Ahile, conform mitologiei greceşti, erou în războiul dintre greci şi troieni care a durat timp de zece ani, avea un punct slab, unde putea fi atacat şi învins.
Există un alt război care se desfăşoară în univers de mii de ani. Avem şi noi un punct slab, în care vrăjmaşul neamului omenesc ne poate ataca.
Locuitorii Troiei erau fascinaţi de uriaşul cal de lemn pe care grecii îl lăsaseră afară, la porţile cetăţii. În ciuda avertizărilor bătrânilor din Troia, ei au propus: "Haideţi să aducem calul înăuntrul cetăţii şi să vedem ce este cu el." După ce calul a fost adus înăuntru, soldaţi greci au ieşit noaptea din el, au deschis porţile cetăţii şi astfel, prin această amăgire, au cucerit cetatea.
"Chiar cei aleşi" se află într-un pericol asemănător. Schema sfârşitului lumii făcută de Hristos în Matei 24 aduce în prim plan un aspect serios al amăgirii finale. Isus le-a spus ucenicilor: "Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: 'Eu sunt Hristosul!' Şi vor înşela pe mulţi" (vers. 4, 5). Vom putea noi să facem deosebirea dintre adevăratul Hristos şi cel fals? Acest război care durează de atâta timp implică întregul univers, şi calul troian al amăgirii care a fost adus în grădina Edenului a fost doar începutul unei amăgiri finale sofisticate.
Avem extraordinara vestire făcută de cei trei îngeri din Apocalips 14, plus aceea a îngerului al patrulea din capitolul 18: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare!" De-a lungul istoriei biblice Babilonul nu a ajutat niciodată Israelul. În zilele ucenicilor, când biserica a devenit noul "Israel," i s-a cerut din nou să se dedice pe deplin Domnului, dar a existat mereu pericolul infiltrării din Babilon.
Ioan, ucenicul Domnului, ne avertizează în legătură cu sursa posibilelor amăgiri:
"Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum" (1Ioan 4:1-3).
Negarea acestui adevăr îşi are originea la începutul erei creştine, şi mai există încă. Întorcându-ne în istoria antică, obţinem o imagine a ceea ce spune filozofia păgână despre Dumnezeu. Filozofii Babilonului promovează înţelegerea păgână a lui Dumnezeu. Când regele Nebucadneţar a dorit să-i fie descris şi explicat visul, "înţelepţii" au spus: "Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori" (Dan. 2:11).
Acelaşi păgânism pune un zid între adevăratul Hristos şi omenire. Descoperirea din Daniel scoate în evidenţă că adevăratul Hristos din Biblie a venit într-adevăr să locuiască în trup omenesc. Cel fals evită să facă acest lucru. "Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul" (Evr. 2:14).
"Tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă," - opt cuvinte, subliniate de trei ori. De ce a făcut El asta? "Să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam" (vers. 15, 16). Cuvântul grecesc pentru sămânţă este spermatos. Ucenicul nu putea fi mai clar de-atât.
"Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului [noi!]. Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi" (vers. 17, 18).
În Matei 1 ni se oferă o imagine a descendenţei regale a lui Hristos. În Luca 3:23-38 vedem cum a devenit El membru al familiei omeneşti. Unii teologi interpretează în mod greşit afirmaţia din Romani 8: "Căci - lucru cu neputinţă Legii întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului ." Ei spun că această "asemănare" înseamnă neasemănare. Dacă tu arăţi ca tatăl tău sau ca mama ta, nu poţi să eviţi asemănarea. Cuvântul nu poate însemna că tu nu eşti ca părinţii tăi. Aici textul este foarte clar: "Fire asemănătoare cu a păcatului," "din pricina păcatului," "a osândit păcatul în firea pământească." Toate acestea, "pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi." Noi avem nevoie să "trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului." Apoi neprihănirea legii poate fi "împlinită în noi" (Rom. 8:3,4).
Când Satana a invadat grădina Edenului şi a amăgit-o pe Eva să mănânce fructul oprit, Adam l-a recunoscut. "Acesta trebuie să fi fost vrăjmaşul despre care am fost avertizaţi." Adam a înţeles că prin sentinţa divină ea trebuie să moară. Eva fusese înşelată. Partenera lui încălcase porunca. În mintea lui Adam s-a dat o luptă grozavă. Să o lase pe Eva să piară? Pe soţia lui? Ultima creaţie ieşită din mâinile lui Dumnezeu, femeia? Ce să facă? El a ales să îi împărtăşească soarta. Dacă va fi ca ea să moară, el va muri împreună cu ea. A luat fructul şi l-a mâncat repede (vezi Patriarhi şi Profeţi, pp. 55-57).
În această poveste există o parabolă semnificativă. Din cauza dragostei sale faţă de soţia sa, Adam a luat fructul, înţelegând perfect ceea ce face. El a luat păcatul asupra sa. Cel de-al doilea Adam (Hristos) a luat păcatul nostru asupra Sa - datorită dragostei Sale faţă de mireasa Sa (biserica lui Hristos), înţelegând perfect consecinţele. În analele rasei omeneşti a existat o singură moarte - moartea lui Isus Hristos. Toţi cei care au trăit de la Adam până la venirea Domnului pur şi simplu au "adormit."
Domnul aşteaptă un popor care să înţeleagă ce înseamnă întruparea. Eliberearea poporului lui Dumnezeu de la sfârşit nu este un act arbitrar al lui Dumnezeu. Ea vine pentru că adevărul evangheliei a dat roade. Fermierul seceră când recolta este gata. Domnul seceră când recolta Lui este gata, când biserica a ajuns la maturitate spirituală. "Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile naostre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi" (Evr. 4:15). De câte ispite este nevoie pentru a păcătui o dată? Zece? O sută? O mie? Nici chiar un milion de ispite nu pot produce un singur păcat, totuşi Isus a fost ispitit în toate ca şi noi, "dar fără păcat." Dumnezeu ne cheamă la acelaşi standard înalt, care poate fi atins prin credinţă.
S-ar putea ca Ioan 3:16 să fie versetul cel mai puţin înţeles din Cuvântul lui Dumnezeu. "Atât de mult a iubit Dumnezeu… încât a dat." Când dai ceva, acel lucru nu-ţi mai aparţine. Versetul spune clar, explicit că Dumnezeu a dat. Când Dumnezeu L-a dat pe Hristos, El a rămas definitiv fără Fiul Său. Isus nu va mai ocupa acelaşi loc pe care Îl ocupa înainte de a veni pe pământ. De aceea raportul ne spune că Dumnezeu a dat. S-a făcut Hristos trup pentru totdeauna? Sau doar pentru cei 33 de ani, şi apoi S-a întors în slavă? Dacă Tatăl L-a dat pe Hristos, L-a dat pentru totdeauna, pe vecie.
A fost El "scutit" de ceva dacă Dumnezeu L-a dat? Nu ar fi putut fi. Dacă a trăit doar o viaţă artificială, înlocuitoare, având un zid despărţitor între noi şi El, aflându-Se mereu într-un clopot de sticlă, atunci Dumnezeu nu L-a dat cu adevărat. Dacă El nu a luat adevărata natură omenească asupra Sa, cu toate lipsurile ei, Dumnezeu nu L-a dat.
Dacă versetul este adevărat atunci când spune "singurul," atunci înseamnă că nimic nu a fost reţinut. Acestei întrebări i s-a răspuns o dată pentru totdeauna: "Dumnezeu poate renunţa la Sine." Hristos a fost Dumnezeu şi El a luat asupra Sa natura umană şi a devenit ascultător până la moartea a doua. Tatăl şi Fiul au fost implicaţi împreună în acest plan.
În contextul gândirii omeneşti, avem o slabă percepţie privind asupra experienţei lui Avraam, când a fost gata să îl jertfească pe singurul său fiu. Dar când adevărul din Ioan 3:16 va pătrunde în gândirea noastră, ca şi credincioşi în Hristos, vom fi plini de bucurie studiind natura Fratelui nostru mai mare. În întrupare avem cheia întregului plan de mântuire. Nu putem să nu vorbim despre acest lucru. Pentru cei mânuiţi, aceasta va fi minunea de-a lungul veşniciei. Amintiţi-vă, Isus a spus că El nu ştie când Se va întoarce. Îngerii nu ştiu. De ce a făcut El o astfel de afirmaţie? Pentru că El a devenit membru al familiei omeneşti - pentru totdeauna!
După ce Isus a postit îndelung, stăpânitorul acestei lumi a venit la El şi I-a sugerat să poruncească pietrelor să se facă pâini. Dar în planul de mântuire, alcătuit pentru mântuirea omului, era prevăzut că Hristos va cunoaşte foamea şi sărăcia, şi fiecare fază a experienţei dureroase a omului. El a rezistat ispitei prin puterea pe care omul o poate avea prin credinţă. El S-a sprijinit pe tronul lui Dumnezeu, şi nu există bărbat, femeie sau tânăr care să nu aibă acces la acelaşi ajutor prin credinţă, ca Isus. Omul poate deveni părtaş de natură divină.
Hristos a venit pentru a fi şi Înlocuitor, şi Model pentru noi, ca să ne înveţe că şi noi putem să fim părtaşi ai puterii naturii divine. Şi cum se întâmplă acest lucru? "Fugind de stricăciunea, care este în lume prin pofte" (2Petru 1:4). Astăzi şi în fiecare zi de acum înainte, prindeţi-vă de această făgăduinţă. Oamenii pot avea puterea de a rezista răului, o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu o pot birui, o putere care îi poate face să biruiască aşa cum a biruit Hristos. Divinul şi omenescul pot fi împletite, prin credinţă. Hristos a unit divinul Său cu omenescul nostru, pentru ca noi, în omenescul nostru, să putem să ne unim cu divinul Său.
"Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul." "Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului" (Evr. 2:14, 17). Acesta este Cel pe care Dumnezeu ni L-a dat. El este Ajutorul nostru.
Fie ca Domnul să ne dea discernământ pentru a-L cunoaşte pe adevăratul Hristos, astfel încât atunci când va apărea falsul Hristos să ştim că este fals. Dacă nu suntem siguri de acest adevăr, punctul nostru slab, ca şi călcâiul lui Ahile, ne va expune la o amăgire finală şi fără speranţă. Milioane de aşa-zişi creştini nu vor fi pregătiţi pentru a rezista acestei probe!