost demnă de încredere; nimeni n-ar fi înşelat, n-ar fi furat sau n-ar fi minţit; nimeni nu şi-ar fi dorit să păcătuiască; toţi ar fi iubit, iar dragostea este blândă, răbdătoare, etc. Tocmai de aceea, dacă Dumnezeu schimbă în vreun fel această lege, libertatea ar fi restrânsă. Garanţia libertăţii veşnice constă în aceea că Dumnezeu va conduce totdeauna universul aşa cum se spune în cele zece porunci.

Atunci este mai degrabă recomandaţie decât interdicţie?

- Exact. Deşi Dumnezeu a trebuit să Se exprime aşa din cauza călcării legii. A fost nevoit să spună: „Ordinea trebuie menţinută în univers, iar voi trebuie să fiţi persoane demne de încredere, iubitoare. Cu toţii trebuie să fim aşa, altfel nu vom avea libertate. Şi dacă alegi să mergi pe altă cale... Mă voi ocupa de tine!” Dumnezeu face ca pierderea noastră să fie cât se poate de dificilă.

Eu cred că Dumnezeu a luat o hotărâre supremă - dacă doreşti, o poţi numi arbitrară - şi a fost o hotărâre pentru libertate. Acesta este singurul paradox pe care sunt dispus să-l recunosc. Dumnezeu este dogmatic în privinţa libertăţii. Dar acesta este singurul lucru în privinţa căruia îţi poţi permite să fii dogmatic, căci aşa nu vei face rău nimănui.

Ar fi fost posibil ca Dumnezeu să asigure tuturor fiinţelor libertatea de alegere, astfel încât să fie libere să meargă pe calea lor, libere să nu-L asculte şi totuşi să continue să trăiască?

- Da.

Ce s-ar fi întâmplat?

Probabil că universul ar fi devenit un penitenciar imens, unde fiecare ar fi ocupat o celulă în aşa fel încât nimeni să nu poată deranja pe ceilalţi, iar Dumnezeu şi îngerii ar fi devenit gardieni. De aceea, îmi imaginez cum S-a adresat Dumnezeu universului: „Ascultaţi, vă pot asigura viaţa veşnică. Am demonstrat acest lucru: L-am ţinut în viaţă pe Diavol în toţi aceşti ani. Dar refuz să fiu gardian şi refuz să vă cer tuturor să deveniţi gardieni.” Noi spunem că aşa este corect. Suntem de acord că singura alternativă este ca aceşti oameni să fie lăsaţi să suporte consecinţele – şi ştii ce urmează. Tu zici, cum putem şti? Mergi la Ghetsemani, mergi la cruce: aceasta se va întâmpla. Vor muri.

Am dori ca Dumnezeu să schimbe aceasta? Eu nu vreau ca Dumnezeu să schimbe libertatea.

Evident, nu-ţi doreşti să treci prin această situaţie, din moment ce realizezi unde vei ajunge...

- Nu. Iar atunci când oamenii spun că nu ai un Dumnezeu suveran, eu spun că este suveran absolut, şi poate să conducă universul oricum Îşi doreşte. Însă El alege să-l conducă oferind libertate, ceea ce presupune încredere reciprocă. Nu există altă cale.

Sunt unii care spun: „Da, înţeleg toate acestea, dar aş fi mai câştigat dacă aş înţelege moartea lui Hristos în alt fel. Nu m-aş mulţumi cu o singură teorie a ispăşirii; mi-ar plăcea să iau în considerare toate ilustraţiile Scripturii, iar conceptul juridic face parte dintre ele. Ştim din experienţă că atunci când ai copii este nevoie ca, din când în când, să-i disciplinezi, să-i pedepseşti, să te porţi aspru cu ei. Sigur nu este aceasta maniera lui Dumnezeu?”

- Într-adevăr, este biblică – Domnul pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte. Întâlnim peste tot în Scriptură lucrul acesta. Unii poate aud doar o mică parte din aceasta. De aceea, în loc să prezint o „teologie sistematică,” prefer să spun: „Să studiem Biblia carte cu carte.” Foarte repede vom ajunge la disciplină, care este atât de severă uneori, încât se ajunge la pedeapsa cu moartea. Dar este întotdeauna prima moarte, care este doar un somn. Moartea a doua nu înseamnă disciplină, pentru că disciplina are rolul de a instrui, iar moartea a doua nu este pentru aşa ceva. Doar dacă nu vrei să spui că pedepsirea păcătoşilor în focul de la sfârşit (care ar presupune un miracol pentru a-i păstra vii în timp ce ard) ar avea scopul de a disciplina universul care priveşte, astfel ca păcatul să nu mai apară niciodată. Dacă Dumnezeu ar fi putut realiza pacea şi armonia terorizând oamenii, ar fi făcut-o de la început, şi Isus nu ar mai fi trebuit să moară.

Interesant este că cei ce văd lucrurile în felul acesta, nu au nevoie de moartea lui Hristos. Dacă Dumnezeu ar fi putut controla pe copiii Săi prin tărie şi prin putere, ar fi făcut-o de când s-a răzvrătit Satana. Şi-ar fi exercitat puterea absolută chiar atunci.

Tu spui: „Dar în felul acesta ar fi fost înţeles greşit.” Iar ei ar spune: „Nu este treaba voastră să căutaţi să înţelegeţi – Suveranul poate face orice doreşte.” Acesta este alt univers, şi alt Dumnezeu.

În legătură cu teoria lui Anselm că ispăşirea era cerută de lege, un comentator a scris: „În prezent, mulţi oameni ar privi ca pe o deficienţă în argumentaţia Sf. Anselm faptul că nu poate explica cu uşurinţă de ce a fost necesar ca Domnul să moară.” Exact despre acest lucru vorbim aici şi acum. În acest context, nu poţi explica de ce a murit Isus.

- În modelul încredere-vindecare, nu există altă cale. Acest model înalţă crucea.

Ca o lecţie, ca o demonstraţie pentru a asigura răspunsuri?

- Da. Pentru cei care o numesc Teoria Influenţei Morale nu există nici o mare controversă, sau, în cel mai bun caz, una restrânsă. Astfel că tot ce înţeleg ei din ceea ce spunem noi este: „Ce frumos din partea lui Dumnezeu să facă acest lucru – ceea ce ne determină să-L iubim.” Înseamnă să banalizezi acest mod de înţelegere, însă de obicei o spune cineva care pune accent pe teologia reformatorilor, care a fost influenţat în special de Luther, şi care nu ia în considerare implicaţiile marii controverse – aşa că tot ce înţelege el din această demonstraţie este dragostea lui Dumnezeu: Abelard (teolog şi filozof francez). Dar în discuţia noastră sunt implicate alte trei chestiuni care nu au fost niciodată menţionate de Abelard: întrebările care au dezbinat universul. Acestea sunt de o importanţă imensă, de o semnificaţie profundă. Dacă nu se va răspunde la aceste întrebări, nu va fi pace şi siguranţă în univers, iar Pavel este de aceeaşi părere. De ce nu se iau în considerare Coloseni 1, Efeseni 1 şi 3? „Prin sângele crucii Lui, a făcut pace în locurile cereşti.”

Deseori principalul argument împotriva Teoriei Influenţei Morale este acela că reduce moartea lui Hristos la moartea unui simplu om nevinovat. Ce poţi spune referitor la acest lucru?

- Nu se potriveşte nicidecum cu modelul încredere-vindecare şi Marea Controversă în planul de mântuire. Era nevoie de cineva care să treacă prin agonia morţii din Ghetsemani, aşa cum a făcut-o Isus, fără a exista riscul de a se înţelege că Dumnezeu L-ar fi omorât. Dacă ar fi fost Gabriel, legaliştii ar fi spus: „Nu este suficient.” Nu. Dacă ar fi trebuit să moară doar o fiinţă creată, chiar un înger fără păcat, Universul ar fi continuat să creadă că Dumnezeu l-a omorât. În Ghetsemani şi pe cruce a murit Însuşi Dumnezeu, altfel nu avem răspunsuri la toate întrebările.

Acest concept de mântuire extrinsecă, şi anume faptul că Dumnezeu ar fi putut muri în altă parte a Universului, rezultatele fiind aceleaşi...

Atunci El – Dumnezeu – ar fi avut nevoie de aceasta.

Atunci conceptul forensic afirmă că Dumnezeu – indiferent de termenii pe care îi vei folosi – a avut nevoie să fie satisfăcut, mulţumit, împăcat prin jertfa Fiului Său, că într-un anumit sens moartea lui Hristos a schimbat ceva în Tatăl. Ce spui despre asta?

- În cazul acesta aş vrea să-i întreb: „Credeţi că Dumnezeu a avut nevoie de aceasta?” La care ei ar putea răspunde: „Nu, nu. Dreptatea o cere.”

Ce este dreptatea?

- Acum, ce vrei să spui prin: „Dreptatea o cere?” „Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut-o, nu ar fi fost drept.” De ce este important ca Dumnezeu să fie considerat drept? „Ei bine, pe aceasta se bazează încrederea noastră.” Revenim la celălalt mod de abordare a lucrurilor: că Dumnezeu a făcut aceasta pentru a demonstra că este demn de încredere. Este interesant că în Romani 3:25,26 se spune că moartea lui Hristos a avut loc pentru a arăta că Dumnezeu Însuşi este neprihănit, şi astfel ne poate îndreptăţi. Ideea că El demonstrează adevărul despre caracterul Său, nu este pe placul legaliştilor, dar ea se găseşte în Romani 3... Din întâmplare, acelaşi cuvânt grecesc este tradus uneori prin „dreptate,” alteori prin „neprihănire.” Nu este nici o diferenţă!

Dar sunt multe alte întrebări pe care le poate pune cineva: Ce se întâmplă dacă cred că Dumnezeu omoară o fiinţă nevinovată pentru ca să mă poată salva pe mine? Acesta nu pare un gest conform cu dreptatea şi neprihănirea, nu-i aşa?

Cum reuşeşti să armonizezi aceasta?

- Ei vor spune: „Nu eşti tu în măsură să stabileşti acest lucru. Dumnezeu spune că este un gest conform cu dreptatea şi neprihănirea.” Eu voi spune: „Nu este nevoie să mă convingă de neprihănirea Sa, nu trebuie să-mi arate nimic. Tot ce a trebuit să spună a fost: „Eu sunt un Dumnezeu neprihănit, şi ceea ce fac este drept pentru că Eu l-am adus la îndeplinire şi spun că este drept.” Atunci nu mai ai nevoie de cruce. Prin urmare, Dumnezeu poate să facă tot ceea ce doreşte să facă, şi apoi să-mi spună că aşa este drept. De aici urmează limbajul de servitor. Prietenul ar spune: „Faptul că trebuie să ucizi o fiinţă nevinovată pentru ca să mă poţi ierta, nu pare drept şi nici etic.” Şi Dumnezeu răspunde: „Ştiu că întrebi cu tot respectul. Ca şi Avraam şi Moise, tu eşti prietenul Meu. Dă-Mi voie să-ţi spun de ce a trebuit să moară Isus.” Servitorul spune: „Nici nu-mi permit să întreb. Nu trebuie să-Mi explici nimic.”

Cum îndrăznim, cum putem fi atât de nerecunoscători şi atât de nechibzuiţi, încât să respingem sau să ignorăm explicaţia incredibil de generoasă şi de costisitoare pe care o dă Dumnezeu? Ca să înţeleg de ce a murit Isus, trebuie să primesc invitaţia lui Dumnezeu de a merge, în mod imaginar, direct la cruce, să-L privesc pe Isus murind, să aud strigătul Său, şi să văd cum este implicat Tatăl. Apoi trebuie să armonizez aceasta cu tot ceea ce am citit în întreaga Biblie.

A fost moartea lui Isus o „moarte înlocuitoare”?

- Într-un fel da, a fost. Fie murea El, fie muream noi. Dar chiar dacă ar fi să moară toţi păcătoşii, nu s-ar răspunde decât la prima din cele trei întrebări – duce păcatul la moarte? Însă, în felul acesta, Universul ar rămâne fără răspunsuri la întrebările doi şi trei. Moartea lui Hristos răspunde la toate întrebările. Moartea Sa a avut o semnificaţie infinit mai mare decât moartea tuturor păcătoşilor la un loc.

Ceea ce ne ajută să înţelegem gândul lui Dumnezeu. Mulţumesc că ne-ai prezentat modul în care înţelegi „De ce a trebuit să moară Isus.”