Pionerii Bisericii AZŞ nu au visat niciodată că va veni ziua când vor exista în biserică mai multe modele de adventism. Cum pot fi fragmentate soliile celor trei îngeri? Poate un adventist din zilele de pe urmă să spună: „Eu sunt al lui Apolo, eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Cefas, eu al lui Hristos?” Este o realitate că această situaţie îneacă biserica, iar pluralismul devine rapid o normă acceptată.

La suprafaţă, aceasta pare să ofere opţiuni pentru diferite personalităţi, un plan vrednic de sprijinul nostru. Această religie a „multiplelor posibilităţi” este promovată spre a crea o „atmosferă de dragoste, acceptare şi iertare,” oferind un fel de cafenea doctrinală în care membrii pot servi orice doresc. Dar poate acest model să producă o biserică care să fie un loc sigur pentru vindecare?

Există un consens crescând faţă de ideea că acest nou adaos la meniu, serviciile divine de tip „celebration,” vor face minuni pentru creşterea prezenţei în biserică. Aceasta este ultima dintre ideile care s-au dezvoltat în ultimii 30 de ani. La ora actuală suntem tot mai asaltaţi de creştinismul evanghelic, care ne spune că trebuie să alegem între „adventismul evanghelic” şi „adventismul tradiţional.” În acest context, recenta inovaţie, „adventismul celebration,” este roada propriei noastre isprăvi, care se adaugă confuziei şi perplexităţii noastre.

Învăţăturile care au făcut din Biserica AZŞ un corp organizat trebuie să fie învăţăturile care vor aduce lumea la o hotărâre între adevăr şi eroare. Dacă acest lucru nu este adevărat, atunci nu există nici un motiv pentru existenţa acestei biserici. Oricare altă organizaţie, cu membrii şi bani mai mulţi, vor putea prelua ceea ce noi vrem să facem, dacă nu ar fi ceva vital diferit în propovăduirea noastră, care ne face de neînlocuit. Noi vom continua să tremurăm în faţa acuzaţiei de „cult” până vom căpăta convingerea de nezguduit că adevărul soliei pe care o propovăduim va ajunge să biruiască păcatul şi toate creaţiile lui.

Adventismul „celebration” neagă că evanghelia este cu adevărat „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire,” mântuire din păcat. El va clădi pe vrăjile duşmanului lui Dumnezeu o „atmosferă de dragoste” care va face din evanghelie doar un sfat bun şi un apel la emoţii. Creştinismul ortodox în general acceptat, indiferent cât de popular este el, nu asigură nici o protecţie în faţa  acestei erori de bază, inerentă în toate învăţăturile pe care le oferă.

Impasul nostru a devenit public, iar evanghelicii se concentrează asupra inconsistenţelor şi erorilor noastre doctrinale, care ne fac vulnerabili. Ei trasează corect cauza acestei crize, care se găseşte în cartea Question on Doctrine, pe care am publicat-o în 1957. Autorul acestei cărţi se dă drept un „grup reprezentativ de conducători, profesori şi redactori adventişti,” care face rezultatul cu atât mai serios.

Acest „grup” a lepădat unele învăţături istorice adventiste majore, iar ele sunt analizate acum şi clasificate ca fiind „adventism tradiţional.” Acest lucru a produs o platformă de susţinere pentru ceea ce a devenit cunoscut ca „adventism evanghelic,” sau mai obişnuit, „noua teologie.” Trecând în revistă deceniul 1980, Christianity Today consideră această cotitură în istoria adventă ca fiind „top story.”

Acest lucru vrea să spună că juriul evanghelic încă ne supraveghează, rămânând de văzut care este verdictul pe care îl vor da. Vom fi noi judecaţi ca fiind „tradiţionali” şi „aberanţi,” „falimentari teologic,” cu o evanghelie „pervertită,” încercând să ne „măsurăm cu legea cea sfântă a lui Dumnezeu,” sau vom intra în „adventismul evanghelic,” fiind acceptaţi fără eticheta „cult”?

La această confuzie am adăugat mai recent „adventismul celebration,” împrumutat de la pentecostalism. Toate acestea ne arată clar că balaurul este „mâniat pe femeie” şi îşi va continua planul de a „face război cu rămăşiţa seminţei ei.” Dar istoria nu se termină aici.

Creştinism de bază

La începutul lui 1989, istoria bisericii noastre a luat o nouă cotitură, odată cu publicarea cărţii Angry Saints.

Acest lucru a avut loc înainte ca „adventismul celebration” să apară în meniul teologic. Această carte, care lansează biserica pentru încă un secol de aşteptare, după cel din 1888, este de o importanţă specială pentru noi, căci ea neagă că solia trimisă prin Jones şi Waggoner în 1888 este necesară bisericii. Cartea ne spune însă că ceea ce avem noi nevoie este o întoarcere la nebulosul concept numit „creştinism de bază.” În prima parte a cărţii apare paragraful următor, subliniat cu italice: „Inima soliei din 1888 nu a fost vreo contribuţie specială a adventiştilor la teologie, ci a fost o chemare de întoarcere la creştinismul de bază.” Această afirmaţie este repetată de şaisprezece ori, suficient ca să priceapă toată lumea. Autorul repetă des ce înţelege el prin „creştinism de bază.” Este „creştinismul evanghelic.”

Criză în adventism

Trebuie să înfruntăm adevărul situaţiei noastre. Dar şi mai important, avem noi curajul moral să fim confruntaţi cu neprihănire pură? Ne înţelegem noi chemarea ca denominaţiune, şi înţelegem noi că există o controversă cosmică care cere o soluţie? Putem noi înţelege că soluţia nu este creşterea masivă a numărului de membri pe o bază emoţională, interesaţi doar de locuinţele cereşti? Hristos a devenit Înlocuitorul şi Garantul nostru ca noi să putem deveni biruitori asupra păcatului, indiferent care ar putea fi opinia lumii.

Acum peste 100 de ani, Ellet J.Waggoner, unul dintre bărbaţii pe care i-a trimis Domnul cu „o foarte preţioasă solie,” declara: „Dintre toate popoarele lumii, adventiştii de ziua a şaptea trebuie să fie independenţi de opiniile oamenilor.” În loc de aşa ceva, grija noastră de a fi acceptaţi de bisericile evanghelice produce o tensiune care atinge punctul de explozie. În această situaţie, unitatea este un ţel imposibil, şi totuşi, fără ea nu este posibil ca Duhul să împlinească lucrarea care urma să înceapă acum 100 de ani.

Adevărul este că în acea oră când „un alt înger” va coborî din cer şi „pământul va fi luminat de slava lui,” nu va fi suficient nici „adventismul evanghelic,” nici „adventismul tradiţional,” nici „adventismul celebration” şi nici cel „de bază.” În acea criză nu va fi suficientă decât „cu adevărat solia îngerului al treilea.” Va trebui să decidem dacă Babilonul este cu adevărat „locuinţa demonilor şi a oricărui duh necurat.” Vom avea nevoie de convingerea de nezguduit că îngerul a spus adevărul, avertizând poporul lui Dumnezeu să iasă din el, şi să nu fie părtaş la păcatele lui (Apocalips 18, 2-4).

Vinul Babilonului produce beţie, indiferent cine îl bea, inclusiv adventiştii. Bisericile evanghelice ale lumii sunt sigure că legea lui Dumnezeu a fost pironită pe cruce, nu este necesar să respecţi sabatul. Ele nu au nici o idee despre a doua venire a lui Hristos, ele sunt sigure că omul este nemuritor, şi în general proclamă că cei pierduţi vor fi chinuiţi veşnic. Ele pretind că Mântuitorul nu a fost ispitit ca tot neamul omenesc, ele urăsc adevărul despre curăţirea sanctuarului, care este fundamentul îndreptăţirii prin credinţă în legătură cu pregătirea pentru a doua venire. Conţinutul complet al soliei lor reprezintă evanghelia ca fiind neputincioasă; ea poate salva „în păcat” dar nu „din păcat.” Deoarece resping lucrarea unică a Marelui nostru Preot în Sfânta Sfintelor, ei consideră că înlocuirea trebuie să continue până la a doua venire, când sfinţii sunt răpiţi. Această credinţă face curăţirea sanctuarului fără sens; ea permite o păcătuire permanentă. Dar Hristos a condamnat păcatul în firea pământească. El nu poate sluji la nesfârşit sângele Său înlocuitor spre a acoperi păcătuirea continuă a poporului Său. El trebuie să îndeplinească ceva în ziua ispăşirii, care nu a mai avut loc până acum. El trebuie să aibă un popor care să biruiască aşa cum a biruit El, un popor care să „osândească păcatul în firea pământească” prin credinţă în El.