(traducerea unei predici înregistrate, prezentată în cadrul Conferinţei Naţionale pe tema Soliei 1888, care a avut loc în SUA, în anul 2003)

Bun venit tuturor celor care participă la seminarul din această săptămână, dedicat studierii soliei 1888!

Ceea ce considerăm noi că ar fi fost sau este solia, sau ce credem noi că s-ar fi întâmplat cu mult timp în urmă la Minneapolis sau după aceea nu are nici o importanţă, pentru că noi nu suntem nimeni. Nu trebuie să credeţi nici un cuvânt din ceea ce spunem noi. Noi nu suntem teologi; nici unul dintre noi nu are diplomă în teologie sau doctorat, cu excepţia doctorului Douglass, care ni s-a alăturat mai târziu. El este membru al Comitetului nostru. Dar ceilalţi dintre noi nu suntem erudiţi. Unii dintre noi suntem doar misionari în Africa, şi atât. Nu suntem nici mai deştepţi decât alţi pastori, evanghelişti, diaconi sau instructori ai Şcolii de Sabat. Suntem doar nişte oameni obişnuiţi care au descoperit ceva şi aceasta este problema noastră.

Oamenii întreabă ce este The 1888 Message Study Committee. „Cine sunt aceşti oameni? Auzim despre ei opinii pro şi contra,” probabil că de cele mai multe ori opinii contra.

Ei bine, va trebui să vă spun cine suntem noi. Noi suntem chiar aici, în Bibliile voastre. Aşa că dacă vă luaţi Bibliile şi le deschideţi, veţi găsi povestirea despre noi chiar aici, în 2 Împăraţi, capitolul 7.

Povestirea începe la finalul capitolului 6. Poporul Israel se răzvrătise atât de mult împotriva lui Dumnezeu în trecut, încât El a fost forţat să Îşi retragă protecţia de la ei. Armata siriană a împresurat cetatea Samariei şi a strâmtorat-o. Şi asediul a fost atât de cumplit, încât aproape că nici nu se poate vorbi despre el. Oamenii deveniseră canibali.

Împăratul a auzit despre această situaţie teribilă, desigur, iar reacţia lui a fost conformă cu protocolul împăraţilor israeliţi. Cel în seama căruia trebuiau să fie puse toate dezastrele acestea era Însuşi Domnul, care lucra prin profetul Lui, Elisei. Aşa că regele a jurat că-i va tăia capul lui Elisei. El trimite pe cineva la casa lui Elisei. Elisei îl vede pe acest om venind şi spune (versetul 32): „Vedeţi că acest fiu de ucigaş trimite pe cineva să-mi ia capul?” Apoi, în capitolul 7, citim că Elisei a spus poporului şi împăratului: „Aşa vorbeşte Domnul: ‚Mâine, la ceasul acesta, în mijlocul acestei foamete aşa de mari, se va găsi deodată multă mâncare.’” „Călăreţul pe braţul căruia se rezema împăratul,” probabil ministrul apărării, a răspuns cu dispreţ: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru? Practic este imposibil.” Elisei a zis: „Vei vedea totul cu ochii tăi: dar nici măcar nu vei gusta din mâncare.”

În versetul 3 ni se spune că erau patru leproşi care cerşeau, ca să nu moară. Erau atât de înfometaţi! Ştiau că vor muri. Însă le-a venit o idee grozavă. Au zis: „Oricum vom muri. De ce să nu mergem la sirieni? Să plecăm din Samaria şi să mergem să căutăm mila acestui popor păgân. Poate, totuşi, ne vor da puţină mâncare. Merită să riscăm. Oricum vom muri. Şi ce dacă ne vor omorî ei?” Şi s-au dus. Când au ajunsă în tabăra sirienilor, spre surprinderea lor, acolo nu era nici un soldat. Toată lumea plecase. Îşi părăsiseră corturile, aşternuturile şi toate proviziile de mâncare.

Aşadar, cei patru leproşi au mâncat pe săturate şi chiar au încercat să mai ascundă câte ceva. Apoi în inimile lor a pătruns un strop din dragostea lui Dumnezeu. Şi au început să se gândească la oamenii din Samaria. Şi au zis (versetul 9): „Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea şi dacă vom aştepta până la lumina zilei de mâine, vom fi pedepsiţi. Veniţi acum şi haidem să dăm de ştire casei împăratului.” Versetul 10: „Au plecat, şi au chemat pe străjerii de la poarta cetăţii.”

Acei patru leproşi suntem noi. Aşa suntem noi. Am găsit ceva preţios, foarte preţios şi, cu cincizeci de ani în urmă, câţiva dintre noi am chemat străjerii de la poarta cetăţii ca să le spunem ce am găsit. Şi aşa a apărut The 1888 Message Study Committee.

Conform raportului biblic, portarii cetăţii şi soldaţii împăratului nu i-au persecutat pe cei patru leproşi pentru faptul că le spuseseră că au găsit atâta hrană. Au fost precauţi. Nu ştiau dacă să îi creadă la început. Dar în final s-au dus şi au luat hrana, care a fost vândută pe străzile Samariei. Şi călăreţul pe mâna căruia se sprijinise împăratul şi care făcuse acea previziune sumbră a fost călcat în picioare de popor şi a murit fără să apuce să guste din mâncare.

Noi am încercat să le spunem portarilor cetăţii despre această descoperire formidabilă, despre ceea ce, de fapt, era doar începutul acelui lucru pentru care noi, ca denominaţiune, ne rugăm de generaţii, şi anume Ploaia Târzie. Ne-a fost trimisă din îndurarea Domnului, dar a fost pierdută în arhive timp de mulţi ani.

În toată experienţa mea de-o viaţă, nu am întâlnit decât un conducător de-al nostru care a recunoscut că cel puţin şi-a dat osteneala să citească ceva despre solia 1888. Asta, s-a întâmplat, desigur, cu ceva ani în urmă. Bineînţeles, lucrurile s-au mai schimbat acum. Dar în acea perioadă, nu am întâlnit decât un singur conducător care a spus că a citit ceva. Şi când mi-a spus ce a citit, mi-am dat seama că citise exact ceea ce contrazicea solia.

Eram înfometaţi după solia pe care Domnul dorea ca noi să o dăm lumii. De fapt, Domnul poruncise ca solia să fie dată lumii, dar mai întâi fiecărei biserici adventiste de ziua a şaptea. Şi care spune serva Domnului că era scopul lui Dumnezeu pentru noi? Ca fiecare biserică adventistă de ziua a şaptea să devină un loc „plin” de vestea bună, astfel încât oamenii să nu mai spună că adventiştii de ziua a şaptea sunt un popor care predică legea, legea, dar nu Îl predică pe Hristos. Era planul lui Dumnezeu ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea să capete o reputaţie mondială. Dacă ai fi vrut să mergi undeva ca să auzi vorbindu-se despre crucea lui Hristos, dacă ai fi vrut să descoperi cât de pătrunzătoare este dragostea lui Dumnezeu, dragostea Lui agape, să fi mers la o biserică adventistă de ziua a şaptea. Acolo ai fi auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Acesta era planul lui Dumnezeu. Era planul lui Dumnezeu ca fiecare biserică adventistă de ziua a şaptea, chiar şi bisericile mici... (Ştiţi, avem nişte biserici mici, chiar în California de Nord, care sunt compuse din nişte grupuri foarte mici de oameni.) Era planul lui Dumnezeu ca şi acele biserici mici să fie nişte lumini în zona lor, care să atragă oamenii ca un magnet, să îi scoată din bisericile populare, din islamism, hinduism sau orice altceva, chiar din ateism; care să îi atragă pe cei sinceri să studieze această solie foarte preţioasă.

Ei bine, timpul s-a scurs, şi la un moment dat, o micuţă doamnă, care în 1950 era secretară la Conferinţa Generală, s-a pensionat şi, desigur, ne-am întors în Africa. A venit însă vremea să ne întoarcem acasă. Acest lucru s-a întâmplat în 1985, mai precis sfârşitul anului 1984. Şi această doamnă – care acum are părul alb, şi al cărei nume este Hellen Kate – m-a chemat într-o zi şi mi-a spus: „Ştii, nu cred că este corect ca noi să cunoaştem solia 1888 şi să nu o spunem şi altora.” Şi i-am răspuns: „Cred că ai dreptate. Nu trebuie să o păstrăm doar pentru noi, dar nu ştiu ce este de făcut.” Chiar nu ştiam ce să fac. Ea a zis: „Dacă invit câteva persoane să vină la Camp Mohaven, în Conferinţa Ohio, dacă obţin locuri de tabără, ai veni ca să ne spui ce este solia 1888?” Am răspuns: „Bineînţeles, nu aş putea să refuz aşa ceva. Am fost hirotonit ca să predic evanghelia. Nu aş putea să spun vreodată ‚Nu’ dacă trebuie să vestesc evanghelia.” Aşa că m-am dus. (Poate unii dintre dvs. aţi fost prezenţi la prima conferinţă care s-a ţinut în cadrul întâlnirii de la Camp Mohaven în 1985...)

Oamenii care au venit acolo – aproximativ 125 – fuseseră înştiinţaţi personal, sau prin telefon, sau printr-o scrisoare. Ei au spus: „Hai să mai organizăm o conferinţă şi anul viitor, şi să edităm şi un buletin informativ.” (...). Aşadar, Hellen a încercat să obţină permisiunea de la Conferinţa Ohio pentru a avea condiţii mai bune de desfăşurare, cum ar fi biserica din Mount Vernon. Răspunsul a fost: „Sub nici o formă.” Le era teamă. Expresia „solia 1888” îi înspăimânta.

Dar Hellen a continuat să se roage. Ea este o doamnă care crede în rugăciune. Iar eu am învăţat o lecţie. Această solie nu poate merge mai departe dacă noi nu stăm pe genunchi. E nevoie de rugăciune umilă, pentru că sunt atâţia oameni care se opun. Ea a continuat să se roage şi ce credeţi că s-a întâmplat? Cei de la Universitatea Andrews şi-au deschis larg braţele şi au spus: „Sunteţi bine veniţi. Vă aşteptăm!” Şi, în anii care au urmat, o parte din conferinţele noastre naţionale au avut loc la Universitatea Andrews. Şi acum iată-ne aici.

Unii oameni îmi spun că întregul concept este greşit, greşit, greşit. Şi sunt oameni mai înţelepţi decât mine. M-am rugat de o mie de ori: „Doamne, Te rog, dă-mi ochii celor care se opun acestei solii! Ajută-mă, Doamne, să o văd aşa cum o văd ei! Ajută-mă să văd ce este în neregulă! Convingerile mele în legătură cu această foarte preţioasă solie?”

Dar dacă ar fi să-i întorc spatele, aş avea cu adevărat probleme, pentru că în întreaga lume se găsesc acum mii de adventişti de ziua a şaptea care iubesc această solie, nu sentimental, superficial. Ei au studiat-o, au studiat dovezile, acestea sunt clare pentru ei, şi cred în ea din toată inima. Şi sunt recunoscător pentru faptul că ei există. Şi ne rugăm ca voi, toţi cei care aţi venit ca să petreceţi aici această săptămână studiind solia, să  înţelegeţi dovezile. Nu contează ce gândim sau ce spunem noi. Ce spune Cuvântul Domnului? Ce spune serva Domnului, Ellen White, despre această solie?

Am făcut apel la Conferinţa Generală: „Fraţilor, vă rugăm să faceţi un singur lucru. Vă rugăm, lăsaţi această foarte preţioasă solie să ajungă la biserica mondială. Vă rugăm, lăsaţi biserica mondială să afle ce are de spus Ellen White în legătură cu aceasta.” Asta este tot. Şi nu cred că este nevoie de acţiunea vreunui comitet sau conferinţe. Cred că solia poate circula pur şi simplu, necamuflată, nedistorsionată – exact aşa cum este ea. Şi mărturia lui Ellen White trebuie rostită cu voce tare. Dumnezeu va face minuni. Şi cred că este posibil ca lucrarea Domnului să fie încheiată în timpul acestei generaţii.

Oamenii zâmbesc la mine când le spun că sunt adventist de ziua a şaptea. Ştiţi ce înseamnă cuvântul „adventist”? Majoritatea oamenilor nu ştiu. Ei cred că un adventist este cineva care crede în doctrina celei de-a doua veniri a lui Hristos, şi atât. Dar nu este aşa. Căutaţi cuvântul în dicţionar şi veţi vedea că „adventist” este cineva care crede că cea de-a doua venire a lui Hristos este iminentă. Aceasta se numeşte „fericita nădejde” pe care pionierii noştri au avut-o şi au preţuit-o – ziua în care Îl vor vedea pe Domnul venind pe norii cerului.

Nu cu mult timp în urmă, Review a publicat un număr despre tinerii noştri. Se afirmă că, fără excepţie, tinerii din universităţile, colegiile şi academiile noastre habar nu au dacă Hristos va reveni în timpul vieţii lor. Şi iată-mă pe mine spunând, totuşi, că sunt adventist de ziua a şaptea, şi intenţionez să Îl văd pe Domnul Isus venind pe norii cerului. Puteţi spune că sunt fanatic, dacă vreţi.

Am fost botezat în urmă cu 74 de ani, şi încă preţuiesc credinţa adventistă. Când am fost botezat, credeam că Domnul va veni atât de curând, încât nu voi apuca să termin liceul. Am terminat liceul şi m-am dus la facultate – Southern Junior College. Credeam că Domnul va veni înainte ca eu să termin facultatea. Mi s-a întâmplat cam aşa cum se întâmplă atunci când conduci maşina noaptea. Proiectoarele nu pot lumina decât câteva zeci de metri înaintea ta. Luminile mele nu pot lumina decât puţin înaintea mea şi cred că Domnul poate termina lucrarea într-un timp foarte scurt, de îndată ce poporul Său este dornic să coopereze cu El.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are o dorinţă profundă şi este înfometată. Dar nu numai Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Noi avem aceeaşi goliciune a sufletului, tânjim şi căutăm acelaşi lucru, ca mulţi alţi creştini sinceri din bisericile evanghelice care păzesc duminica. Pastorul Rick Warren păstoreşte o biserică din California alcătuită din 13 mii de membri, biserica Saddlback. El a scris o carte intitulată The Purpose-Driven Life care a fost studiată de 2005 biserici din 100 de denominaţiuni diferite. Şi aici, în California de Nord, s-au vândut 3.7 milioane de exemplare. New York Times a fost devansat, aflându-se pe locul doi în topul vânzărilor. Şi un anumit număr din bisericile noastre de aici, din Conferinţa California de Nord, au ajuns la concluzia că, din punct de vedere spiritual, biserica noastră este, dacă nu încropită, moartă. „Hai să căutăm ceva, orice, care să ne dea viaţă spirituală.” Şi au urat şi ei bun venit cărţii The Purpose-Driven Life.

Daţi-mi voie să spun că sunt convins că pastorul Rick Warren este un credincios sincer. Nu am nici o îndoială în această privinţă. Sunt convins că Dumnezeu are mulţi credincioşi sinceri printre preoţii romano-catolici, sau pastorii evanghelici – oameni care trăiesc conform luminii pe care o au mai bine decât trăim noi, adventiştii de ziua a şaptea, conform luminii pe care o avem. Nu vreau să spun nimic care să constituie o critică la adresa acestor oameni foarte buni.

Într-o zi, când eram misionar în Africa, l-am cunoscut pe Billy Graham. El a venit acolo şi s-a întâlnit cu o parte dintre misionari. Momentele petrecute cu el au fost foarte frumoase. Un om foarte respectuos, un om bun. Îmi amintesc că la un moment dat a spus. „Cândva mă rugam: ‚O, Doamne, trimite mulţi oameni la întâlnirea din această seară.’ Dar acum nu mai spun această rugăciune. Acum mă rog doar aşa: ‚Doamne, binecuvântează-i pe cei care vor veni în această seară.’” La această rugăciune eu spun „Amin.”

Consider că Billy Graham este un om bun. Dar el, pastorul Rick Warren, şi mulţi alţi oameni nu cunosc nimic despre schimbarea care a avut loc în slujba de Mare Preot a lui Hristos – care, din Sfânta sanctuarului ceresc, a intrat în Sfânta Sfintelor. Şi această schimbare care a avut loc în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos constituie temelia acestei biserici. Dacă renunţăm la acest lucru, devenim ceea ce am fost la început – baptişti de ziua a şaptea. Şi ei sunt oameni buni. Dar Dumnezeu le-a dat adventiştilor de ziua a şaptea o solie specială. Şi mai sunt şi păzitorii făgăduinţei – un grup de oameni foarte sinceri. Ei doresc să fie soţi mai buni, sau părinţi mai buni, aşa că se duc la păzitorii făgăduinţei, fără să aibă nici o idee despre faptul că toată doctrina lor se bazează pe conceptul vechiului legământ.

Vechiului legământ reprezintă făgăduinţele noastre faţă de Dumnezeu. Noul legământ reprezintă făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de noi. Şi de decizia ta cu privire la legământul în care crezi depinde soarta ta veşnică. De fapt, subiectul legămintelor a fost la început cel mai contestat subiect la Minneapolis, şi în anii care au urmat. În anul 1890, Dumnezeu i-a dat lui Ellen White o viziune în care i-a spus clar că Domnul îi dăduse fratelui E.J. Waggoner înţelegerea corectă a celor două legăminte. Iar înţelegerea lui Waggoner este simplă ca bună ziua. Este frumoasă. Însuşi poporul Israel a alcătuit vechiul legământ la muntele Sinai. Nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu ca ei să facă acel legământ. El a coborât acolo, şi dacă citiţi Evrei cu atenţie aflaţi că ceea ce a propus Dumnezeu poporului la muntele Sinai a fost ca ei să creadă pur şi simplu făgăduinţele pe care El le făcuse tatălui lor, Avraam. Asta era tot ce dorea Domnul ca ei să facă. Dar ei nu au avut credinţa tatălui lor, Avraam. Ei sunt cei care au alcătuit vechiul legământ.

În Evrei 9, ni se spune că până şi sanctuarul despre care vorbim atât de mult, şi pe care Moise l-a construit în pustie, era un sanctuar al vechiului legământ. Şi râurile de sânge pe care ei le-au adus ca jertfă nu puteau să spele nici măcar unul din păcatele lor. Tot sistemul era, practic, inutil. Despre asta vorbeşte Epistola către Evrei. În ce priveşte vechiul legământ şi sanctuarul, totul era un eşec – ele nu au făcut desăvârşit pe nimeni.

Analizaţi cu atenţie Epistola către Evrei. Haideţi să facem acest lucru chiar acum. Fac o mică paranteză, dar având în vedere că lecţiunea Şcolii de Sabat va fi despre Epistola către Evrei, poate îi acordăm chiar acum puţină atenţie.

Pavel subliniază de unsprezece ori în această epistolă tema principală a cărţii, care este trăirea unei vieţi desăvârşite în trup păcătos. Această idee se regăseşte în întreaga epistolă.

Ø       Evrei 5:9 – Însuşi Isus a fost făcut desăvârşit.

Ø       Evrei 5:14 – Expresia „oameni mari” înseamnă „oameni desăvârşiţi.”

Ø       Evrei 6:1 – „Să părăsim învăţăturile de la grădiniţă şi să căutăm aurul pe care Dumnezeu îl are pentru noi – desăvârşirea caracterului.”

Ø       Evrei 7:11 – „Dacă, deci, desăvârşirea” – desăvârşirea caracterului în trup păcătos – ar fi fost cu putinţă prin preoţia Leviţilor, nu ar mai fi fost nevoie de preoţi sau jertfe. Dar acest lucru nu era posibil.

Ø       Evrei 7:25 – „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El...”

Ø       Evrei 7:28 – „...Fiul... este desăvârşit pentru veşnicie.”

Ø       Evrei 9:9 – Pavel arată din nou faptul că sistemul levitic şi frumosul templu pe care îl construise Solomon erau inutile în ce priveşte desăvârşirea caracterului.

Ø       Evrei 10:1 – Pavel spune acelaşi lucru: Ziua ispăşirii era inutilă în ce priveşte desăvârşirea caracterului.

Ø       Evrei 11:40 – Toţi acei sfinţi minunaţi din vechime, care au biruit prin credinţă, „totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.”

Ø       Acum urmează rugăciunea lui, în capitolul 13, versetul 20. Fie ca această rugăciune să primească răspuns. Este timpul ca ea să îşi primească răspunsul, întrucât ne găsim în anul 2003: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus...” Ai vreun viciu? Eşti alcoolic, dependent de droguri sau fumător? Ai alte păcate teribile? Poate pornografia? Un păcat care te trage în jos şi despre care crezi că nu îl vei birui niciodată? Ei bine, acelaşi Dumnezeu care L-a înviat pe Isus, te poate salva din acel păcat (nu în acel păcat) „prin sângele legământului celui veşnic.” El „să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui...”

Aceasta este tema centrală a Epistolei către Evrei. Încă nu am avut timp să analizez fiecare cuvânt din noua lecţiune despre Epistola către Evrei. Am răsfoit-o de două ori, dar nu am găsit în ea nici o referire la tema centrală a Epistolei către Evrei – desăvârşirea caracterului creştin în trup păcătos. Acest subiect este deseori ridiculizat, şi dacă îndrăzneşti să crezi în solia 1888 şi să exprimi conceptul, poţi să fii destul de sigur că cineva va râde de tine la Şcoala de Sabat şi te va întreba: „Dar tu eşti desăvârşit? Arată-mi pe cineva care este desăvârşit.” Şi trebuie să dai din cap în sens negativ pentru că nu îi poţi arăta nici un om desăvârşit.

Da, oamenii râd când aud despre desăvârşire, numind-o „perfecţionism.” Dar ea este esenţa „soliei îngerului al treilea în adevăr.” Motivul pentru care oamenii se tem de ea, crezând că va produce perfecţionism sau fanatism, este că ei se tem că unii dintre noi se vor lăuda spunând: „Eu nu am mai păcătuit de zece ani. Sunt desăvârşit.” Este ridicol. Noi nu trebuie să pretindem niciodată că suntem desăvârşiţi. Trebuie să recunoaştem mereu că, fără Dumnezeu, suntem pierduţi definitiv. Avem nevoie de harul lui Dumnezeu în permanenţă.

Deci, care este scopul acestui Comitet? Noi sperăm să îi trezim pe semenii noştri, pe membrii bisericii noastre, pe conducătorii noştri, ca să simtă o sete şi o foame profundă după ceva ce nu avem. Noi nu avem nevoie de ceea ce au pastorul Rick Warren şi biserica din California de Sud. Noi avem nevoie de adevărata Ploaie Târzie; ceea ce au ei este doar o încercare nereuşită de a imita Ploaia Târzie.

Nu ezit să spun că solia 1888 este cel mai important lucru cu care se confruntă adventiştii de ziua a şaptea în prezent. (Ştiu că aceasta este o declaraţie foarte serioasă!) Ea este chiar mai importantă decât conferinţa despre creaţionism versus evoluţionism care are loc acum în Colorado. Şi aceea este importantă. Dar solia care eliberează din robia păcatului este o solie mai importantă. Este o solie formidabilă. Este extrem de interesantă. Ea reuşeşte în mod deosebit să impresioneze inimile copiilor, adolescenţilor şi tinerilor. Aţi putea întreba: „Pastore Wieland, ştiţi despre ce vorbiţi?” Cred că da. Am văzut tineri pe care solia i-a înflăcărat.

Doar un mic exemplu despre cum conceptele soliei 1888 sunt diametral opuse învăţăturilor însuşite în mod obişnuit de tinerii noştri: Este uşor să fii mântuit şi este greu să fii pierdut. Veţi descoperi că cei care neagă acest lucru sunt în mare parte tinerii noştri. Conceptul care predomină aproape peste tot este că pregătirea pentru cer constituie cel mai greu lucru din lume. Este un drum în urcuş, dur, stâncos, atât de dificil de parcurs, iar să ajungi în iad este atât de uşor – nu trebuie decât să te laşi dus de val.

Ei bine, purtătorii soliei 1888 – Jones şi Waggoner – aveau o idee diferită. (Mă rog Domnului să mă ajute să mă exprim aşa cum trebuie, pentru că nu vreau să spun vreun lucru nebunesc sau extrem; vreau să fiu foarte echilibrat în ceea ce spun.) Ei spuneau că este uşor să fii mântuit şi este greu să fii pierdut... (Dar nu pun punct aici, aşa că, vă rog, nu vă grăbiţi să vă îndreptaţi către ieşire şi să spuneţi cuiva: „Acest om învaţă că este greu să fii pierdut. Punct.” Nu am spus acest lucru.) ...Dacă înţelegi şi crezi cât de bună este vestea bună a evangheliei lui Hristos. Jones şi Waggoner au avut acest concept. Mai mult, Isus a susţinut conceptul lor.

Câţi dintre voi credeţi în ceea ce a spus Isus? (...) Sunteţi siguri? Isus a spus în Matei 11:28... (Voi închide Biblia şi voi încerca să spun din memorie. Eu cred că trebuie să memorăm Scriptura, nu?). „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da mult de lucru. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine... căci jugul Meu este apăsător, şi sarcina Mea este grea.” Cum m-am descurcat? Exact aşa înţeleg mulţi din tinerii noştri.

Isus a folosit cuvântul „greu” când i-a vorbit lui Saul din Tars pe drumul spre Damasc pentru. El i-a spus: „Dacă mergi mai departe aşa cum ai pornit, luptând împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, îţi vei extenua sistemul nervos, vei face hipertensiune, infarct sau altceva de genul acesta. Saul din Tars, te vei sinucide dacă continui să lupţi împotriva Duhului Sfânt. ‚Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.’”

Ceea ce a spus Isus este în regulă şi voi toţi spuneţi că sunteţi de acord cu ceea ce a spus El. Dar problema este că Ellen White are reputaţia de a fi declarat exact contrariul. Şi acest lucru este surprinzător pentru mulţi oameni. Majoritatea tinerilor cred că cea mai plictisitoare carte pe care ai putea-o citi este Mărturii către biserică – cele 9 volume. Să citeşti scrierile lui Ellen White nu este o ocupaţie tocmai distractivă pentru ei. Au impresia că respectivele cărţi sunt greu de citit, te fac mereu să te simţi nenorocit, vinovat, şi să crezi că este greu să fii mântuit.

Ei bine, în cartea ei Cugetări de pe Muntele Fericirilor, la pagina 139, ea spune: „Nu trebuie să tragem concluzia că drumul care duce în sus este greu, iar acela care duce în jos este uşor. De-a lungul drumului care duce la moarte sunt chinuri şi pedepse, sunt dureri şi dezamăgiri – avertizări de a nu merge pe el. Iubirea lui Dumnezeu a făcut astfel încât să fie greu pentru cei nesocotiţi şi încăpăţânaţi să se autodistrugă.”

Aşadar, planul lui Dumnezeu pentru biserica noastră este următorul: Fiecare biserică să devină un loc în care vestea cea bună este rostită clar. Şi copiilor de la Primară, sau celor de la Juniori, adolescenţilor, tinerilor sau vârstnicilor pe care îi învăţaţi în cadrul grupelor Şcolii de Sabat, să le daţi evanghelia – adevărata veste bună a evangheliei. Nu vă temeţi că predicarea adevărului despre ceea ce a realizat Hristos pe cruce va încuraja neascultarea faţă de legea lui Dumnezeu. Se va întâmpla exact invers. Ascultarea care se naşte din teama de pedeapsă sau din speranţa pentru răsplată nu constituie adevărata ascultare.

Adevărata ascultare este cea despre care a vorbit aseară fratele Sequiera – 2 Cor. 5:14, 15. În acest capitol, Pavel spune că oamenii credeau că este nebun. Plecase în acea lungă călătorie misionară, fusese bătut, lovit cu pietre, închis în închisoare, suferise de frig, se extenuase şi, practic, avusese o viaţă foarte grea. Poate aţi fi tentaţi să spuneţi că Pavel ar fi trebuit să se pensioneze la vârsta de 62 de ani, să se liniştească, să îşi cumpere o vilă lângă Mediterana, să cultive trandafiri, să se relaxeze şi să se bucure de viaţă – îşi terminase lucrarea. Dar Pavel spunea (versetul 13): „Nu pot să fac acest lucru. Puteţi să credeţi despre mine că sunt nebun.” Dar în versetul 14 [KJV] explică de ce nu putea să facă acest lucru: „Dragostea agape a lui Hristos ne constrânge.” Oamenii înţeleg greşit că „a constrânge” înseamnă „a forţa.” Nu. Înseamnă „a motiva.” Pavel nu s-a oprit niciodată. El pur şi simplu nu se putea opri, pentru că acea dragoste agape îl motiva în continuu. El a spus: „Socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi, deci, au murit.” Dacă nu ar fi murit Unul singur pentru noi, noi toţi am fi fost morţi. Fratele Sequeira spune: „Dacă Unul singur a murit pentru noi toţi, înseamnă că noi toţi am murit în El.” Oricum, viaţa ta nu îţi aparţine. Următoarea respiraţie nu îţi aparţine. Iar versetul 16 spune (voi extrapola puţin, pentru a explica ce vrea Pavel să spună): „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca celor care trăiesc să li se pară imposibil să mai trăiască pentru ei înşişi, ci să fie constrânşi să trăiască pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”

Băieţeii şi fetiţele, copiii de la grădiniţă, pot înţelege acest lucru. Adolescenţii pot înţelege acest lucru. În bisericile populare se găsesc mulţi oameni sinceri care pot înţelege ce este agape. Este un tip de dragoste de o calitate diferită. Este acel tip de dragoste care a coborât până în iad pentru a ne găsi. În inima lui Isus, în timp ce atârna pe cruce, nu s-a găsit nici măcar un procent de preocupare egoistă.

Mi-aş fi dorit să avem timp să studiem Psalmul 22 verset cu verset – rugăciunea pe care a rostit-o Hristos în timp ce atârna pe cruce. El nu S-a preocupat deloc de propria-I persoană. O, da, a murit biruitor. Musulmanii greşesc atunci când spun că a murit degeaba – greşesc fundamental. A murit complet biruitor. Dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că urma să fie înviat şi înălţat la cer. El urma să meargă în iad pentru totdeauna pentru ca noi să putem trăi veşnic – aceasta este ceea ce L-a făcut fericit.

Când noi vom înţelege măcar puţin despre ce este agape şi cât L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu ca să ne mântuiască, atunci, slavă Domnului, ne vom maturiza din această stare de egocentrism, despre care Pavel spune că reprezintă „învăţăturile începătoare ale acestei lumi,” care ne înrobesc. Aceasta este o preocupare permanentă pentru „eu”: „Voi ajunge în cer? Voi trece testul final al judecăţii de cercetare?” Am întâlnit oameni care mi-au spus: „O, frate Wieland, dacă m-aş putea strecura prin porţile de mărgăritar şi aş reuşi să pătrund în cetate, aş dormi pe iarbă. Nu-mi pasă dacă voi avea un locaş ca al apostolului Pavel. Numai dacă aş reuşi să pătrund în cetate...” Să ne fie ruşine. Nu aceasta ar trebui să fie ţinta noastră. Ţinta noastră ar trebui să fie să Îl onorăm pe Mântuitorul, care a murit pentru noi, şi să uităm de răsplata noastră.

Vă urez din nou bun venit la conferinţa din această săptămână. Nu vom avea acum suficient timp pentru a studia o solie atât de minunată. Acesta poate fi începutul unei vieţi întregi de studiu. Bun venit la punctul în care vi se va face o foame şi o sete ce vor dura toată viaţa! Bun venit la punctul în care, dacă veţi avea o oră liberă, nu vă veţi mulţumi să porniţi televizorul, doar ca să vă distraţi puţin! Bun venit la punctul în care vă veţi simţi permanent motivaţi pentru a studia, a înţelege şi a spune mai departe! Eu cred că acesta este singurul mod de a trăi o viaţă fericită.