De ce nu au reuşit evreii să-L recunoască pe Isus ca Mesia, când Vechiul Testament era plin de preziceri, simboluri şi profeţii referitoare la venirea Sa în lumea noastră? Refuzul Sinedriului de a-L primi este dificil de înţeles, mai ales că apostolii au declarat de repetate ori că dacă aceşti oameni L-ar fi cunoscut, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Ei L-au răstignit din ignoranţă. Este aproape de neînţeles pentru unii cum l-au respins fariseii pe Isus în timp ce erau recunoscuţi drept conducători care stăteau pe scaunul lui Moise.
Scriptura prezintă poporul evreu ca fiind cinstit, zelos şi sincer. Pavel spune despre ei: “Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere” (Rom 10:2). Şi despre propria sa instruire şi educaţie, chiar înainte ca să-L fi primit pe Mântuitorul, el adaugă: “De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Fapte 24:16). “Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă” (1Tim 1:12,13).
Datorită experienţei amare prin care sămânţa lui Avraam a trecut în timpul captivităţii babiloniene care a durat şaptezeci de ani, după eliberarea lor din exil, conducătorii s-au hotărât să nu mai respingă niciodată sfatul din Cuvântul lui Dumnezeu. Oameni cu influenţă din Israel s-au temut de consecinţele grave care s-ar fi putut abate asupra lor în cazul în care s-ar mai fi îndepărtat de adevăratul Dumnezeu. Următoarea declaraţie din Ezra este edificatoare: “Să începem iarăşi să călcăm poruncile Tale şi să ne încuscrim cu aceste popoare urâcioase? N-ar izbucni atunci iarăşi mânia Ta împotriva noastră, până acolo încât ne-ar nimici, fără să lase nici rămăşiţă, nici robi izbăviţi?” (Ezra 9:14).
Într-un tratat evreiesc intitulat Ethics of the Fathers (Etica părinţilor), scris cu aproape două secole înainte de Hristos, citim: “Fiţi chibzuiţi în judecată; pregătiţi mulţi ucenici; şi apăraţi legea.”
Înţelepţii lui Israel au depus cele mai stăruitoare eforturi pentru a apăra legea. Ei au înmulţit comentariile, explicaţiile, tratatele, traducerile şi alte materiale religioase ajutătoare pentru ca poporul să poată înţelege mai bine învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Din păcate, în străduinţa lor de a familiariza poporul cu cerinţele cuprinse în Scriptură de a-L urma pe Dumnezeu, s-au împiedicat de o mare piatră de poticnire.
Conform istoricului evreu Josephus, după ce Alexandru cel Mare s-a închinat în templul de la Ierusalim în urma primirii lui de către marele preot Juddua, între greci şi iudei s-a dezvoltat un spirit de prietenie. Generalilor lui Alexandru le-a fost greu să înţeleagă de ce conducătorul lor l-a îmbrăţişat pe marele preot când s-au întâlnit pe muntele Scopus, în loc să-l omoare. Alexandru le-a spus ofiţerilor lui că ceea ce s-a întâmplat în acea zi îi fusese arătat într-o viziune în timp ce se afla în Macedonia, şi îşi dorea foarte mult să intre în templu şi să se închine Dumnezeului lui Juddua (Josephus, Antiquities of the Jews 11,8,5).
Grecii îi asigurau pe evrei că doreau să le fie binefăcători şi prieteni adevăraţi. Ei doreau să înveţe mai multe despre Dumnezeul evreilor. S-a încheiat o înţelegere care prevedea ca un număr mare de rabini din Ierusalim să meargă la Alexandria, în Egipt, pentru a traduce Scripturile evreieşti în limba greacă. Şcoala şi învăţătura grecească urmăreau pe orice cale posibilă să-şi îmbogăţească propria cultură şi obiceiurile. De asemenea, grecii le-au sugerat evreilor să-i trimită pe tinerii lor talentaţi la Alexandria pentru învăţarea şi instruirea lor în ce priveşte filosofia, ştiinţa şi învăţătura grecească.
Mulţi dintre bătrânii lui Israel s-au temut de rezultatele unui asemenea demers, iar înţelepţii şi-au amintit de necazurile strămoşilor lor care au intrat în legătură cu practicile şi obiceiurile păgâne. I-au avertizat pe cei tineri în legătură cu aceasta. Aceştia, în schimb, au argumentat că ar fi un avantaj pentru tinerii puternici, inteligenţi şi viguroşi să intre în şcolile greceşti, deoarece i-ar putea influenţa pe filosofii şi învăţaţii greci să înţeleagă valoarea şi frumuseţea religiei evreieşti, iar unii dintre învăţaţii greci ar putea îmbrăţişa iudaismul. Totuşi, bătrânii lui Israel au continuat să-i avertizeze. Ei au susţinut că dacă tinerii vor intra în legătură cu învăţaţii păgâni, acest lucru s-ar putea dovedi dezastruos pentru viitorul naţiunii ebraice.
Grecii asigurau pe bătrânii lui Israel că pot să-şi păstreze standardele religioase. Erau încurajaţi să creadă că nimeni nu se va amesteca în sinagogile în care copiilor li se preda religia; Beth Hemedrosh (echivalentul învăţământului preuniversitar), unde tinerii lor primeau învăţăturile de bază, va continua ca şi până atunci; Talmud Tora (echivalentul învăţământului universitar) ar fi întărit dacă învăţătorii legii ar putea prelua din înţelepciunea şi cunoştinţele profesorilor greci; şi obţinând recunoaştere din partea Greciei, cea mai mare naţiune de pe pământ, absolvenţii şcolilor evreieşti vor avea numai avantaje.
Mulţi dintre bărbaţii influenţi din Israel au cedat îndemnurilor grecilor. Ei au spus că Dumnezeu îi va ajuta pe tinerii lor să fie credincioşi religiei lor, iar şcolile evreilor ar avea un statut privilegiat în ochii naţiunilor. Bărbaţii lui Israel erau făcuţi să creadă că avantajele pentru savanţii evrei vor fi nemăsurate. Tinerii urmau să câştige cunoştinţe, influenţă, prestigiu.
Treptat, şcolile evreieşti au început şi ele să ofere diplome absolvenţilor lor. Ei deveneau Rav, sau rabini, Tana, Gayon, Sadi şi Rabon. Se considera necesar ca absolvenţii şcolilor rabinice să-şi expună rangul prin purtarea unui anumit tip de îmbrăcăminte. Pas cu pas a început să se creeze o aristocraţie scolastică, din care s-a format sinedriul de mai târziu. Acest termen provine din greacă, denumirea evreiască fiind beth din ha-go-dol, Marea Casă de Judecată.
Şcolile religioase au continuat să funcţioneze, dar un declin accentuat în ce priveşte influenţa şi puterea spirituală era evident. An după an, Cuvântul lui Dumnezeu era studiat mai puţin, iar cultura şi filosofia se înmulţeau. Preocupările omeneşti au devenit prioritare, în timp ce la Dumnezeu se gândeau din ce în ce mai puţin. Rabinul era ridicat în slăvi, iar cel neînvăţat era dispreţuit. Evlavia se răcea treptat, în timp ce formele şi ceremoniile se înmulţeau. Multe legi erau adoptate pentru a-i favoriza pe rabini şi tradiţiile şcolare, deşi studenţii erau încurajaţi să Îl iubească şi să asculte de Dumnezeu.
În Ethics of the Fathers, rabinii învăţau că: “Un copil trebuie să studieze Biblia la cinci ani, Mishna la zece ani şi Gemara la cincisprezece ani.”
Mishna este un comentariu voluminos al Bibliei; Gemara este comentariul pentru Mishna. Pe măsură ce elevul înainta în vârstă şi se dezvolta intelectual, el studia mai puţin Cuvântul lui Dumnezeu, şi mai mult scrierile omului.
Pentru a fi primiţi în adunările evreieşti, conducătorii trebuiau să fi absolvit un curs în şcolile rabinice. Cei care nu reuşeau să se conformeze procedurilor trasate de Marele Sinedriu (sau de micile sinedrii locale din cetăţile şi oraşele Palestinei, filiale ale Beth din ha-go-dol, Marea Casă de Judecată din Ierusalim) nu erau recunoscuţi de societate. Rabinul licenţiat era recunoscut după haine. Licenţele rabinice erau esenţiale pentru persoana care dorea să se adreseze fiilor lui Avraam. Aceasta era situaţia din Iudeea când au apărut în ţara lui Israel Ioan şi Isus.
“În timpul captivităţii babiloniene, israeliţii au fost vindecaţi pe deplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmaşilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de ascultarea de legea lui Dumnezeu… După întoarcerea din Babilon s-a acordat mare atenţie învăţământului religios. Pretutindeni în ţară s-au clădit sinagogi, unde legea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au întemeiat şi şcoli care, pe lângă meserii şi ştiinţe, se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii. Dar aceste instituţii s-au schimbat în rău… În multe lucruri ei s-au conformat practicilor idolatrilor.
Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura cu privire la slujbele ceremoniale… Iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat de forme moarte… Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de îndeplinire a formelor; dar cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie” (Hristos, Lumina lumii, p 29).
Fiindcă Ioan şi Isus nu absolviseră şcolile rabinice, poporul nu era dispus să-i recunoască drept învăţători. Dar Dumnezeu le-a dat acestor bărbaţi o solie însoţită de putere divină şi Duh ceresc. Deoarece conducătorii lui Israel nu au primit solia lui Ioan ca venind de la Dumnezeu, nu erau pregătiţi să primească solia Mântuitorului, deşi El i-a asigurat că în sfintele Scripturi se vorbea despre viaţa şi venirea Lui. “Iudeii se mirau, şi ziceau: ‘Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată? ” (Ioan 7:15).
Deoarece membrii familiei lui Isus erau loiali învăţăturilor predicate în sinagogi, nici fraţii Lui nu au crezut în El ca Mesia (vezi Ioan 7:4,5). Deoarece standardele educaţionale erau stabilite de Sinedriu şi deoarece nimeni din cei ce refuzau să primească învăţătura rabinilor nu era recunoscut, nu este greu să înţelegem de ce, atunci când a venit Mântuitorul la cei cărora le fuseseră încredinţate descoperirile lui Dumnezeu, nu L-au recunoscut ca fiind împlinirea acelor tipuri şi profeţii despre care vorbeau Moise şi proorocii.
Amestecând filosofia umană cu Cuvântul lui Dumnezeu, forţa spirituală şi puterea Scripturii au început să lipsească din viaţa cărturarilor şi a poporului. Ei nu mai aveau discernământ spiritual. Cultura metropolelor Alexandria şi Atena a slăbit puterea spirituală a casei lui Israel. Influenţa educaţiei lumeşti a împiedicat toate categoriile societăţii de atunci să-L întâmpine pe Cel care “a venit la ai Săi.” “Ai Săi nu L-au primit.” Cerinţele Lui erau cereşti; poporul era pământesc. Cerul şi pământul nu se armonizează.