De câte ori merg la doctorul meu stomatolog, meditez la dictonul superb care este scris pe perete: „Trebuie să îţi periezi dinţii pe care vrei să îi păstrezi.” Cum să te împotriveşti unui asemenea sfat? În aceeaşi manieră ni se adresează şi Dumnezeu. Dacă doctorul ţi-ar spune: „Periază-ţi dinţii, altfel te omor!” te-ai mai duce la cabinetul lui? Mai ales dacă nu îţi periezi dinţii cu regularitate...

Consider că tot sistemul jertfelor descris în Leviticul, cu toate acele simboluri şi reguli, avea rolul de a spori credinţa oamenilor, şi era nevoie de acest gen de ajutor. Noi nu mai avem nevoie de acest gen de ajutor, dar încă avem nevoie de elemente care să ne sporească credinţa.

Este credinţa un dar de la Dumnezeu? Dacă da, de ce nu o are toată lumea? Dar cu decizia noastră de a primi sau nu credinţa cum rămâne?

Ellen White spune că încrederea pe care o doreşte Dumnezeu se bazează pe dovezi; dovezile trebuiesc analizate cu grijă şi onestitate; nu suntem în siguranţă dacă ne încredem doar în declaraţii sau pretenţii; nu suntem în siguranţă dacă ne încredem doar în semne şi minuni; credinţa nu trebuie confundată cu sentimente sau impresii (nu înseamnă că credinţa este lipsită de sentiment, dar sentimentele pot proveni din multe surse, ca de exemplu din ceea ce ai mâncat la cină); trebuie să înţelegem singuri adevărul şi dovezile; dovezile pentru încrederea în Dumnezeu pot fi înţelese de toţi.

Când Hristos prezenta planul de mântuire, nimeni nu avea nevoie să consulte vreun dicţionar sau anumiţi învăţaţi pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor folosite de cel mai mare Învăţător din toate timpurile. Într-o zi, au venit nişte copii la Ellen White şi au întrebat-o de ce predicatorii nu folosesc un limbaj pe înţelesul lor. Ei folosesc mereu acele cuvinte lungi, cum ar fi „îndreptăţire,” „sfinţire...” Chiar trebuie să folosească aceste cuvinte? Iar ea s-a străduit să clarifice lucrurile. Oare toată lumea ştie ce înseamnă „îndreptăţire”? De ce să nu folosim cuvinte simple? Ea a procedat aşa deseori. Într-un articol celebru a scris: „Singurul mod în care Dumnezeu putea să îi facă pe oameni drepţi şi să îi menţină aşa era prin descoperirea adevărului despre caracterul Său.”

Nu este nevoie să folosim acel gen de cuvinte. Pavel nu a folosit. Toate acele cuvinte au fost dezvoltate de teologi de-a lungul timpului, când latina era limba cea mai folosită de către învăţaţi.

După cutremurul din Filipi, temnicerul i-a întrebat pe Pavel şi Sila: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Ei i-au răspuns foarte scurt, ...bineînţeles în greacă. Acum depinde ce traducere a Bibliei aveţi: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit...” (Fapte 16:29.30). (Este suficient să crezi? „Crede numai, şi toate lucrurile sunt posibile” este un dicton popular în zilele noastre.) În New English Bible se spune: „Încrede-te...” În spatele tuturor traducerilor stă un singur cuvânt grecesc – pistis. Uneori este tradus prin „credinţă,” alteori prin „încredere” sau alte sinonime. Dar ne este greu să vorbim despre „neprihănirea prin încredere,” nu-i aşa? Vorbim despre „neprihănirea prin credinţă.” Însă, în realitate, cuvântul este acelaşi.

De fapt, pe vremea lui Pavel nu se vorbea despre „neprihănirea prin credinţă.” Termenul a fost introdus după aceea. Atunci se vorbea despre neprihănirea lui Hristos şi întrebarea este: Ai încredere în El, şi ce părere ai despre neprihănirea Lui?

Eu prefer cuvântul „încredere,” deoarece sensul cuvântului „credinţă” s-a diluat de-a lungul anilor. „Crede numai...” „Toate lucrurile sunt posibile dacă crezi...” De aceea a trebuit Iacov să scrie, ca să spună că dacă doar crezi, dar nu faci nimic, nu are nici o valoare. Nu voia să spună că eşti mântuit prin fapte. Voia să spună că dacă nu ai o credinţă autentică, nu eşti pe drumul cel bun. El spune că şi demonii cred („Şi demonii cred... şi se înfioară” – Iacov 2:19), şi foloseşte acelaşi cuvânt – pistis. Demonii au credinţă, dar aceasta îi îngrozeşte. Şi este interesant de ştiut în ce au ei credinţă. Cred demonii că există Dumnezeu? Da. Recunosc ei puterea lui Dumnezeu? Da, şi se înfioară. Sunt demonii adventişti? Cred ei că sfârşitul este aproape? Da. Ei ştiu că nu mai este decât puţină vreme. Poate că sunt nişte adventişti mai buni decât noi. Deci, dacă crezi în Dumnezeu, în puterea Sa şi că va veni în curând, poţi să fii un demon. Dar sper că noi nu credem doar în atât. Ar fi bine să credem în ceva mai mult. Există un lucru pe care demonii nu îl au – încrederea. Ei pur şi simplu nu se încred în Cel care are o astfel de putere. Ei sunt îngroziţi de ceea ce ar putea Dumnezeu să facă cu puterea pe care o are...

Iată cum credinţa este folosită de multe ori cu sensul de a şti ceva... Nu ai dovezi, crezi... Zâmbim la un copil care ne spune că pe lună este un om. „Eu ştiu că pe lună este un om.” Dacă el crede că pe lună este un om înseamnă că aşa şi este? (Interesant este că într-o zi chiar a fost un om pe lună, şi copiii au avut dreptate în acea zi...) Doar faptul că avem credinţă într-un lucru, nu înseamnă că acel lucru este adevărat.

Aţi văzut doi boxeri rugându-se înainte de a începe meciul? Se roagă ca să fie protejaţi? Nu, se roagă ca să îl bată pe adversar. Şi când unul dintre ei i-a dat o lovitură aproape mortală adversarului, reporterul l-a întrebat: „Cărui fapt i se datorează marele tău succes?” Boxerul a răspuns: „Îi mulţumesc lui Isus. Totul se datorează credinţei mele în Dumnezeu.” Deci termenul „credinţă” este folosit cu multe sensuri. Cel mai mult mă nemulţumeşte sensul în care îl folosesc mulţi teologi... Atunci când nu ai un fundament pentru o învăţătură se spune că trebuie să ai credinţă. Aşadar, când vom ajunge înaintea lui Dumnezeu şi Îl vom cunoaşte personal Îi vom putea spune: „Acum, că Te văd, nu mai trebuie să am credinţă în Tine.” Cred că Dumnezeu va fi dezamăgit să audă de la noi că nu mai avem credinţă în El. Eu văd lucrurile exact invers: Cu cât Îl cunoşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât ai mai multe argumente pentru credinţă. Dar dacă credinţa înseamnă să crezi în ceva pentru care nu ai dovezi – aceasta este o contradicţie. De aceea prefer termenul „încredere.”

Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu, cu atât căpătăm mai multe dovezi pentru încrederea noastră în El. Şi cuvântul folosit în Biblie poate fi tradus prin „credinţă,” „încredere...” Care este cel mai potrivit, pentru că, desigur, toate pot fi folosite în mod greşit?

Nu ne putem baza pe simţăminte pentru credinţa noastră. Trebuie să avem dovezi pe care să ne clădim credinţa. Credinţa este greşit înţeleasă când este considerată „un sentiment profund de convingere.”

Unul din motivele pentru care prefer să traduc pistis prin „încredere,” este că atunci când ţi se cere să ai încredere întrebi: De ce aş avea încredere? Cuvântul „credinţă” are un fel de conotaţie religioasă care sugerează că nu ar trebui să pui întrebări. „Eşti o persoană necredincioasă dacă pui credinţa sub semnul întrebării.” Dar întrebările sunt foarte compatibile cu încrederea.

Consider că a întreba: „De ce ar trebui să cred în ceva?” este singurul mod în care putem supravieţui în această lume, mai ales ştiind că ne aflăm în mijlocul controversei despre caracterul lui Dumnezeu. Este El demn de încredere sau nu?

Poate că „neprihănirea prin încredere” sau „îndreptăţirea prin încredere” sună ciudat, aşa că voi reformula. Aş descrie planul de mântuire mai degrabă astfel: „Dumnezeu îi va salva pe toţi aceia care au încredere în El.” Nici unul dintre cei care se încred în Dumnezeu nu va fi pierdut. Dumnezeu poate, şi îi va mântui pe toţi cei care au încredere în El. Bineînţeles, nu poate să facă acest lucru dacă nu avem încredere în El. Doctorii nu îi pot vindeca pe acei oameni care nu au suficientă încredere în El. Dacă m-aş aşeza pe scaunul doctorului meu stomatolog şi când mi-ar spune să deschid gura i-aş răspunde că nu voi face asta sub nici o formă atâta timp cât are acel instrument ciudat în mână...?

Încrederea se bazează pe experienţă şi pe dovezi obţinute de-a lungul unei perioade de timp. Dumnezeu nu mă poate salva dacă nu am suficientă încredere în El pentru a „deschide gura” ca să mă vindece, şi apoi să merg acasă şi să fac ce mi-a cerut: să mă spăl pe dinţi şi toate celelalte lucruri recomandate.

Şi Satana încearcă să ne câştige încrederea, dar metodele lui sunt diferite, pentru că el nu este demn de încredere. Aşadar, se foloseşte în special de semne şi minuni.

Dumnezeu nu vrea să credem datorită minunilor.

La un moment dat Isus le-a spus mulţimilor că motivul pentru care Îl urmeau era că făcuse minuni prin care îi vindecase şi îi hrănise; le-a spus că Îl urmau pentru un motiv greşit; apoi a început să le descrie adevăratul motiv pentru care ar trebui să Îl caute (vezi Ioan 6). Câţi au rămas cu El? Toţi au plecat. Asta este ce îşi doresc oamenii: mâncare gratuită, vindecare gratuită şi instantanee, bogăţie instantanee... Oamenii caută minuni... Dar cei doisprezece ucenici nu au plecat. El i-a întrebat: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” Au răspuns: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Nu au fost prea dispuşi să poarte o astfel de discuţie, dar au rămas.

Domnul ar fi putut câştiga lumea întreagă prin minuni, dar în acest fel oamenii L-ar fi urmat pentru un motiv greşit.

Moise spusese: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: ‚Haide după alţi dumnezei,’ dumnezei pe care tu nu-i cunoşti, ‚şi să le slujim!’ să n-asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Voi să mergeţi după Domnul, Dumnezeul vostru, şi de El să vă temeţi; poruncile Lui să le păziţi; de glasul Lui să ascultaţi; Lui să-I slujiţi, şi de El să vă alipiţi” (Deut. 13:1-4). Chiar dacă minunea se împlineşte, atâta timp cât cel ce o face vorbeşte împotriva lui Dumnezeu, să nu asculţi.

În Apocalipsa 13:13.14 ni se spune ce va face Satana la sfârşitul timpului: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei.”

Să nu dăm crezare nici pretenţiilor nefondate. Satana a spus că va şedea în locul lui Dumnezeu (Isaia 14:13.14), iar lui Isus I-a cerut să i se închine.

În 1 Împăraţi 13 ni se spune despre un profet mai tânăr care a dat crezare pretenţiilor unui profet bătrân, în ciuda a ceea ce-i spusese Dumnezeu. El nu a pus sub semnul întrebării ceea ce a spus profetul mai bătrân, nu a cerut sfatul lui Dumnezeu, nu a cercetat, ci a considerat că nu trebuie să pună la îndoială ce spune un profet mai bătrân, şi acest lucru i-a fost fatal. Ar fi trebuit să spună: „Mai bine mă duc acasă şi Îl întreb pe Dumnezeu, pentru că ce spui tu contrazice ce mi-a spus El.” Acesta este doar unul din multele avertismente ale lui Dumnezeu: „Nu credeţi nişte simple pretenţii.”

Unii consideră că o credinţă adevărată nu lasă loc de întrebări. Dar credinţa înseamnă încredere, şi dacă avem încredere, Dumnezeu spune: „Vă rog, puneţi întrebări cu privire la oricine, inclusiv cu privire la Mine, pentru că trăiţi pe tărâmul Amăgitorului, care se deghizează în înger de lumină.”

Ellen White a spus că Satana va face în aşa fel încât să pară că sunt înviaţi oameni din morţi, dar să nu credem. Oamenii vor spune că nu avem suficientă credinţă. Ei bine, dacă credinţa înseamnă să crezi o minune fără să cercetezi, aceasta este o credinţă foarte periculoasă.

Pavel a spus: „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5:21).

„...Vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip...” (2 Tes. 2:1-3). Vedeţi, în vremea aceea circulau şi epistole false. Cred că avem şi noi aşa ceva sub forma cărţilor apocrife. Tot felul de cărţi atribuite apostolilor, cu multe învăţături ciudate. Şi Pavel spune să nu credem în ele doar pentru că se pretinde că sunt biblice. Dar pe cele 66 de cărţi le-aţi cercetat pentru a vă asigura că sunt autentice? Într-o zi ni se vor pune întrebări pe această temă.

Isus a avertizat: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ‚Eu sunt Hristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi” (Mat. 24:4.5).

„Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1.2). Vă amintiţi de profetul cel bătrân... Vă amintiţi că Moise a zis să verificăm dacă cel care face minuni spune adevărul...

„Atunci dacă vă va spune cineva: ‚Iată, Hristosul este aici sau acolo’ să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24:23.24).

Dar cum ne câştigă Dumnezeu? Şi Isus a făcut minuni şi credem în ele, dar de fiecare dată când oamenii se încredeau în El doar datorită minunilor, El înceta pentru un timp să mai facă minuni. Şi Diavolul poate face minuni şi are mulţi urmaşi.

Cum ne câştigă Dumnezeu încrederea? Cea mai bună imagine despre cum ne câştigă Dumnezeu încrederea o observăm analizând ce s-a întâmplat pe drumul spre Emaus. De ce nu le-a dezvăluit Isus de la început celor doi cine era? Pentru că ei nu trebuiau să se bazeze pe aceasta. Satana ar fi putut veni la ei ca să îi amăgească. Nu trebuiau să creadă ce spunea Isus, doar pentru că o spunea Isus. În primul rând, Isus nu le-a dezvăluit cine era, ci le-a explicat Scripturile şi a comparat ce scria în ele cu ceea ce se întâmplase în viaţa Sa şi la moartea Sa, inclusiv cu ce se întâmplase la mormânt. Şi pe baza dovezilor ei s-au convins. Abia cu puţin înainte să se despartă le-a dezvăluit cine era. Apoi ei s-au dus la ceilalţi ucenici şi le-au spus că până atunci înţeleseseră greşit dovezile.

De ce a procedat Isus în această ordine? Ellen White spune: „Isus nu S-a lăsat recunoscut atâta timp cât le-a interpretat Scripturile şi i-a condus la o credinţă inteligentă cu privire la viaţa Sa, caracterul Său, misiunea Sa pe pământ, moartea şi învierea Sa. A vrut ca adevărul să prindă rădăcini adânci în minţile lor, nu datorită faptului că era susţinut prin mărturia Sa personală, ci pentru că legea şi profeţii Vechiului Testament, armonizându-se cu realităţile vieţii şi morţii Sale, prezentau dovezi de nezdruncinat despre acele adevăruri” (Signs of the Times, 6 octombrie 1909).

Dacă Dumnezeul Infinit nu cere ca noi să Îl credem pe baza mărturiei Lui personale, cum îndrăznim noi să le cerem oamenilor să ne creadă pe baza mărturiei noastre personale? Câtă îndrăzneală avem! Pentru că ne-am putea înşela. Dumnezeu a spus: „Eu spun adevărul, dar vreau să exersaţi cercetarea.”

Dumnezeu vrea să cercetăm totul. El devine şi mai demn de încredere pentru noi atunci când descoperim că ne invită să cercetăm. Deşi suntem tentaţi să rămânem doar la cuvinte, fără să cercetăm, El ne spune să nu facem aşa ceva, pentru că într-o zi va veni Amăgitorul deghizat într-un înger de lumină...

Exersaţi cercetarea. Şcoala de Sabat este un loc în care putem face acest lucru.

„Antihristul trebuie să-şi desfăşoare lucrările miraculoase înaintea ochilor noştri. Atât de mult se va asemăna contrafacerea cu adevărul, încât va fi peste putinţă să se facă deosebirea între ele, cu excepţia faptului că avem Sfintele Scripturi. Prin mărturia lor trebuie probate toate declaraţiile şi orice minune” („Tragedia veacurilor,” pag. 593).

Ellen White spune: „Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult creştinismul cu numele, el are o putere mai mare să amăgească şi să prindă în cursă. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit.” El va fi printre aceia care vor spune că s-au născut din nou. Va pretinde că s-a născut din nou. „El va apărea sub forma unui înger de lumină.” Numele lui de la început a fost Lucifer, care înseamnă „purtător de lumină.” „Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecaţi, şi multe minuni vor avea loc, lucruri ce nu se pot contesta. Şi pentru că duhurile îşi vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor manifesta respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi acceptată ca o manifestare a puterii divine” („Tragedia veacurilor,” pag. 588). Va fi cea mai mare redeşteptare religioasă pe care a văzut-o lumea vreodată. Şi ni se va spune că nu avem credinţă pentru că nu suntem dispuşi să luăm parte la ea. Va fi cea mai dificilă experienţă. Vei părea lipsit de religiozitate.

Dar cu impresiile, cu sentimentele profunde cum este?

Ellen White spune: „Cei care doresc să urmeze o cale care corespunde capriciilor lor sunt în pericolul de a fi lăsaţi să-şi urmeze propriile înclinaţii şi să creadă că sunt îndrumările Duhului lui Dumnezeu.”

Dacă vine cineva şi spune că este îndrumat de Duhul lui Dumnezeu, trebuie să fim impresionaţi? Nu zic că trebuie să îl contrazicem; trebuie să fim politicoşi, pentru că ar putea avea dreptate, dar, de asemenea, ar putea să nu aibă dreptate. Şi sunt sigur că uneori astfel de persoane spun adevărul.

„Datoria unora este arătată suficient de clar prin împrejurări şi fapte; însă, atraşi de prietenii lor care se armonizează cu propriile lor înclinaţii, ei se îndepărtează de cărarea datoriei şi trec pe lângă dovezile clare ale situaţiei date; apoi, cu o aparentă conştiinciozitate, se roagă mult şi serios pentru lumină. Ei au simţăminte sincere legate de acea chestiune şi interpretează aceasta ca fiind Duhul lui Dumnezeu. Dar sunt amăgiţi. Această comportare întristează pe Duhul lui Dumnezeu.”

Vă amintiţi ce se spune în Efeseni 4:30? „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi.” Duhul Sfânt este întristat atunci când noi ne întoarcem de la adevăr şi dovezi şi ne încredem în alte lucruri care nu sunt demne de încredere. „Ei au avut lumină şi, chiar prin raţiunea lucrurilor...” Mulţi oameni vorbesc despre credinţă făcând abstracţie de raţiune. Satana nu vrea să exersăm cercetarea, pentru că el pierde de fiecare dată. Având în vedere că adevărul este de partea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu se teme să exersăm cercetarea, să punem întrebări. Dacă o facem aşa cum trebuie, El câştigă. Aţi observat cum religia a dispreţuit cercetarea timp de secole? Ghiciţi cine a condus la aceasta! „Ei au avut lumină şi, chiar prin raţiunea lucrurilor ar fi trebuit să priceapă care este datoria lor; însă câteva perspective atrăgătoare înclină mintea lor în direcţia greşită, iar ei le pun stăruitor înaintea Domnului,” aşadar continuă să se roage, „şi insistă, iar Domnul îngăduie ca ei să-şi urmeze propria cale. Au o pornire atât de puternică să acţioneze după mintea lor, încât El le îngăduie aceasta şi îi lasă să suporte consecinţele. Aceştia îşi închipuie că au o experienţă minunată” (3T, pag. 73).

Balaam L-a întrebat pe Dumnezeu: „Pot să blestem poporul Tău?” Şi Dumnezeu i-a răspuns: „Bineînţeles că nu. Cum poţi să sugerezi aşa ceva?” Dar Balaam ştia că trebuie să persişti în rugăciune şi a întrebat iar: „Te rog, Te rog, pot să blestem poporul Tău?” Şi Dumnezeu i-a răspuns la fel: „Bineînţeles că nu.” Dar a insistat în rugăciune: „Doamne, pot să blestem poporul Tău?” Şi Dumnezeu i-a spus: „Ei bine, pari hotărât să faci acest lucru. Da, poţi.” Iar Balaam a spus: „Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune!” Dumnezeu doar i-a permis să facă acest lucru. Vă amintiţi ce s-a întâmplat cu Balaam? A murit cu păgânii. Dar Dumnezeu i-a zis: „Bine, dacă insişti.” Până şi măgăriţa lui Balaam a priceput mai bine decât el. Este o povestire extraordinară. Prezintă adevărul într-o lumină deosebită. Dumnezeu ne ocroteşte, dar dacă insistăm pe calea noastră, trebuie să ne lase.

„Unii au idei greşite despre ce este un creştin şi despre mijloacele prin care se poate obţine o experienţă religioasă fermă; cu atât mai puţin înţeleg ei calităţile pe care Dumnezeu le cere slujitorilor Săi. Bărbaţii aceştia sunt nesfinţiţi. Ocazional ei au un simţământ fugar, care le dă impresia că sunt într-adevăr copii ai lui Dumnezeu. Această dependenţă de impresii este una dintre înşelăciunile speciale ale lui Satana.” (2T, pag. 505).

Ellen White nu este împotriva impresiilor. Dar iată ce spune: „Numai impresiile nu sunt o călăuză sigură spre datorie.” Impresiile sunt bine venite. Obişnuiesc să urmăresc o impresie bună, dar vreau să am şi dovezi pe care să se bazeze. „Deseori, vrăjmaşul amăgeşte pe oameni să creadă că Dumnezeu îi conduce, când de fapt ei urmează numai nişte porniri omeneşti.”

„Chiar lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii trebuie probată cu Cuvântul lui Dumnezeu. Spiritul care a inspirat Scripturile conduce întotdeauna la Scripturi” (GCD, 13 aprilie 1891).

Într-o cuvântare, Ellen White le-a spus studenţilor care o ascultau: „Dacă găsiţi în scrierile mele ceva care nu este în armonie cu Scriptura, să nu le credeţi.”

Dar cum lucrează Duhul Sfânt?

„Duhul Sfânt nu va forţa oamenii să se îndrepte într-o anumită direcţie. Noi suntem agenţi morali liberi; şi când ni se oferă dovezi suficiente cu privire la datoria noastră, rămâne să hotărâm singuri în ce direcţie ne îndreptăm” (CED, pag. 116).

Nu formează aceste citate o imagine frumoasă despre cum încearcă Dumnezeu să ne câştige? Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu ne vor obliga să o luăm într-o anumită direcţie. Suntem agenţi morali liberi, şi când ni se dau dovezi suficiente, aşa cum s-a întâmplat pe drumul spre Emaus, rămâne să stabilim singuri încotro o luăm.

Nu este corect să spunem că Dumnezeu ne dă credinţă? Dacă da, cum face El acest lucru?

Vă amintiţi când cineva a spus: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” sau: „Am credinţă! Ajută lipsei mele de credinţă!” sau: „Am încredere! Ajută lipsei mele de încredere!” (Marcu 9:24)? Cum a răspuns Isus? A intrat în mintea acelei persoane şi i-a transformat necredinţa în credinţă? Asta ar fi însemnat manipulare. Când cineva Îi spune lui Isus: „Am mai multă încredere în Tine,” înseamnă că Isus i-a dat motiv să aibă mai multă încredere. Cum a ajutat Isus necredinţei?

Un scriitor adventist a spus: „Nu trebuie să faci nimic pentru a fi mântuit. Totul a fost făcut de Dumnezeu.” Întrebare: Nu trebuie să exersăm credinţa? Răspuns: „Nu. Tot El face şi acest lucru. Dumnezeu dă credinţa. Aşa că nu trebuie să faci nimic.” Următoarea întrebare: „Atunci de ce nu are toată lumea credinţă?” Răspuns: „Cine eşti tu ca să comentezi căile nepătrunse ale lui Dumnezeu?” ceea ce înseamnă: „Nu am o explicaţie rezonabilă.” Pentru că nu vor să răspundă, oamenii consideră că Dumnezeu alege unii oameni cărora le dă credinţă. Şi ajungem astfel la predestinaţie. „Ţie îţi dau credinţă, iar ţie nu.”

Dar dacă Dumnezeu oferă tuturor dovezi pentru credinţă, de ce unii aleg să creadă şi alţii nu? Credinţa este ceva ce facem noi. „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” „Crede în Domnul Isus...”

Dumnezeu ne dă dovezile, adevărul, capacitatea de a înţelege, raţiunea, individualitatea, chiar ne protejează de vrăjmaş, care vrea să ne îngrădească libertatea, puterea de a gândi (prin vicii – alcoolism, de exemplu – oamenii îşi pierd capacitatea de a gândi limpede).

Dumnezeu nu falsifică voturile. El vrea să ştie ce simţim noi. Îl iubim cu adevărat, avem cu adevărat încredere în El, după toate dovezile pe care le avem...? Ceea ce trebuie să facem noi este să decidem dacă ne putem încrede în Dumnezeu – să spunem da sau nu.

Este aceasta îndreptăţire prin fapte? Aţi fost atenţi la citatul de mai sus, nu? Nu o putem acuza pe Ellen White de susţinere a îndreptăţirii prin fapte. „Duhul Sfânt nu va forţa oamenii să se îndrepte într-o anumită direcţie. Noi suntem agenţi morali liberi; şi când ni se oferă dovezi suficiente cu privire la datoria noastră, rămâne să hotărâm singuri.” Hotărârea ne aparţine.

Cum putem spune dacă o minune este făcută de Dumnezeu sau prin spiritism? Îmi place sfatul din Deuteronom 13. Eu nu întreb dacă acea minune a fost făcută sau nu. Ci vreau să văd ce urmează după ea. Şi dacă acea minune este folosită pentru a întemeia pe ea credinţa, atunci devin sceptic. Domnul nu a procedat aşa. El a vindecat oameni, dar nu pentru a le câştiga credinţa, ci pentru că aveau nevoie de vindecare şi pentru a demonstra că Dumnezeu nu nimiceşte, ci vindecă. Dar când ei au început să folosească aceasta ca pe o dovadă a puterii Lui şi au crezut că îi poate conduce la biruinţă asupra romanilor, El a încetat pentru un timp să mai facă minuni, iar ei şi-au pierdut interesul. Eu nu simt nevoia să stabilesc cine este în spatele unei minuni, pentru că pot avea loc minuni adevărate, ci ceea ce le însoţeşte [învăţătura]. Cred că Deuteronom 13 ne este de mare ajutor.

În ultimii ani au fost puse întrebări serioase cu privire la autoritatea citatelor folosite de Ellen White din alţi autori. Ar fi trebuit să punem aceste întrebări mai demult; acum nu am mai fi fost aşa de surprinşi. Nu este rău să punem întrebări şi cu privire la Biblie. În afara celor 66, mai avem şi alte cărţi care sunt declarate biblice de unii. Multor creştini le plac acele cărţi.

Ce putem spune despre faptul că EGW a copiat pasaje de la alţi scriitori? Având în vedere acest lucru, a fost ea inspirată de Dumnezeu? Dacă aceasta reprezintă o problemă, atunci ar trebui să renunţăm şi la Evanghelia după Luca şi la alte părţi din Scriptură. Şi scriitorii Bibliei au procedat aşa. În Mica sunt pasaje identice cu unele din Isaia. (Te întrebi care dintre ei a scris primul, pentru că nu există note de subsol.)

Iată singura întrebare pe care trebuie să o punem: Este acesta adevărul? Singura soluţie este să iei cărţile de pe raft şi să le citeşti. Vezi ce se spune despre ce s-a întâmplat pe drumul spre Emaus şi vei vedea că dl. Marsh a făcut o descriere similară. Dar când domnul Marsh întreabă: „Ştii cine este îngerul tău păzitor? Este sufletul uneia din rudele tale care au murit; s-a întors ca să aibă grijă de tine...” Credeţi că Ellen White a copiat şi aşa ceva? Ea a folosit cu mare discernământ aceste cărţi. Mă bucur că a citit aşa de multe cărţi interesante. Se bucura să descopere că şi alţi creştini aveau aceeaşi perspectivă, dar nu a urmat pe nimeni orbeşte. A avut mare discernământ. Ştia când un lucru era adevărat sau fals. Din punctul meu de vedere, autoritatea supremă o deţine nu persoana care face declaraţia, ci adevărul. Şi adevărul este adevăr chiar şi atunci când îl spune Diavolul. Demonii au spus: „Ce avem noi a face cu Tine? ...Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:24). Ei mărturiseau că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Nu spuneau adevărul? Ba da. Ei nu trebuiesc urmaţi; dar atunci când este rostit adevărul, acesta are autoritate pentru că este adevăr. Şi pe drumul spre Emaus, Isus a spus: „Să nu credeţi datorită autorităţii Mele. Să credeţi pentru că este adevărat.” Aşa este şi cu scrierile lui Ellen White.

De ce consideră adventiştii că Ellen White a rostit Cuvântul lui Dumnezeu? În unele din publicaţiile lor, ei spun „Dumnezeu a spus” sau „Cuvântul spune,” şi apoi citează din Ellen White. De ce consideră aşa, când ea a copiat de la alţi autori sau a parafrazat, sau s-a contrazis, oferind rapoarte diferite cu privire la anumite întâmplări? De ce pun adventiştii scrierile ei pe acelaşi plan cu Cuvântul lui Dumnezeu, unii chiar deasupra? Pentru mine, adevăratul test este atunci când cineva spune: „Ce alegi între Ellen White şi Biblie?” Nu este nevoie să alegi. Ellen White nu a contrazis niciodată Biblia. Aş putea întreba şi eu: Ce faci când întâlneşti în Biblie lucruri care îţi produc confuzie? Ce faci când citeşti ce se spune în Deut. 14:25.26: „Ia zecimea, cumpără băuturi tari şi bucură-te înaintea Domnului”?  Dacă Ellen White ar fi spus aşa ceva, nu ar fi avut probleme? Biblia spune în Prov. 31:6.7: „Daţi băuturi tari şi vin celui sărac ca să-şi uite sărăcia”. Dacă Ellen White ar fi spus aşa ceva, nu ar fi avut probleme? Biblia spune, când mergi la război, să omori copiii, femeile, să nu laşi nimic în viaţă. Dacă Ellen White ar fi spus aşa ceva, nu ar fi avut probleme? În Biblie găsesc chestiuni mai greu de rezolvat decât în scrierile ei.

Eu cred că dacă ai rezolvat problema autorităţii Scripturii, nu mai ai probleme cu Ellen White. Scrierile ei, ca şi Biblia, trebuie citite în ansamblu, nu pe sărite. Aşa cum a spus Pavel: „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” (Rom. 14:5). Dar trebuie citit totul, nu doar puţin aici, puţin acolo. Şi este absolut minunat cum se armonizează. Ea are câte un mesaj pentru fiecare categorie de oameni: fanatici, liberali... Şi uneori pare că se contrazice. Dar, de fapt, ea spune: „Treceţi în centru, treceţi în centru.” Echilibrul existent în scrierile ei mă impresionează. Dar, vedeţi, aceasta nu este decât mărturia mea. „Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” (Rom. 14:5).

Ellen White nu ne cere să o credem fără a verifica. Nu mă deranjează că oamenii pun întrebări în legătură cu Ellen White, ci faptul că sunt aşa de şocaţi făcând acest lucru. Şi este incorect să ţi se permită să pui întrebări în legătură cu Ellen White, dar nu şi despre Biblie. Analizând, descoperim armonia.

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Cor. 13:9-12).

Când oamenii devin prea entuziasmaţi şi le permit altora să îi manipuleze, devin foarte vulnerabili şi este foarte periculos; şi când cineva va face o minune...

Cercetarea nu este opusul credinţei.

Isus a venit să demonstreze adevărul despre Dumnezeu. Şi cea mai mare parte a celor trei ani şi jumătate Şi i-a petrecut vindecând, pentru că aşa demonstra adevărul despre Dumnezeu.

Doctorul nu ne forţează, nu ne ameninţă... Nici Dumnezeu nu Îşi torturează copiii ca să vină la El. Aşa cum un doctor plânge pentru pacienţii care mor pentru că nu l-au lăsat să îi vindece, la fel şi Dumnezeu...