Răspunsul obişnuit: “Ploaia târzie este soluţia. Ea va trezi şi însufleţi biserica.”

Dar nu o aşteptăm noi de peste 140 de ani? Am observat cu toţii că botezurile numeroase (ca în Rwanda) nu rezolvă problema, pentru că membrii cei noi devin repede infectaţi cu vechiul nostru virus al încropelii. Chiar dacă am boteza un miliard de persoane, acestea ar contacta foarte repede aceeaşi boală. Comunităţile noastre din lumea a treia le urmează cu repeziciune pe cele din occident.(1)

“Atunci, să ne rugăm cu mai multă seriozitate!” Din nou, un răspuns bun. Suntem sfătuiţi să ne rugăm pentru ploaia târzie.  Şi evreii se roagă la Zidul Plângerii, neîncetat, ca să vină Mesia. Dar mai întâi ei au o datorie de îndeplinit – să citească Noul Testament, să redobândească credinţa în Mesia pe care L-au răstignit părinţii lor, şi să se pocăiască. Vede oare Universul că şi noi avem o datorie de îndeplinit înainte ca să ne fie auzite rugăciunile pentru ploaia târzie?

Isus spune: “Pentru că eşti căldicel – nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3:16, NIV).

Alt răspuns popular la întrebarea noastră este: “Angajaţi pe membri în lucrarea de câştigare de suflete. În felul acesta vor fi reînsufleţiţi.” “Lucrarea” a fost totdeauna fortifiantă pentru noi. Dar cum poţi determina o biserică încropită să lucreze permanent, nu doar sporadic? Să fie oare adevărat că neprihănirea se capătă prin fapte? Dacă neprihănirea vine prin fapte, oare nu aşezăm carul înaintea boilor?

Altă sugestie: “Biserica organizată este fără speranţă; alăturaţi-vă mişcărilor disidente. Ei nu sunt încropiţi.” Dar cum putem şti? Doar pentru că aşa spun ei nu înseamnă că şi este aşa. Daţi-le timp. Istoria a dovedit că zelul fără pricepere eşuează repede.

Ne confruntăm cu această problemă de mult timp.

Îmi amintesc că, atunci când eram tânăr, citeam şi auzeam des apeluri solemne de la conducătorii bisericii, cum ar fi: “încheiaţi legământ cu Dumnezeu prin jertfă,” “îndepărtaţi orice piedică dintre Mântuitor şi sufletul vostru,” să-I predăm tot ce ne aparţine. Când se făcea apelul pentru reconsacrare la întâlnirile de tabără, aproape toţi se ridicau în picioare. Apoi ne întorceam acasă la fel de încropiţi ca înainte. Evanghelişti fulminanţi se ivesc pe neaşteptate, străbat cerul ca meteoriţii strălucitori, adunările freamătă, pentru ca apoi să revenim la starea iniţială.

Am auzit apeluri solemne de la preşedinţi ai Conferinţei Generale, cum ar fi: W.A. Spicer (1922-1930), C.H. Watson (1930-1936) şi J.L. McElhany (1936-1950). Când eram student la memorabilul Southern Junior College, îmi amintesc cum conducea fratele Watson micuţul său automobil Bantam Austin în jurul campusului ca să ne dea nouă, americanilor ahtiaţi de Buick şi Chevrolet, un exemplu de economie şi sacrificiu. Îmi amintesc, de asemenea, de marele orator Meade MacGuire, o persoană impunătoare. Toate aceste redeşteptări şi reforme au sfârşit într-o încropeală perpetuă. Nici chiar mişcarea “celebration” nu a ajutat la nimic.

Când ne aflam la un pas de reuşită

Proeminent printre preşedinţii Conferinţei Generale care au pledat pentru schimbare a fost fratele Robert H. Pierson (1966-1979). Consacrat total acestei cauze, a făcut tot ce a putut. Cu douăzeci şi ceva de ani în urmă, el a dorit ca biserica să redescopere solia 1888, solia noului legământ, dar a avut loc conferinţa de la Palmdale din 1976, unde a fost convins să acorde sprijinul său “noii teologii” australiene, ca fiind calea spre redeşteptare. Tulburătoarele apeluri ale Consiliului Anual din 1973 şi 1974 inspirate de el au fost uitate. Spiritul lumesc pe care dorea el să-l combată a devenit astăzi copleşitor. Iar “noua teologie” ne păgubeşte de sute de pastori şi de mii de membri ai bisericii. (Ea nu era adevărul noului legământ.)

Experienţa Israelului din vechime este o ilustraţie pentru experienţa noastră. Îndreptăţirea prin credinţă a lui Avraam ar fi trebuit să fie lumina călăuzitoare a misiunii mondiale a naţiunii. “În tine vor fi binecuvântate toate seminţiile pământului” (Geneza 12,3). Avraam nu a făcut nici o făgăduinţă; el doar a crezut făgăduinţa Domnului (15,6). Acea făgăduinţă a lui Dumnezeu era noul legământ.

Înainte de a le face cunoscut Legea la Sinai, cu “tunete şi fulgere,” cutremur, foc şi rubiconul mortal, Domnul a încercat să restabilească acel nou legământ cu urmaşii lui Avraam: “Dacă vei asculta vocea Mea, şi vei păstra (cultiva) legământul Meu (cel nou, făcut cu Avraam), îmi vei fi o comoară deosebită între toate popoarele” (Exodul 19,5).(2) Dintre toate naţiunile lumii, ei trebuiau să fie “capul şi nu coada” (Deuteronomul 28,13). Dar muntele Sinai a devenit răspântia destinului acestui popor, căci ei au refuzat noul legământ al îndreptăţirii prin credinţă. În loc să spună Amin la făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Avraam (cuvântul din ebraică pentru amin este cred), poporul a propus un program de ascultare prin fapte: “Vom face tot ce a spus Domnul.” Acesta este legământul cel vechi. Poporul s-a angajat pe un drum lung şi ocolit, care l-a dus în final la teribila faptă a răstignirii lui Hristos.

Înaintare şi regres în istoria lui Israel

Se pare că David a înţeles că făgăduinţa noului legământ includea preeminenţă naţională în lume: “Am dat o locuinţă poporului Meu Israel, şi l-am sădit ca să fie statornic acolo şi să nu mai fie tulburat, ca cei răi să nu-I mai nimicească… am îngenuncheat pe toţi vrăjmaşii lui” (1 Cronici 17,9.10).

Se pare că Solomon a înţeles şi el pentru o vreme făgăduinţa, căci se ruga ca “toate popoarele pământului să poată cunoaşte că Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Regi 8,60). Cu alte cuvinte, aceasta însemna că nu trebuiau să apară imperii mondiale crude care să calce în picioare pământul, aşa cum au fost Asiria, Babilonul, Medo-Persia sau Roma. Israelul ar fi rămas puterea benevolentă unică a planetei. Dar dictatura asiriană s-a ridicat să terorizeze lumea în 933 înainte de Hristos, aproape exact când împăraţii Roboam şi Ieroboam au început să alunece în apostazie în 931. De atunci încoace, în Israel a existat rareori altceva decât eşecuri ale vechiului legământ, secol după secol. Două fenomene fantastice s-au dezvoltat paralel: Apostazia din ce în ce mai profundă din Iuda şi Israel, alături de teroarea tot mai crescândă a Asiriei. Când apostazia poporului lui Dumnezeu a devenit aproape totală, supremaţia imperială, a Babilonului şi apoi a Romei, a devenit universală.

Cine şi-ar fi putut imagina câtă suferinţă a trebuit să suporte omenirea inutil! Şi toate acestea ca rezultat direct al vechiului legământ pe care l-a asumat inutil Israel la Sinai. Această alegere fatală a fost începutul ocolului pe drumul durerii şi al suferinţei, dar care va ajunge, după secole, înapoi la îndreptăţirea pe care a cunoscut-o Avraam. Nu există dovezi că vreunul dintre regii de după David au înţeles acest lucru. Poate Pavel a fost primul care a perceput semnificaţia istoriei lui Israel ca fiind un ocol care, în final, să ajungă la noul legământ făcut cu Avraam: “Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să putem fi socotiţi neprihăniţi prin credinţă” (Galateni 3,24).

Chiar felul în care a fost comunicată legea la Sinai a fost rezultatul mentalităţii de vechi legământ. A fost Dumnezeu nevoit să-l sperie pe Avraam? El doar a scris legea în inima lui. Din contră, la Sinai a fost nevoit să o scrie pe table de piatră. Chiar sanctuarul a fost o construcţie impusă de necredinţa poporului, căci Pavel spune că vechiul legământ avea nevoie de un “tabernacol pământesc” (Evrei 9,1). Construiţi un sanctuar, spunea Domnul, ca să pot “locui în mijlocul lor,” deoarece, din cauza necredinţei de vechi legământ, El nu putea locui “în ei”, aşa cum ar fi dorit (Exodul 25,8). Sistemul levitic de jertfe cu râurile lui de sânge, care îi displăcea Domnului atât de mult, era rezultatul necredinţei poporului (vezi Isaia 1, 11-14).(3)

O privire generală asupra istoriei lui Israel demonstrează necredinţa vechiului legământ care i-a dus la ruina finală. Monarh după monarh trăgea naţiunea tot mai jos. Nici unul dintre împăraţii regatului de nord nu au făcut vreodată ce “este bine,” deşi Domnul se ruga de ei prin numeroşi profeţi şi mesageri. În final, Asiria i-a zdrobit pentru totdeauna ca naţiune şi i-a împrăştiat pentru totdeauna printre neamuri. Nici chiar “coada” nu a mai rămas.

Între timp, Iuda continua şi el rebeliunea. Mulţi dintre regii lui au încercat în disperare să impună o redeşteptare şi reformă, ca Iosafat, Ezechia şi mai târziu iubitul Iosia. Dar Scriptura ne arată că ei nu au făcut nimic altceva decât să producă o redeşteptare a vechiului legământ. Îndreptăţirea prin credinţă nu a fost recuperată niciodată. Ei erau sincer orbi la credinţa pe care a experimentat-o Avraam. Problema nu era că aveau o “organizaţie,” problema era că inima lor era despărţită de Dumnezeu.

Ezechia (729-686) a fost cât pe ce să rămână în istorie ca cel mai mare împărat care a stat pe tronul lui David. Dacă ar fi spus amin atunci când Domnul l-a avertizat “pune-ţi casa în rânduială, căci vei muri,” domnia lui superbă ar fi rămas în istorie fără pată. Dar nici el nu a fost împăcat cu Dumnezeu.

Când a început să plângă şi să ceară să fie vindecat, spunând Domnului că nu este drept (“nu am slujit eu cu toată inima?”) Domnul i-a prelungit viaţa cu 15 ani; apoi a urmat tragedia. Regele vindecat a dezvăluit secretele naţiunii demnitarilor din Babilon, viitorul duşman, şi a născut pe cel mai rău conducător pe care l-a avut Iuda vreodată, Manase. Regatul a ajuns la fundul gropii în timpul domniei lui Manase, care a împins poporul “să facă mai rău decât neamurile pe care le-a izgonit Domnul dinaintea lui Israel” (2 Cronici 33,9). Reforma bunului rege Ezechia s-a evaporat subit când fiul său a urcat pe tron. Poporul l-a urmat la rău tot atât de repede cum îl urmase pe Ezechia în reforma vechiului legământ. Fiul credinciosului Ezechia este citat ca prim motiv pentru ruina naţiunii (Ieremia 15.4).

Iosia, ultima pavăză

Zelul tânărului rege (639-608) pentru Domnul era fără margini. Şi el, cu profundă evlavie, a căutat să reînnoiască vechiul legământ. “Şi a făcut să intre în legământ pe toţi cei care se aflau la Ierusalim şi în Beniamin” (2 Cronici 34,31.32). Dar profeteasa Hulda i-a spus cu tristeţe că este prea târziu; toată această reformă era de suprafaţă. Urma distrugere şi robie într-o ţară străină.

Iosia l-a întrecut chiar pe Ezechia în zelul lui pentru Spiritul Profeţiei, dispus să urmeze fiecare detaliu pe care îl cunoştea, în special Deuteronomul. Niciodată nu s-a supus vreun rege cu atâta meticulozitate cuvântului scris. Tânărul Ieremia era plin de bucurie. Deşi arăta o asemenea devoţiune faţă de Spiritul Profeţiei, Iosia a respins demonstraţia ei vie. Problema a fost că “darul spiritual” a venit pe cea mai neobişnuită cale pe care şi-o puteau imagina regele şi poporul – gura unui împărat păgân!

Faraonul Neco al Egiptului îşi conducea armatele împotriva puterii tot mai evidente a Babilonului. Iosia a crezut că este datoria lui să îl atace. Nu spunea Moise lui Israel în Spiritul Profetic să se împotrivească păgânilor? Dar zelosul rege nu înţelegea cum ar putea fi Neco un cavaler rătăcitor pentru Dumnezeu. El îl avertiza pe Iosia: “Nu te împotrivi lui Dumnezeu, care este cu mine, ca să nu te nimicească” (2 Cronici 35,21). Cronicarul spune că regele “nu a ascultat cuvintele lui Neco, care veneau din partea lui Dumnezeu” (35,22-24). Inima lui Ieremia a fost zdrobită, căci reforma lui Iosia s-a stins odată cu moartea lui prematură. De atunci, Israel a alunecat la vale permanent.

Repetăm orbirea lui Iosia

Ca şi Iosia, ar fi posibil ca noi, Adventiştii de Ziua a Şaptea, să credem că suntem superloiali Spiritului Profetic, şi în acelaşi timp să lepădăm demonstraţia lui vie? Acest lucru s-a întâmplat în 1888; fraţii noştri au pus din nou “banda” cu Iosia. Refuzând acea “foarte preţioasă solie” “trimisă din cer,” ei şi-au imaginat că sunt loiali scrierilor lui Ellen G. White, deşi lepădau solia prezentă a lui Dumnezeu.(4)

Repetăm noi redeşteptările şi reformele de vechi legământ ale lui Israel? O analiză serioasă oferă un singur răspuns: Ca trup, noi suntem astăzi la fel de încropiţi ca şi acum un secol. Când am lepădat “în mare măsură” acea “foarte preţioasă solie” de nou legământ care ni s-a trimis în 1888, “noi” ne-am asigurat “mulţi ani” de ocol prin vechiul legământ, la fel ca şi iudeii la Sinai.(5)

Experienţa credinţei noului legământ a fost punctul principal al opoziţiei conducătorilor faţă de solia 1888. În timp ce se opuneau lui Jones şi Waggoner, ei preferau motivele esenţiale ale vechiului legământ. Lui Ellen G. White i s-a arătat în viziune că aceşti onoraţi conducători îşi pierdeau timpul încercând să producă o poziţie diferită de cea a lui Waggoner, căci acesta avea dreptate.(6) În perioada dintre 1890 şi 1907 opoziţia faţă de vestea bună a soliei 1888 despre cele două legăminte a luat supremaţia.(7)

O analiză atentă poate demonstra că ideile vechiului legământ au continuat să predomine în experienţa noastră, în special în lecţiunile pentru copii şi în literatura noastră. Chiar Comentariile tind să favorizeze opiniile celor care s-au opus soliei 1888.(8) Redeşteptările şi reformele noastre au copiat modelul celor din Israel, inclusiv cele ale lui Ezra şi Neemia. Noi, ca popor, nu am reuşit să recuperăm adevărul noului legământ căruia ne-am opus în mare măsură acum un secol. Foametea predomină şi în instituţiile oficiale, şi în cele “independente.”

Cine poate estima amploarea confuziei şi apostaziilor care s-au abătut asupra noastră din cauza foamei nesatisfăcute din biserică (şi din lume) pentru acea “foarte preţioasă” veste bună? Vorbind despre actul necugetat al lui Uza, de a sprijini chivotul, Ellen G. White apela la fraţi în 1890: “Luaţi mâna de pe chivotul lui Dumnezeu, şi permiteţi Spiritului Sfânt să intre şi să lucreze cu putere” (The EGW 1888 Materials, pagina 543).

Cuvântul “permiteţi” arată că Duhul Sfânt este dispus să vină şi să lucreze. Când solia noului legământ va fi recuperată din uitarea arhivelor, El va putea hrăni cu ea foamea acestei lumi.

Un iudeu convertit asemăna problemele poporului său cu situaţia unui fermier care se întoarce acasă cu căruţa. Pe drum îi cade o roată. Ce trebuie să facă el, să meargă mai departe spre a o găsi, ori să se întoarcă înapoi unde a pierdut-o?

Dacă iudeii, spre a recupera ceea ce au pierdut, trebuie să se întoarcă înapoi două milenii, este prea umilitor pentru noi să ne întoarcem un secol?

Spre a recupera roata, singura şansă a fermierului ar fi să se întoarcă înapoi, nu?