Într-unul dintre celebrele sale poeme epice, Homer descrie mecanismul inteligent pe care l-au folosit grecii pentru a cuceri cetatea Troia în timpul războiului troian.

Pentru a-i ajuta pe greci să intre pe ascuns în legendara cetate, meşterul tâmplar, Epeius, a construit un cal de lemn uriaş cu un spaţiu imens în el. După Homer, cam 100.000 de soldaţi împresuraseră Troia. Asediul de zece ani s-a încheiat când grecii au ascuns nişte soldaţi în cal şi apoi l-au lăsat în urma lor, prefăcându-se că se retrag.

În ciuda avertismentului lui Laocoon, Sinon i-a convins pe troieni să mute calul în interiorul cetăţii. Noaptea, armata greacă s-a întors şi soldaţii care fuseseră ascunşi în interiorul calului le-au deschis porţile cetăţii camarazilor lor. În acest fel, Troia a fost invadată cu succes şi distrusă.

Deşi războiul dintre greci şi cetatea Troiei este considerat în general un fapt istoric, episodul referitor la calul troian a fost considerat o povestire mitologică. Dar, din această povestire putem extrage câteva ilustraţii care se aplică la situaţia în care se găseşte biserica în prezent.

Mulţi ani, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a reuşit să se împotrivească cu curaj şi înţelepciune atacurilor teribile ale vrăjmaşului. Zidurile “cetăţii sfinte” au rămas neclintite. Dar, în hotărârea sa de a cuceri şi distruge biserica lui Dumnezeu, stăpânitorul acestei lumi a început să folosească arme secrete, inteligente şi mortale.

Ellen G. White a spus: “De nimic nu se teme atât de mult marele amăgitor ca de faptul că îi vom cunoaşte planurile” (“Tragedia veacurilor,” pag. 516).

După multe încercări de a cuceri “cetatea lui Dumnezeu,” folosind aceeaşi metodă înşelătoare ca şi grecii, marele vrăjmaş şi-a atins scopul introducând calul troian al liberalismului între zidurile Sionului.

Acum, că liberalismul a devenit operativ în biserica noastră, ne dăm seama cât de vulnerabili putem fi la atacurile lui Satana. Ca biserică, noi am fost înclinaţi să credem că cel mai mare pericol care ne paşte de a fi învinşi de puterile răului provin din afară. În timp ce putem fi capabili să vedem clar, de pe zidurile Sionului, ce face Satana pentru a cuceri şi distruge biserica, nu părem capabili să facem prea mult pentru a sta cu fermitate împotriva relelor care se dezvoltă în ascuns în mijlocul nostru. Ellen White avertizează: “Avem mai multe motive de teamă în interior decât în afară” (“1 Selected Messages,” pag. 122).

Cei care promovează liberalismul în rândurile noastre nu sunt oameni “răi.” Ei sunt credincioşi dedicaţi. Mulţi dintre ei manifestă frumuseţea principiilor creştine în vieţile lor. Majoritatea dintre ei iubesc biserica. Ei vor să aibă credinţa şi certitudinile înaintaşilor noştri; dar conştientizează că nu le au. Ei nu pot înţelege unicitatea soliei noastre, caracterul distinctiv al identităţii noastre, dimensiunea escatologică a speranţei noastre sau urgenţa mesajului nostru. Reprezentând un spectru larg de concepte religioase, ei încearcă să reinterpreteze teologia tradiţională adventistă de ziua a şaptea îmbrăcând unele dintre vechile noastre învăţături în ceea ce consideră a fi haine semantice noi şi atractive.

De ce apără aceşti oameni conceptele liberale în mijlocul nostru? De ce sunt ei aşa de entuziasmaţi să joace rolul apostolilor schimbării în sistemul nostru teologic?

Mai întâi de toate, din punctul meu de vedere, sunt nerăbdători să scape de eticheta de “cult” care a fost atât de mult folosită cu referire la adventismul de ziua a şaptea. Ei tânjesc să vadă cum mişcarea noastră religioasă devine parte din ceea ce consideră a fi creştinism prevalent. În dorinţa lor de a obţine “respectabilitate” religioasă, sugerează reinterpretarea unor concepte istorice ale teologiei noastre, pe care le consideră imposibil de demonstrat din punct de vedere biblic.

Deşi acceptă unele aspecte ale unicităţii noastre, cum ar fi sabatul şi principiile reformei sanitare, ei cred că a venit vremea pentru o revizuire a sistemului nostru teologic. Nutrind o astfel de revizuire, unii se simt deranjaţi de învăţătura despre “rămăşiţă,” aşa cum a fost înţeleasă de fondatoarea soliei noastre. Ei cred că întreaga “mentalitate sectariană” ar trebui respinsă ca fiind obraznică şi arogantă.

Alţi liberali, în dorinţa lor de a face teologia noastră mai “relevantă,” pun sub semnul întrebării integritatea doctrinei sanctuarului şi îşi unesc vocile cu ale oponenţilor noştri în această privinţă. Ei explică lucrarea în două etape a lui Hristos în sanctuarul ceresc ca pe un mijloc de salvare a obrazului, creat de Edson, Croiser şi alţii pentru a-i salva pe pionierii noştri de ruşinea eşecului milerit.

Există unii care sunt alarmaţi de faptul că, după părerea lor, Ellen White ar fi împrumutat în mod excesiv materiale din diferite surse. Induşi în eroare de ideile greşite despre modul în care lucrează inspiraţia, ei sunt dispuşi să conteste valabilitatea afirmaţiilor ei, negându-i autoritatea profetică.

Unii liberali definesc escatologia noastră ca pe un produs secundar al culturii nord-americane a secolului nouăsprezece şi, ca atare, trebuie reformulată substanţial. Ei insistă că, după 145 de ani de vestire, nu mai putem menţine aşteptările fervente care au predominat în biserică în anii în care s-a format.

Cercetătorii liberali din biserică insistă că învăţătura despre creaţiune ar trebui reevaluată în contextul actualelor informaţii şi ipoteze ştiinţifice.

Conform numărului din 5 februarie 1990 al publicaţiei “Christianity Today,” obsesia pentru schimbare în rândurile adventiştilor de ziua a şaptea îşi are originea în anii 1950 şi 1960, când studenţii noştri au început să urmeze seminariile şi universităţile neadventiste într-un număr mult mai mare decât până atunci, căutând diplome mai înalte. Unii dintre aceşti studenţi, în ciuda circumstanţelor nefavorabile, şi-au putut păstra experienţa religioasă şi au revenit având convingeri întărite. Alţii, influenţaţi de criticismul biblic modern şi teologia liberală, şi-au modificat concepţiile.

Ce avem de câştigat din încercările liberale de a face solia noastră mai “pe gustul” lumii? La ce să ne aşteptăm când sunt semănate atât de multe seminţe de îndoială, nesiguranţă şi dispută? Liberalismul culege ce a semănat. A semănat necredinţă şi culege apostazie.

La începutul anilor 1980 un număr fără precedent de pastori şi laici din Australia şi Noua Zeelandă au părăsit biserica. În perioada anilor 1970, biserica noastră din cele două ţări a pierdut un membru la fiecare trei noi membri. În 1981, după o încercare notabilă de a efectua o schimbare liberală, procentajul pierderilor a crescut la 46 %. Punctul maxim a fost la 63 de procente – pierderea unui membru la fiecare doi membri (vezi “Australian Record,” 28 octombrie 1989).

Nu putem rămâne indiferenţi la astfel de pierderi uluitoare. Nu trebuie să minimalizăm consecinţele tragice ale confruntărilor noastre interne cauzate de noile învăţături. Pierderile constau în mii de suflete nedumerite care, fiind derutate din punct de vedere spiritual, se îndepărtează de noi, renunţând la încrederea lor în valabilitatea soliei noastre. Ele au pierdut pietrele de hotar ale credinţei noastre şi nu mai au o înţelegere clară a ceea ce apără.

Următoarea statistică a Diviziunii Nord Americane reflectă consecinţele perma-nentelor încercări teologice şi de alt gen de a schimba învăţăturile noastre în Statele Unite şi în Canada:

Care este mesajul acestui sondaj? Oscar Wilde, celebrul dramaturg din secolul trecut, a afirmat cu o ironie imposibil de imitat că “există trei tipuri de minciuni în lume: minciunile obişnuite, minciunile mici, şi statisticile.” Astfel a subliniat Wilde realitatea că statisticile pot înşela şi conduce la concluzii greşite. Dar, deşi statisticile pot fi interpretate greşit, nu îndrăznim să minimalizăm importanţa lor într-o analiză a crizei cu care ne confruntăm. Ele ne pot ajuta să înţelegem gravitatea problemelor noastre.

Este adevărat că putem fi amăgiţi de numere şi să concluzionăm că, în ciuda a ceea ce pare evident, Diviziunea Nord Americană este încă în creştere. Dar nu este în creştere. Conform unor surse demne de încredere, între 30-35 % dintre membrii noştri nu mai participă la serviciile de închinare de la biserică. Odată cu această scădere a participării a avut loc şi o scădere a darurilor. Au fost aprobate reduceri serioase ale bugetelor bisericii noastre. Ne aflăm în procesul reducerii operaţiunilor bisericii şi a misiunilor noastre. Piaţa cărţilor noastre se micşorează. Publicaţiile periodice denominaţionale au fuzionat şi, cu toate acestea, circulaţia lor a scăzut. Am ajuns într-o perioadă de dificultăţi financiare, cu majoritatea conferinţelor reducând numărul angajaţilor. Acestea sunt consecinţele inevitabile a ceea ce s-a întâmplat în sferele teologice.

După ce atât de multe seminţe de îndoială şi nesiguranţă au fost semănate în mijlocul bisericii de către aceia care sunt obsedaţi de dorinţa de a reinterpreta teologia noastră, după aşa de mulţi ani de dispute teologice, la ce ne-am putea aştepta? Suntem martori la recolta inevitabilă a liberalismului. Când este semănată necredinţa, recolta este cu siguranţă apostazia.

După ce a pătruns pe nesimţite între zidurile cetăţii lui Dumnezeu, liberalismul, sub diferitele sale forme, a reuşit să deschidă porţile bisericii pentru invazia altor rele, cum ar fi pluralismul, secularismul, umanismul, materialismul, futurismul şi preterismul.

Pentru a tempera polarizarea cu care ne confruntăm, unii cercetători distinşi sugerează adoptarea oficială a pluralimului teologic, acceptarea ca în mijlocul nostru să coexiste paşnic unele concepte diferite, chiar opuse.

 “Asupra învăţăturilor fundamentale, unitate, iar în cele neesenţiale, libertate şi dragoste” este dictonul popular care îi inspiră pe erudiţii pluralişti în apelul lor la flexibilitate şi deschidere. Dar cine stabileşte ce este esenţial şi ce este negociabil? Indivizii, pastorii independenţi, societăţile teologice, conciliile anuale sau biserica, în ansamblu, sub conducerea Duhului Sfânt? Am putea păstra învăţătura că suntem ultima mişcare profetică a lui Dumnezeu dacă am fragmenta doctrinele noastre incluzându-le în şcoli de gândire divergente?

Avem nevoie de unitate teologică în predicare şi în publicaţii, dar, mai presus de toate, avem nevoie de unitate în departamentele teologice ale colegiilor şi universităţilor noastre. Sunt de părere că nici o şcoală teologică aflată sub influenţe pluraliste, zguduită de confruntări de idei, nu este capabilă să producă predicatori cu convingeri puternice. În predicile predicatorilor care nu au certitudini nu există putere.

Răspândirea plină de succes a evangheliei dincolo de lumea mediteraneană în vremea apostolilor a ameninţat unitatea creştină. Oameni din medii foarte diferite au fost botezaţi, aducând în biserică unele concepte religioase populare în acea vreme. În acest fel, exista pericolul real ca învăţăturile bisericii să fie afectate de sincretism. Conştient de acest pericol, Pavel i-a îndemnat pe efeseni să păstreze unitatea (vezi Efeseni 4:4-6).

Adresându-se “bisericilor Galatiei,” apostolul şi-a exprimat regretul pentru felul în care galatenii, aflaţi sub influenţe pluraliste, şi-au schimbat ideile de mai înainte şi s-au întors de la harul lui Hristos înspre “o altă” evanghelie (Galateni 1:6). Era Pavel dominat de vederi înguste în apelul său la unitate? Până la urmă acei creştini iudei predicau în mod sigur mântuirea prin Hristos. Ei nu au negat niciodată, din câte ştim noi, că era necesar să crezi în Isus ca Mesia şi Mântuitor. Atunci, de ce era Pavel aşa de vehement în împotrivirea sa faţă de predicarea acestor creştini iudei? Deoarece militanţii iudaismului au distorsionat pe ascuns evanghelia lui Hristos, aruncându-i pe credincioşi într-o stare de confuzie mentală şi spirituală. Asumându-şi riscul real de a fi etichetat ca intransigent, Pavel i-a îndemnat pe galateni să nu le acorde atenţie acelor soli care, pretinzând autoritate ecleziastică, tulburau pacea şi unitatea care existaseră între sfinţi.

Să învăţăm din experienţa metodiştilor

Metodismul din zilele noastre este cunoscut pentru larga diversitate a credinţelor lui. Clericii lor au libertatea să aparţină oricăror şcoli de interpretare biblică. Încercările de a defini doctrinele metodiste de bază au întâmpinat multă opoziţie, iar teologia metodistă a ajuns ruptă serios de tradiţia ei. Persoanele care doresc să fie primite ca membre nu mai trebuie să susţină vreun crez specific. La întrebarea “Ce cred metodiştii?” pastorii şi laicii răspund că ei cred în Isus.

Astăzi Biserica Metodistă este într-un pronunţat declin numeric. “În perioada 1965-1975, Biserica Metodistă Unită a pierdut peste un milion de membri,” spune C. Peter Wagner (Leading Your Church to Growth, p. 32). Cine este de vină pentru acest abandon în masă? Exodul pe care îl trăiesc metodiştii nu se datorează unor forţe exterioare. Adevărata vină este în interiorul bisericii. Dacă Biserica Metodistă ar fi atacată de duşmani din afară, dacă ar suporta persecuţie pentru zelul în evanghelizarea lumii, atunci ar exista speranţă. Dar lumea nu persecută o biserică care nu reprezintă nimic. Biserica Metodistă este în declin ca rezultat al eşecului de a-şi păstra moştenirea religioasă.

Putem noi învăţa lecţii preţioase din experienţa lor tristă?

Un segment al comunităţii academice din Biserica Adventistă nu mai acceptă principiile de interpretare profetică prin care biserica noastră a devenit ceea ce este.

În cărţile Daniel şi Apocalips, pionierii noştri au găsit timpul şi misiunea noastră. Aplicând metoda historicistă de interpretare profetică, care a fost folosită de majoritatea creştinilor de-a lungul secolelor, şi care a obţinut sprijinul lui EGWhite, înaintaşii noştri au reuşit să descopere istoria îndelungatului conflict dintre Hristos şi Satana. Ei au reuşit să se vadă ca o parte a programului cosmic.

Astăzi, însă, observăm o respingere treptată a viziunii historiciste şi o acceptare crescândă a şcolilor de interpretare profetică ale contra-reformaţiunii. În plus, criticismul istoric nu permite o predicţie pe termen lung. Ca rezultat, la unele capitole solia noastră a fost schimbată şi şi-a pierdut caracterul distinct şi puterea.

Mutarea împlinirii profeţiilor de termen lung la sfârşitul lumii (viziunea futuristă), transferarea semnificaţiei lor în trecutul îndepărtat (viziunea preteristă), sau negarea adevăratelor profeţii (viziunea criticii istorice), fac profeţiile din Daniel şi Apocalips irelevante, şi transformă mişcarea adventă doar într-o altă denominaţiune fără putere sau solie profetică specială.

Un alt intrus care se manifestă tot mai evident în cetatea lui Dumnezeu este tendinţa cunoscută ca “secularism,” deseori definită ca fiind o organizare a vieţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Influenţa ei crescândă produce un declin al participării la serviciul divin, o consacrare redusă faţă de idealurile creştine şi o crescândă tendinţă de a vedea biserica – oricare biserică – ca demodată şi irelevantă. Dezvoltarea profesională şi prestigiul, afacerile şi profitul, statutul economic şi performanţele academice sunt supraestimate, în timp ce virtuţile creştine sunt neglijate sau transferate pe locul doi.

După cum spune Norman Blaike, creştinii americani de astăzi pot fi împărţiţi în două grupuri, “supranaturaliştii” şi “seculariştii.” Supranaturaliştii, spune Blaike, sunt, teologic, de dreapta, pe când seculariştii sunt de stânga. Supranaturaliştii slăvesc virtuţile creştine precum devoţiunea, pietatea şi devoţiunea faţă de biserică, iar seculariştii admiră toleranţa, succesul, eficienţa şi realizările academice (vezi N.W.H. Blaike, "Altruism in the Professions: The Case of the Clergy," Australia and New Zealand Journal of Sociology, 10 [1974]:87)

Procesul secularizării nu afectează doar pe credincioşi, ci şi instituţiile. Aşa cum spune George Marsden, istoric la universitatea Duke, caracterul religios al multor instituţii creştine a fost eclipsat “fără ca cineva să observe şi fără ca să îi pese cuiva” (vezi Time, 22 mai 1989).

În ultimele două decenii, am văzut instituţiile adventiste afectate de schimbări substanţiale, care nu au fost totdeauna pozitive. Treptat, secularismul face incursiuni ce tind să eclipseze caracterul religios al acestor instituţii. Servicii divine se ţin încă în capelele lor, dar ele sunt mai mult o formă decât o forţă spiritulală.

Liberalismul teologic aduce o imensă contribuţie la acest secularism insidios al credincioşilor şi instituţiilor, prin refuzul lui de a recunoaşte o biserică cu autoritate, o Biblie cu autoritate şi un trup al adevărului cu autoritate. El este mai mult decât dispus să adapteze religia la spiritul vremii.

Alte rele

Alte rele, precum libertatea academică exagerată, abordarea istorică a Scripturii, evoluţia teistă (cu cronologia ei de lungă durată), îşi aduc contribuţia la subminarea încrederii în credinţele de bază şi duc comunităţile la dezastru spiritual.

Este imposibil să împiedicăm predicarea vederilor aberante în biserică, atâta timp cât conceptul libertăţii academice este acceptat fără o sănătoasă responsabilitate confesională. Apărătorii libertăţii academice din mijlocul nostru spun că noi nu suntem o denominaţiune bazată pe crez, şi deci fiecare credincios este liber să susţină vederi teologice diferite. Dar noi înţelegem că o persoană poate fi considerată a fi adventistă, dacă subscrie la credinţele noastre fundamentale în întregime. Altfel, ea încetează să mai fie adventistă.

Şi acum îmi aduc aminte opoziţia puternică manifestată de unii savanţi adventişti atunci când metodologia istorico-critică a fost oficial condamnată de Conferinţa Generală datorită faptului că această metodă, prin definiţie, exclude credinţa noastră în transcendenţa Scripturii.

Eu cred, totuşi, că biserica are dreptul de netăgăduit să decidă care metodă trebuie folosită de către profesorii şi pastorii noştri. Aceasta este singura garanţie pentru protecţia moştenirii noastre religioase, care acceptă principiul reformaţiunii că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu infailibil şi propriul ei interpret.

Evoluţia teistă (sau creaţionismul progresiv) este un concept acceptat de un tot mai mare număr de savanţi dintre noi. Ea implică subordonarea Scripturii faţă de teoria darwinistă a evoluţiei gradate. Cei care susţin această şcoală de gândire nu mai privesc pasaje cheie din Biblie ca sursă autoritară de informare istorică. Luând această poziţie, ei plasează ipotezele ştiinţifice deasupra Scripturii, făcând din ştiinţă un judecător al Cuvântului lui Dumnezeu.

Coloana a cincea

Războiul civil spaniol (1936-1939) a făcut un milion de victime. Când se părea că acest conflict a atins apogeul, generalul Emilio Mola s-a îndreptat către capitala ţării la comanda a patru coloane armate. Dar, în plus faţă de cele patru coloane ale sale, el a aşezat o a cincea coloană care să intre în Madrid prin spatele frontului, şi să ocupe oraşul la momentul potrivit.

Din lecţiile pe care istoria ni le predă, observăm imperii şi instituţii care s-au prăbuşit datorită unor forţe interne. Istoricul Gibbon atribuie prăbuşirea Romei unor cauze interne, nu externe. El îl aminteşte pe poetul italian din secolul paisprezece, Petrarca, care descria astfel căderea Romei: “Priviţi rămăşiţele Romei, umbra grandorii ei terestre! Nici timpul, nici barbarii nu se pot lăuda că au adus această distrugere uluitoare; ea a fost realizată de proprii ei cetăţeni, cei mai iluştri dintre copiii ei.”

Multe civilizaţii au fost înfrânte de sabotajul intern al celei de-a cincea coloane. Istoria ne avertizează despre ceea ce se poate întâmpla în biserică. Opoziţia din exterior nu este duşmanul nostru cel mai aprig. Din contră, influenţele stricăcioase aduse de Satana, marele nostru duşman, fac cele mai mari pagube.

Care a fost cea mai mare înfrângere suferită de biserica creştină? A fost pierderea de vieţi omeneşi ca rezultat al violenţei, martirajului şi torturii? Nu. Cea mai mare înfrângere a bisericii a fost atunci când ea a acceptat favoarea Imperiului Roman, pierzându-şi curăţenia şi elanul. Când biserica a părăsit catacombele, ea s-a adaptat splendorii acestei lumi. A cincea coloană a lui Satana – calul lui troian – a slăbit biserica din interior, pavând calea spre diluarea credinţei şi înscăunarea pseudo-creştinismului.

Concluzie

Imaginea pe care am prezentat-o despre Biserica Adventistă poate părea tristă şi întunecată. Dar, în finalul acestor consideraţii, aş dori să prezint o latură mai luminoasă. În ciuda problemelor cu care ne confruntăm astăzi, avem multe motive să credem în triumful soliei noastre, atâta timp cât rămânem credincioşi Scripturii. Va avea loc o reînviorare, şi ochii noştri vor vedea minuni de evanghelizare.

Solia şi mişcarea noastră merită să fie caracterizate printr-un spirit triumfător. Ele nu sunt clădite pe “basme meşteşugit alcătuite,” ci pe temelia de nezguduit a cuvântului sigur la profeţiei.

 “Biserica ar putea părea că este gata să se prăbuşească, dar ea nu se va prăbuşi. Ea va rămânea, în timp ce păcătoşii din Sion vor fi cernuţi – pleava separată de grâul preţios” (2 SM 380).

Convingerea că Dumnezeu călăuzeşte această mişcare ne permite să declarăm, fără umbră de îndoială, că focul de pe altarele adventiste de ziua a şaptea nu se va stinge niciodată. Hotărârea de a câştiga lumea la Hristos ne va motiva în programul nostru evanghelistic unit. Lumea va fi luminată de slava proclamaţiei speranţei noastre advente.