Misiunea primară a lui Isaia este să comunice lumina pe care Dumnezeu i-a descoperit-o despre Sine şi scopurile Sale. Ce ne spune Isaia 59-61 despre Dumnezeu şi dorinţa Lui pentru Israel şi pentru toţi cei care vor să rămână pe calea adevărului?

Isaia 59 este o revelaţie răsunătoare. Sunt aproape ţintuit în scaun ori de câte ori îl citesc. Vorbeşte acolo despre acuzaţii divine, mărturisire publică şi făgăduinţa Domnului de a face ceva în privinţa lor. 

Începând cu primul verset, Dumnezeu Se adresează unui popor suferind de amnezie spirituală de prea mult timp. După câteva secole de aliniere la cultura contemporanilor, Dumnezeul lor devenea tot mai insignifiant. El ori nu era suficient de mare spre a le schimba starea nenorocită, ori nici nu Îi păsa de starea lor. Aşa se face că Dumnezeu a hotărât să le spună foarte clar: “Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască” – ca a celorlalţi dumnezei ai popoarelor din jur.

Apoi Dumnezeu clarifică o problemă: păcatul produce o breşă, dar nu Dumnezeu este cel care dă înapoi, ci omul. Dumnezeu face o trimitere la Deuteronomul 28 şi invită pe Israel să privească fără infatuări. Compromis după compromis, deceniu după deceniu, o biserică îşi uită rădăcinile. S-au obişnuit să se încreadă în “vorbe goale,” şi au uitat “calea păcii.” Se bucurau să meargă pe “cărări strâmbe” şi nu vedeau nici un pericol.

Dar se pare că o rămăşiţă a auzit acuzaţiile lui Dumnezeu. “Ai dreptate, Doamne, dreptatea este departe de noi, continuăm să enunţăm slogane care sună bine, dar ele nu ne ajută să nu mai mergem pe cale “ca nişte orbi,” ca şi când n-am avea ochi. Este greu să recunoaştem, Doamne, dar este adevărat că “adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte” şi “s-a făcut nevăzut,” iar noi ne-am obişnuit aşa!”

Iehova răspunde, dar nu ca un bunic isteţ sau un politician versat. El este Suveranul care judecă în neprihănire, onorând pe rebelul pocăit şi lăsând pe arogantul orb să suporte consecinţele lipsei lui de loialitate. Toţi vor fi judecaţi de propriile lor fapte – corectitudinea integrităţii divine nu poate face nimic altceva, sau diferit.

În capitolul 61 auzim din nou previziuni triste. Va veni “o zi de răzbunare.” Isus a omis acest rând atunci când a folosit pasajul spre a descrie misiunea Sa pământească (Luca 4:18.19). Dar El a amintit deseori în timpul lucrării Lui această Zi. În Matei 23:37-38 se spune cum se va simţi Dumnezeu în Ziua aceea. Va fi cea mai solemnă zi din istoria universului, când Dumnezeu va trebui să-Şi ia la reverdere de la copiii Lui împietriţi până la capăt. 

Mi se pare fascinant cum reuşeşte Dumnezeu să menţină atenţia poporului Său asupra dorinţei Lui aprinse de a lucra pentru ei, şi nu doar asupra a ceea ce se întâmplă dacă ei Îi întorc spatele. Într-un sens, peisajul istoric descrie viitorul slăvit al unui Israel pocăit; în altul, putem vedea tragedia prin care va trece El din mâinile propriului Său popor.

Este greu de acceptat, dar noi privim înapoi la ceea ce ar fi putut fi destinul lui Israel, la fereastra de lumină prin care slava lui Dumnezeu ar fi strălucit, captivând neamurile. Este foarte trist. Este şi mai trist, când ne gândim de câte ori ar fi putut creştinii să realizeze planul lui Dumnezeu, care dorea să facă din ei o fereastră de lumină pentru adevărurile care contează cu adevărat. Planul îşi aşteaptă încă împlinirea. El cuprinde motivul pentru care adventiştii de ziua a şaptea există – o fereastră de lumină pentru toţi cei care caută adevărul în orice biserică, în orice religie, în fiecare colţ întunecat al Planetei Pământ.

Pare că Domnul epuizează limbajul (Isaia 60) descriind viitorul celor ce vor deveni ferestre de lumină, ferestre care devin tot mai curate pe măsură ce ziua răzbunării se profilează la orizont.

Apoi Isaia păşeşte în capitolul 61. Aici Dumnezeu prezintă ce va face El pentru planeta noastră – vine în persoana lui Isus spre a ne arăta cum se trăieşte acea viaţă care este o fereastră de lumină, de adevăr, frumuseţe şi corectitudine. Nu există alt motiv pentru misiunea lui Isus decât de a arăta cum gândeşte Dumnezeu faţă de copiii Lui rebeli, cum promite El să-i transforme în persoane loiale, fericite, cărora li se poate încredinţa viaţa veşnică.

De ce oare unii oameni aleg să vadă Ziua Răzbunării ca o pedeapsă sângeroasă pentru ofensarea unui Dumnezeu sfânt?

Cum ar arăta agenda conducătorilor bisericii dacă prioritatea supremă a întregii activităţi şi misiuni a bisericii ar fi să devină ferestre de lumină pentru caracterul lui Dumnezeu?

Există ceva în descrierea misiunii pe care Isus o citează în Luca 4 care ar fi nepotrivit pentru cei ce doresc să trăiască aşa cum a trăit El?