Acum 50 de ani, pe 11 iulie, doi misionari puţin peste treizeci de ani, veniţi în concediu din Africa, au înmânat Comitetului Conferinţei Generale aflat în sesiunea Conferinţei Generale din 1950 la San Francisco, o scrisoare cu o teză şocantă. Acea scrisoare de patru pagini şi consecinţele ei au transformat peisajul teologic adventist al următoarei jumătăţi de secol, chiar dacă teza ei centrală a fost în mod repetat respinsă de biserică.
Chiar astăzi, într-o eră a limbajului violent şi a unei deschideri în exprimare care ar fi şocat generaţiile trecute, acea scrisoare fatidică scrisă de Robert J. Wieland şi Donald K. Short, care a generat o mie de cărţi şi articole, continuă să tune la fel de tare:
Stimaţi fraţi,
În această zi de post şi rugăciune, noi, ca popor, trebuie să căutăm nu pe dumnezeul Ecronului, ci pe Dumnezeul adevărului, autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre. Cuvântul mişcător rostit aseară de preşedinte, care ne chema să păstrăm credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna şi să luăm poziţie în apărarea ei, prezintă o provocare. În lumina acestei viziuni, este imperativ ca noi să ştim exact ce anume să păstrăm, căci este evident astăzi că în mijlocul nostru ca popor există mare confuzie.
Această confuzie s-a putut vedea în “predicarea lui Hristos” care ni s-a oferit mereu la adunările Asociaţiei Pastorale din ultimele patru zile. Intenţia era ca aceste adunări să pregătească scena pentru o mare redeşteptare în poporul lui Dumnezeu la această sesiune a Conferinţei Generale. Această “predicare a lui Hristos,” aşa cum se aşteaptă susţinătorii ei, urmează să aducă o mare mişcare de reformă printre pastorii adventişti din lumea întreagă.
Nimeni, nici măcar pentru o clipă, nu poate dispreţui predicarea adevăratului Hristos ca centrul şi temelia soliei celor trei îngeri. Cu toate acestea, în confuzia prezentă s-a putut vedea că mult din această aşa zisă “predicare a lui Hristos” nu a fost în realitate decât o predicare împotriva lui Hristos. Acest lucru afectează vital rezultatul acestei sesiuni a Conferinţei Generale. O asemenea luare de poziţie faţă de Comitetul Conferinţei Generale pare fantastic. Dar biserica din ultimele zile trebuie să se aştepte la lucruri uimitoare.
…În predicile şi luările de cuvânt ale ultimelor patru zile nu s-a făcut nici o deosebire clară între Hristosul Adventismului de Ziua a Şaptea şi acest hristos fals. Deşi cu buzele s-a plătit un tribut predicării doctrinelor noastre specifice, ele au fost deschis şi în repetate rânduri batjocorite ca fiind secundare, acest “Hristos” fiind considerat primordial. În acest fel un misticism vag infiltrează adventismul de ziua a şaptea. Dus la concluzia lui logică, el nu poate să producă decât un gen mincinos de “experienţă creştină,” calculată să amăgească şi pe cei aleşi, dar care nu va grăbi încheierea lucrării care ne-a fost încredinţată. Este o copie modernă a chemării lui Israel în pustie de a se întoarce în Egipt. Nu consideraţi că această problemă, stimaţi fraţi conducători, ar trebui analizată cu seriozitate de bărbaţi capabili să discearnă între amăgirile diavolului şi lucrarea solemnă a adevăratului Duh Sfânt?
Nu socotiţi că postul, rugăciunea şi dorul nostru după revărsarea Duhului vor fi tragic împiedicate până când această chestiune nu va fi clarificată? Cea mai fierbinte rugăciune de mijlocire oferită inconştient lui Baal nu va aduce lui Israel nici o picătură de ploaie cerească, în acest timp de secetă spirituală. Nu este oare adevărat că “Hristosul” acestor actori spiritualişti moderni este în realitate vechiul duşman al lui Israel, Baal, într-o deghizare nouă şi mult mai rafinată?
…Există o profeţie fără echivoc în Mărturii pentru predicatori, paginile 467, 468, care spune că, deoarece nu au reuşit să discearnă lumina neprihănirii prin credinţă descoperită în 1888, mulţi dintre noi vor fi înşelaţi să se închine realmente lui Baal.
Această închinare modernă la Baal şi spritualismul foarte rafinat sunt rezultatul unei specii mincinoase şi contrafăcute a neprihănirii prin credinţă. Această redeşteptare a “predicării lui Hristos,” practic identică cu “evanghelia” Babilonului modern, nu este adevărata redeşteptare care ne-a fost adusă prin Jones, Waggoner şi sora White acum 62 de ani.
Această falsă credinţă în Hristos nu poate pregăti biserica rămăşiţei pentru ziua Domnului şi nu este solia distinctă care va lumina pământul cu slava lui Dumnezeu. Dusă la finalul ei logic, ea ne va jefui de solia specifică dată nouă de Dumnezeu pentru lume. Este o chemare înapoi spre Egipt.
…Dragul nostru popor, dacă şi-ar putea exprima dorinţa negrăită, ar apela astfel la autoritatea cea mai înaltă a bisericii adunată la această sesiune mondială din 1950, de a clarifica problema foarte importantă a diferenţei dintre Dumnezeul adevărat şi cel fals, adevăratul Hristos şi antihristul, adevăratul Duh Sfânt şi spiritismul, adevărata experienţă creştină şi presupunerile false. Pe ordinea de zi a acestei adunări nu poate exista nici o altă prioritate mai serioasă decât aceasta (Faith on Trial, paginile 39-43).
Prima consecinţă a acelei respingeri iniţiale a fost scrierea în grabă a unui manuscris de 204 pagini care a devenit 1888 Re-examined. Deşi le-a păstrat acreditările şi le-a asigurat întoarcerea ca misionari în Africa, documentul a fost interzis, iar numele lor au fost umbrite până în ziua de astăzi. Încercarea bisericii de a-l interzice nu a prevenit însă ajungerea acestuia în mâinile adventismului subteran, iar instigatori ca Brinsmead şi Hudson l-au folosit foarte eficient pentru a-l tulbura pe Israel. Între timp, Robert J.Wieland şi Donald K.Short s-au simţit în sfârşit liberi, din punct de vedere moral, să-l publice în 1987, neprihănirea prin credinţă şi 1888 devenind cel mai controversat subiect şi an în adventism după 1844 şi “uşa închisă.”
Ca un gheţar invizibil care erodează văile, autorii şi-au lăsat amprenta chiar în bastioanele respingerii. Nimeni nu a luptat mai puternic împotriva tezei lui Wieland şi Short decât White Estate. Dar 1888 Re-examined i-a forţat ca în următoarele lor publicaţii să se întărească împotriva atacului cărţii 1888 Re-examined. Un exemplu este Testimonies to Ministers (Mărturii pentru predicatori). Publicată pentru prima oară în 1923, reeditată în 1944, conţine mai multe îndrumări ale sorei White privind 1888 decât oricare altă carte a ei. Dar cea de-a treia ediţie publicată în 1962, prima din perioada Wieland-Short, prezintă dintr-o dată un Cuvânt înainte istoric de 22 de pagini, un apendice de 14 pagini, şi o prefaţă de cinci pagini care nu se găseau în primele ediţii. Era evident că scopul pentru care fuseseră introduse ulterior acele pagini era acela de a contracara teza lui Wieland şi Short. Pe pagina xi din prefaţă se afirmă: “Aceste note îl vor ajuta pe cititor să discearnă corect ce a intenţionat autoarea să afirme în soliile prezentate aici.” Dar, după ce au făcut acest lucru, în introducere se spune, la pagina xxxvi, că “Nu este menirea celor care îngrijesc de scrierile lui Ellen G. White aceea de a explica sau de a interpreta îndrumările date de ea.”
Volumul trei din Selected Messages a apărut în 1980. În el se găseşte o colecţie a afirmaţiilor lui Ellen G.White referitoare la Conferinţa de la Minneapolis din 1888. Aşa cum s-a întâmplat şi cu ediţia din 1962 a cărţii Testimonies to Ministers, cei de la White Estate nu au considerat de cuviinţă să permită cititorilor să ia contact cu afirmaţiile lui Ellen G.White referitoare la 1888 fără îndrumarea lor. Sunt introduse şapte pagini de comentariu ca prefaţă, pentru a caracteriza comentariile negative ale lui Ellen G.White asupra acestui eveniment istoric ca fiind doar “întâmplătoare” şi restrânse.
Arthur White, în biografia mamei sale, Ellen G.White, The Lonely Years, 1876-1891, publicată în 1983, atacă de multe ori teza lui Wieland şi Short; cel mai explicit dintre atacuri este următorul: “Conceptul conform căruia Conferinţa Generală, şi, implicit, denominaţiunea, au respins solia neprihănirii prin credinţă în 1888 este fără fundament şi nu a fost lansat decât după patruzeci de ani de la întâlnirea de la Minneapolis şi după treisprezece ani de la moartea lui Ellen White. Scrierile din acea vreme nu sugerează o respingere denominaţională. Nu există nici o afirmaţie a lui Ellen G.White prin care ea să afirme acest lucru” (p. 396).
Începând din 1962, a apărut o serie de cărţi apologetice care par să fi fost comandate de biserică, în scopul de a combate teza lui Wieland şi Short. By Faith Alone, Norval Pease, 1962; Through Crisis to Victory 1888-1901, A.V. Olson, 1966; Movement of Destiny, Leroy Froom, 1971; From 1888 to Apostasy: The Case of A.T. Jones, George Knight, 1987; Angry Saints, George Knight, 1989; The Nature of Christ, Roy Adams, 1994; A User Friendly Guide to the 1888 Message, George Knight, 1998.
Preludiul
Ce circumstanţe i-au determinat pe aceşti doi tineri misionari din Africa, prezenţi la prima lor sesiune a Conferinţei Generale, să scrie o scrisoare atât de îndrăzneaţă, şi să o susţină la un interval de aproximativ două luni cu un manuscris de două sute de pagini?
Robert J.Wieland s-a născut în Iowa în 1917, părinţii lui fiind luterani riguroşi. Tatăl său, care era electrician, păstra cu atâta stricteţe sabatul, încât nici măcar nu cumpăra benzină în această zi. Familia s-a mutat în Florida pentru a scăpa de iernile reci. Era elev la un liceu public, dar urma şcoala de duminică a bisericii prezbiteriene când a studiat Biblia personal în cadrul bisericii în 1929, ca elev în anul doi de liceu. Deoarece cânta la vioară şi era un elev bun, s-a insistat mult asupra lui să participe la activităţile de duminică, dar el a refuzat. După absolvire, a intrat la Columbia Union College, unde a fost coleg cu Donald K.Short, pe atunci însă fiind doar cunoştinţe.
În cel de-al treilea an petrecut la colegiu a descoperit pentru prima oară cartea Glad Tidings scrisă de Waggoner, ale cărei învăţături urmau să-i schimbe viaţa. La ora de teologie, un frate pe nume Lindsay Semmens a susţinut că John Ford, un profesor australian, nu a înţeles semnificaţia celor două legăminte. Robert J.Wieland l-a întrebat: “Dar cine înţelege semnificaţia lor?” Profesorul i-a recomandat cartea Glad Tidings. Profesorul avea doar un singur exemplar, dar l-a predat la bibliotecă pentru ca studenţii să îl poată citi. Robert J.Wieland l-a citit şi a fost impresionat. Şi-a luat maşina de scris la bibliotecă şi a copiat capitolele principale. Tot acolo a învăţat şi ce înseamnă neprihănirea prin credinţă. După aceea a purtat cu el peste tot acele pagini scrise la maşină.
A absolvit Columbia Union College în 1939 şi a fost angajat ca pastor în Conferinţa Florida în 1940. În 1944 a fost chemat la misiunea Kakoro din Africa de Est, unde a sosit în 1945. Urma să petreacă în total 24 de ani în Africa, deşi nu consecutiv. S-a întors definitiv din Africa în 1984.
Donald K.Short s-a născut pe data de 2 ianuarie 1915 în Fort Wayne, Indiana. Familia sa nu avea o viaţă religioasă. Tatăl său a murit înainte ca el să împlinească doi ani, şi nu şi-l aminteşte decât pe tatăl său vitreg. Dar a locuit mult timp cu bunica sa, şi nu îşi aminteşte să fi avut o influenţă religioasă prea puternică din partea lor. Singura legătură pe care familia lui a avut-o cu biserica adventisă a fost o mătuşă şi un unchi din partea bunicilor; pe unchi îl chema John C.Carr, şi erau adventişti în zona Battle Creek. Unchiul său a făcut o bine cunoscută fotografie la o reuniune a conducătorilor AZŞ.
Când s-a convertit, era elev în anul doi în Daytona Beach şi mergea la o şcoală publică. Fratele Dudley a ţinut într-un cort câteva adunări de evanghelizare care l-au impresionat. În acea vreme existau postere cu fiarele din Apocalips, etc. A fost botezat în 1930, şi ulterior s-a transferat la şcoala bisericii pentru a-şi termina studiile. A terminat liceul la Forest Lake Academy, a mers la Southern Junior College, şi apoi la Columbia Union College, unde s-a întreţinut singur, conducând o activitate particulară de tipărire, şi s-a implicat în lucrarea de evanghelizare.
După ce a absolvit în 1940, a fost trimis ca misionar în Africa şi a navigat în acea toamnă până în Mbeya, Tanganyika. A rămas în Africa de Est până în 1960, îndeplinind diferite funcţii, inclusiv de director de misiune şi manager la tipografie. Apoi a fost transferat în Africa de Sud, unde a slujit ca pastor până în 1978, când s-a pensionat, după 37 de ani petrecuţi în Africa.
Robert J.Wieland, când a ajuns în Africa, a fost mai întâi foarte deprimat şi dezamăgit, datorită promiscuităţii sexuale fără margini din rândul lucrătorilor băştinaşi, şi a minciunii prin care se încerca să se ascundă această situaţie. Mulţi dintre profesorii care predau la şcoala bisericii întreţineau relaţii intime cu elevii lor. Situaţia era complet scăpată de sub control; a fost încurajat de câţiva misionari cu experienţă să accepte pur şi simplu acest lucru ca făcând parte din cultura lor, însă nu a putut accepta. Apoi a găsit o soluţie la această problemă în capitolele din Glad Tidings pe care le luase cu el. Acea neprhănire prin credinţă din 1888 includea o înţelegere a naturii lui Hristos, care era complet umană, din ea făcând parte şi sexualitatea. Aceasta însemna că Hristos a trebuit să biruiască şi dorinţa sexuală. Faptul că lui Hristos I s-a dat puterea să biruiască dorinţa sexuală, şi a fost Mântuitorul nostru, presupunea că Duhul Sfânt oferă şi credincioşilor putere să-şi controleze pornirile sexuale.
Aceasta a fost la început o idee şocantă pentru băştinaşi, dar ea Îl prezenta pe Hristos ca pe cineva cu care se puteau identifica. Robert J.Wieland a concluzionat că pachetul teologic din 1888 conţinut în Glad Tidings era cheia către solia adventistă, clădindu-şi lucrarea în jurul acesteia. Aceasta includea o înţelegere unitară a legămintelor, nu pe dispensaţiuni, natura umană deplină a lui Hristos care a făcut din El Modelul nostru în orice lucru, şi darul fără plată al mântuirii pentru orice om, care nu depinde de faptele omului.
În 1949, s-a întors în vacanţă la bordul lui SS Llandovery Castle împreună cu Donald K.Short, care fusese în Africa din 1940. Plănuiseră să studieze la seminar pe parcursul iernii şi primăverii din ‘49-’50, şi să participe la Conferinţa Generală ca delegaţi din Africa înainte de a se întoarce la posturile lor din misiunea africană. Pe parcursul celor trei săptămâni cât au fost împreună pe vapor, au descoperit că împărtăşeau aceleaşi puncte de vedere asupra celor mai multe aspecte şi au legat o prietenie strânsă. Când au ajuns la seminar, Short s-a înscris la cursul de istorie a bisericii, iar Wieland s-a înscris la cel de teologie.
Exmatricularea din Seminar
Robert J.Wieland a participat la un seminar despre neprihănirea prin credinţă, condus de George Vandeman. La început a fost impresionat, dar s-a alarmat când a observat că Vandeman continua să prezinte analogii care indicau faptul că era nevoie de efort pentru a obţine neprihănirea prin credinţă. Un exemplu de care îşi aminteşte este acela al unei persoane care pune o monedă în orificiul automatului unei uşi şi aşteaptă să se deschidă. Dar nu se întâmplă nimic. Până la urmă, cineva îi spune: “Trebuie să împingi!” Astfel, omul împinge şi intră pe uşă. Vandeman gândea că este asemănătoare cu mântuirea. Nu este suficient să introduci moneda credinţei; mai trebuie să şi “împingi” uşa pentru a intra.
Un număr de ilustraţii de acest fel l-au ajutat pe Robert J.Wieland să înţeleagă că Vandeman predica o neprihănire prin credinţă care necesita “şocul” unor fapte, diferită de versiunea 1888 pe care o învăţase de la Waggoner şi pe care se fundamentase lucrarea sa de pastoraţie în Africa. După ce a discutat acest subiect cu Vandeman şi nu a primit răspunsuri satisfăcătoare, a mers direct la preşedinte, D.E. Rebok, fără să mai vorbească cu altcineva.
După ce a terminat să-i explice lui Rebok ceea ce îl preocupa, Robert J.Wieland a fost şocat când Rebok i-a cerut să părăsească seminarul imediat. Rebok l-a condus direct la apartamentul său de lângă seminar şi a început să-l ajute să-şi facă bagajul. A mers până acolo încât a verificat şi vesela pe care a luat-o Wieland, pentru a se asigura că nu era din dotarea apartamentului. Doamna Wieland a fost la fel de şocată şi îngrozită pentru ceea ce s-a întâmplat ca şi Robert J.Wieland.
Când a fost întrebat ce anume a afirmat de l-a determinat pe Rebok să ia o decizie atât de drastică şi de urgentă, Robert J.Wieland a susţinut că nu a cerut nimic, şi nici nu a făcut vreo afirmaţie dură sau personală; doar a observat că neprihănirea prin credinţă prezentată de Vandeman nu coincidea cu neprihănirea prin credinţă prezentată de Waggoner. Pe atunci el nu ştia nimic despre 1888, şi a presupus că punctul de vedere al lui Waggoner era acceptat, deoarece îi fusese recomandat de profesorul lui de la Columbia Union College.
Începe cercetarea
Deşi terminase deja cu împachetatul, fiindu-i stârnită curiozitatea, Wieland s-a decis să mai facă ceva înainte să părăsească oraşul. S-a dus la White Estate şi a încercat să găsească tot ceea ce a spus Ellen White despre 1888 şi E.J. Waggoner. Arthur White era plecat în călătorie, iar în locul lui era D.E. Robinson. Când Wieland a cerut să vadă comentariile lui Ellen White cu privire la 1888, Robinson i-a spus că acest subiect era controversat, şi în mod obişnuit accesul era interzis. L-a întrebat, deci, dacă are acreditare. Când Wieland i-a spus că era delegat la Conferinţa Generală şi misionar din Africa, şi că îl cunoştea pe Virgil, fiul acestuia, Robinson i-a dat îndată materialul dorit.
Imediat ce a început să citească afirmaţiile lui Ellen G.White referitoare la 1888 şi susţinerea ei faţă de Waggoner, Wieland şi-a dat seama că a descoperit un scandal de mari proporţii care părea să explice ceea ce i se întâmplase. A obţinut permisiunea de a-şi aduce maşina de scris şi a început să copieze cât de multe scrisori a putut până când White Estate s-a închis. Şi-a lăsat acolo maşina de scris şi s-a întors a doua zi dimineaţa pentru a continua. Dar Robinson i-a spus că se făcuse o greşeală şi că nu putea să-i mai dea acel dosar. I-a oferit alt dosar care conţinea documentele pentru Testimonies to Ministers. Deoarece avea deja un exemplar al cărţii, a refuzat oferta şi a plecat.
El spune că aceasta a fost o perioadă critică în viaţa sa. În ciuda faptului că lucrurile îi erau clare, faptul că a fost dat afară din seminar a constituit pentru el un eveniment atât de traumatic şi demoralizator încât ar fi renunţat dacă nu ar fi fost sprijinit de două persoane. Ţinând cont de judecata şi logica lui Donald K.Short, i-a prezentat acestuia dovada, şi concluziile i-au fost confirmate. Acest lucru i-a dat încredere să continue căutarea dovezilor pentru a-şi susţine convingerea.
În iarna acelui an, atenţia i-a mai fost atrasă de comentariul pe care Vandeman îl făcuse în numărul din februarie al revistei Review asupra unei cărţi scrise de un predicator metodist, pe nume E. Stanley Jones. Wieland a simţit că părerile lui E. Stanley Jones în ce priveşte neprihănirea prin credinţă aveau o tentă spiritistă şi erau incompatibile cu ideea că neprihănirea prin credinţă este “cu adevărat solia îngerului al treilea.” El a scris Asociaţiei Pastorale şi preşedintelui Conferinţei Generale, exprimându-şi îngrijorarea. Recunoaşte că în general mesajele sale nu au fost bine primite, deşi a primit o scrisoare din partea preşedintelui McElhaney în care părea că-şi exprimă o apreciere sinceră pentru îngrijorarea sa. Dar apoi a primit două scrisori din partea lui W.A. Spicer în care acesta îl susţinea puternic:
Slavă Domnului că ai văzut răul din această carte. Consider că face cea mai rea lucrare dintre toţi agenţii moderni din lumea religioasă… Dacă ar mai protesta şi alţii aşa cum ai făcut-o tu, poate că ar ajuta la ceva.
În vara acelui an, spune el, Spicer a început să scrie un articol în Review exprimându-şi frământarea legată de acest lucru. Susţinerea din partea lui Spicer – preşedinte al Conferinţei Generale între 1922-1930, pensionat, şi unul dintre cei mai respectaţi lideri din biserică la acea vreme – spune el, alături de susţinerea din partea prietenului său, Donald K.Short, a fost crucială pentru întărirea încrederii sale în acea iarnă marcată de dezamăgiri. Dacă nu ar fi existat acea susţinere, probabil că ar fi aruncat prosopul teologic şi pur şi simplu s-ar fi alăturat mulţimii, iar cu timpul ar fi devenit cel mai plictisitor pastor din câţi au existat vreodată.
În loc să studieze la seminar aşa cum plănuise, a petrecut acea iarnă în Florida cercetând istoria şi solia 1888 şi pregătind un manuscris care peste şaptesprezece ani urma să fie publicat sub titlul In Search of the Cross (În căutarea crucii). Deoarece i se interzisese accesul la White Estate, şi-a făcut un alt plan pentru a intra în posesia materialului pe care Ellen White îl scrisese despre 1888. A început să apeleze şi să le scrie pastorilor pensionaţi care o cunoscuseră personal pe Ellen White, întrebându-i despre corespondenţa lor cu Ellen White. Majoritatea au fost dornici să îl ajute, şi curând a strâns un teanc de scrisori (indică între palme aproximativ 15 cm înălţime) care se refereau la problema 1888. Acele scrisori, a afirmat el, au devenit fundamentul pentru ceea ce urma să devină 1888 Re-examined. Deşi Wieland nu mai era la seminar, Short a început să îl ajute făcându-i rost de materialele de care avea nevoie de la White Estate şi seminar. Acestea îi erau expediate prin poştă lui Wieland în Florida şi apoi returnate.
În ciuda ocolului neprevăzut pe care l-a făcut Wieland, amândoi bărbaţii au sosit la San Francisco pe data de 6 iulie pentru a participa la sesiunea Conferinţei Generale ca delegaţi din Africa. Wieland avea 33 de ani, iar Short 35. La acea sesiune, fratele McElhany s-a retras din funcţia de preşedinte, iar W.H. Branson a fost ales în locul său. Fratele L.K. Dickson a declarat la serviciul divin din sabat, care a precedat sesiunea, că “la această sesiune trebuie să facem alegerea corectă, acolo unde în 1888 am făcut alegerea greşită.” De asemenea s-a anunţat public că dacă vreunul dintre delegaţi are o povară pe inimă, să şi-o exprime. Convergenţa acestor două declaraţii în contact cu experienţa recentă a lui Wieland au fost ca un semn providenţial care i-a determinat să scrie o scrisoare către Comitetul Conferinţei Generale. Restul este istorie.
Robert J.Wieland şi Donald K.Short astăzi
Astăzi, după cincizeci de ani, la mult timp după ce partenerii lor de dialog au trecut la odihnă, fraţii Wieland şi Short lucrează încă plini de energie în favoarea convingerilor lor de la început, plini de speranţă că într-un fel anume atitudinea colectivă de respingere care s-a manifestat în 1888 şi, din nou, în 1950, poate fi schimbată. În ultimele trei săptămâni, de când autorul acestui articol l-a contactat, fratele Wieland a fost plecat de acasă la fiecare sfârşit de săptămână, dând curs unor invitaţii de a predica în public. A fost de acord, cu amabilitate, să îmi trimită prin poştă copii ale unor documente valoroase pe care le-au strâns în odiseea lor care a durat cincizeci de ani, documente pe care se bazează şi acest articol.
Când scriitorul a reuşit în sfârşit să se întâlnească cu ei în seara de 7 februarie 2000, amândoi veniseră cu avionul în Loma Linda şi se cazau la Loma Linda Motel pentru ultima întâlnire din cadrul seriei de discuţii intitulată Primacy of the Gospel Committee, condusă de Conferinţa Generală, care urma să aibă loc a doua zi în clădirea Drayson. Înainte ca seara să se încheie, s-au cazat şi ceilalţi membri ai Comitetului de Studiu al Soliei 1888 şi s-au strâns în camera lui Wieland pentru o discuţie.
Fratele Wieland este acum în vârstă de 83 de ani, şi colegul său, Don Short, tocmai a împlinit 85 de ani pe data de 2 ianuarie. Amândoi au petrecut în total 61 de ani ca misionari în Africa. Până acum au avut dialoguri serioase cu şapte preşedinţi ai Conferinţei Generale, de la Spicer (care s-a retras în 1950) la Folkenberg. Amândoi au migrat din era maşinii de scris în era computerului şi continuă să fie nişte cititori şi scriitori prolifici. (Înainte ca întâlnirea să aibă loc, autorul a schimbat câteva mesaje prin e-mail cu amândoi.) Acum amândoi au părul nins, dar Short pare să şi-l fi păstrat pe tot, în timp ce Wieland a mai pierdut ceva din zăpada de pe vârful muntelui. Sunt la curent cu toate cărţile care au apărut în ultimul timp şi care fac referire la neprihănirea prin credinţă – 1888 şi îşi scriu comentariile asupra fiecăreia dintre ele.
Cei cincizeci de ani de respingere nu par să-i fi înrăit împotriva bisericii, ci, dimpotrivă, s-ar putea spune că rămân excesiv de loiali şi de respectuoşi la adresa organizaţiei. Până în prezent, nici ei, nici Comitetul de Studiu al Soliei 1888, care s-a dezvoltat în jurul lucrării lor, nu au acceptat bani din zecime în baza principiului că, din punct de vedere moral, nu pot concura cu biserica lui Dumnezeu, care, cred ei cu tărie, până la urmă va încheia lucrarea în slavă. Nimeni dintre cei care citesc corespondenţa lor cu biserica şi cu teologii ei desemnaţi din ultimii 50 de ani nu poate să nu rămână uimit de felul în care au reuşit să echilibreze logica, ce nu permitea nici un compromis, cu generozitate şi umilinţă atunci când primeau îndrumări care, uneori, erau violente şi defavorabile.
Wieland mai poartă încă o atelă la gât, singura urmare vizibilă a accidentului grav pe care el şi soţia sa, Grace, l-au suferit în Kentucky pe data de 22 august, anul acesta. Soţia sa, care a rămas acasă în Meadow Vista, California, şi-a rupt amândouă picioarele în zona de deasupra genunchilor în acel accident. El stă drept ca bradul şi calcă cu uşurinţa şi graţia unui atlet. Şi-a scos atela imediat cum a intrat în cameră şi a aşezat-o pe un raft. Oricum, când au sosit şi alţi membri ai Comitetului de Studiu al Soliei 1888 şi au trecut pe la el ca să îl viziteze, Wieland s-a sculat ca să le arate atela pentru gât şi, glumind, a spus că aceasta îi oferise în avion avantajul că putea să primească orice loc dorea. De fiecare dată când soseşte un alt membru, se râde şi se glumeşte mult. Este evident că tuturor membrilor Comitetului de Studiu al Soliei 1888 le place să fie în preajma celor doi octogenari, şi invers.
Fratele Short are o înălţime de aproximativ 1,70 m şi pare cu aproape zece centimetri mai scund decât Wieland. În timp ce Short pare să aibă o sănătate solidă şi merge normal, recunoaşte că s-a bucurat să accepte oferta liniei aeriene de a-l duce la avion cu scaunul pe rotile, deoarece până acolo era ceva distanţă. Amintesc aici acest lucru doar pentru că a fost singura concesie pe care a făcut-o vârstei pe parcursul întregii seri. La început, când l-a întâlnit, autorul a făcut greşeala de a i se adresa spunându-i “doctore” şi a avut parte de o prelegere dură în care titlul a fost negat.
Deşi amândoi bărbaţii erau direcţi şi deschişi, ezitau să dezvăluiască informaţii personale, din teama de a nu se abate sau distrage de la misiunea pe care o au. Autorul nu a forţat nota. Şi Wieland, şi Short au afirmat că soţiile lor, Grace şi respectiv Garnette, nu sunt teologi, dar îi susţin. În trecut Grace a dactilografiat multe documente. Wieland are doi băieţi şi o fată. Unul dintre băieţi este medic în Laguna Nigel şi a absolvit şcoala medicală Loma Linda. Celălalt băiat lucrează in cadrul sistemului de asigurări. Fata este profesoară la o şcoală în cadrul bisericii din California. Nici unul dintre ei nu participă la proiectele părinţilor lor. Short are un băiat şi o fată. Băiatul este pastor şi este implicat în promovarea cauzei pentru care luptă tatăl său.
În cameră nu era decât un singur scaun, pe care cei doi predicatori au insistat ca autorul să îl ocupe. Wieland s-a aşezat pe pat sprijinindu-se de tăblie pe parcursul discuţiei care a durat două ore şi jumătate pe tema istoriei, teologiei şi logicii. Short a stat pe lada de lemn de la capătul patului până după ora 2200, în ciuda faptului că venise cu avionul din Carolina de Nord, fusul orar fiind modificat. Pe parcursul întregii seri, autorul nu a fost niciodată nevoit să repete o întrebare, iar Wieland şi Short nu au încurcat nici măcar o dată sau un nume. Pe la 2230, aproape de încheiere, Brian Schwartz şi soţia sa Lydia, Sidney Sweet şi Lloyd Knecht stăteau pe pat sau pe podea şi participau la discuţie. Lloyd Knecht părea să aibă cam 60 de ani, dar ceilalţi păreau în jur de 30.
Comitetul de Studiu al Soliei 1888
La scurt timp după ce fratele Wieland s-a întors definitiv din Africa în 1984, a primit un telefon de la Helen Smith, care în 1950, când Wieland şi Short trimiseseră pentru studiu 16 copii ale cărţii 1888 Re-examined la birourile Conferinţei Generale, era acolo tânără secretară. A făcut în aşa fel încât a obţinut acces la documentul interzis şi a fost extrem de impresionată de el. L-a întrebat pe fratele Wieland dacă este de acord să vină şi să le vorbească, ei şi prietenilor ei, despre solia 1888. La prima întâlnire, în 1985, au fost prezente 125 de persoane. De atunci au continuat să aibă întâlniri anuale, de fiecare dată cu înlesnirea bisericii. Pe parcurs, Comitetul de Studiu al Soliei 1888 s-a dezvoltat şi acum are un comitet de conducere de 24 de membri şi publică un buletin informativ al cărui tiraj este de 15.000 exemplare. Mai publică şi cărţi, inclusiv 1888 Re-examined, care a fost publicată în 1987. Şase membri s-au adunat pentru a participa la cea de-a zecea şi ultima întâlnire din cadrul seriei Primacy of the Gospel.
Este cea de-a cincea ocazie, din 1950, când Robert J.Wieland şi Donald K.Short poartă discuţii cu Conferinţa Generală sau cu persoanele desemnate de aceasta. Primele patru ocazii au fost în 1950, 1958, 1964-72, 1973-75. De fiecare dată rezultatul a fost o respingere hotărâtă, deşi ultima oară fratele Pierson a fost foarte înţelegător, spune Wieland, până când Desmond Ford l-a făcut să se răzgândească la întâlnirile de la Palmdale în 1976.
Când a fost întrebat care speră să fie rezultatul acestor întâlniri după cincizeci de ani de dialog cu Conferinţa Generală, Wieland a recunoscut că după cincizeci de ani mai este încă suficient de optimist pentru a spera că va avea loc o acceptare şi o pocăinţă colectivă, însă acum ar stabili bucuros o încetare a ostilităţilor, astfel încât să poată predica fără a fi întrerupţi.
Raţiunea cărţii 1888 Re-examined
Atunci când pregătea acest articol, autorul a citit corespondenţa de pe parcursul a aproape 25 de ani pe care Wieland şi Short au avut-o cu Conferinţa Generală şi Leroy Froom, şi a analizat replicile pe care cei doi le-au dat fiecăruia dintre acuzatorii lor, de la J.I. Robinson în 1950 la Roy Adams şi George Knight în anii 1990. Teza şocantă care a lansat carierele lor teologice publice în 1950 nu poate fi separată de logica sa. Bătălia teologică dintre ei şi apărătorii denominaţiunii care a durat cincizeci de ani pare mai degrabă o bătălie nerecunoscută între două sisteme incompatibile de logică decât o bătălie între istorie şi teologie.
De la început până în prezent, Wieland şi Short au concordat şi au fost deschişi în privinţa logicii abordate, deşi era vizibil pe parcursul interviului din 7 februarie că nu erau conştienţi de acest lucru, exprimat aşa, deoarece altă logică nu cunoşteau. Cu toate că au exprimat-o în scrierile lor, probabil că cea mai clară exprimare a ei poate fi găsită în corespondenţa lor cu Leroy Froom. Pentru a pune logica lor în contrast cu cea a lui Froom, cel mai bine este să începem cu cea a lui Froom. Pe data de 04.12.1964 Froom le-a trimis o scrisoare prin care era clar că intenţiona să îl intimideze aşa de tare pe Wieland încât să-l determine să renunţe la concluziile sale, dar singurul lucru pe care îl demonstrează aceasta este că Froom nu înţelege prăpastia exegetică care îl desparte de Wieland: