Noi, ca popor, trăim în mare respect pentru învăţăturile Scripturii şi suntem destul de bine ancoraţi în cunoaşterea vremurilor trecute, pe care le studiem în particular, şi le analizăm la şcoala de sabat, de ani de zile.

Marea noastră slăbiciune este că nu reuşim să legăm de timpul prezent ceea ce studiem. Admirăm faptele profeţilor din trecut, dar condamnăm pe cei ce astăzi se poartă ca ei. Aplaudăm pe ucenicii lui Hristos, care au avut tăria să confrunte Sinedriul cu acuzaţia că ei au omorât pe Mesia Cel aşteptat, dar condamnăm astăzi pe cei care fac exact acelaşi lucru cu răstignirea lui Hristos din 1888.

Vă rog să urmăriţi din nou episodul desfăşurat în comunitatea din Nazaret, acum două mii de ani, deoarece el descoperă un tipar universal valabil, şi care ne ajută să înţelegem mai bine ce se întâmplă astăzi în biserică.

La câtva timp după începerea misiunii Sale publice, Domnul Hristos a venit în Nazaret, comunitatea unde era membru, şi I S-a oferit ocazia să citească Scriptura la acel serviciu divin.

S-a ridicat în picioare şi a citit pasajul din Isaia 61: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Isa 61:18-19).

A citit acest pasaj şi a luat loc. Toată comunitatea privea ţintă la El, aşteptând să audă interpretarea, explicaţia, comentariul la acel pasaj. Lor nici nu le trecea prin cap că acea profeţie milenară se întâmplă sub ochii lor. Era o profeţie prea sacră spre a o terfeli în actualitatea aceea ruşinoasă în care se afla poporul sub cruda robie a imperiului roman.

Observând că aşteaptă un comentariu, Domnul Hristos le-a răspuns simplu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”

Explicaţia Lui nu a avut niciun efect. Prejudecata că nimic important nu se întâmplă în prezent, şi că tot ce este valoros şi important s-a întâmplat în trecut, i-a făcut surzi la cuvintele lui Isus. Fără să înţeleagă ceva, ei “toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui.”

Care cuvinte pline de har? De ce Îl vorbeau de bine? Cred că a fost ca şi astăzi: Nimeni nu a înţeles nimic din predică, dar predica a fost foarte bună.

Domnul Hristos putea să tacă şi să Se bucure de părtăşie cu consătenii Lui, care Îl vorbeau de bine. De ce să-i tulbure şi să producă agitaţie în plăcuta zi de odihnă a Domnului? Este adevărat, nici ei nu credeau că El este altceva decât “feciorul lui Iosif,” dar dacă aceea era poziţia oficială a bisericii, susţinută de conducătorii de la Ierusalim, ce importanţă avea ce crede o mână de oameni modeşti din Nazaret?

Dar nu a tăcut: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: ‘Doftore, vindecă-te pe tine însuţi’; şi Îmi veţi zice: ‘Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.’ ‘Dar’ a adăugat El ‘adevărat vă spun că niciun prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna dintre ele, în afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi niciunul dintre ei n-a fost curăţit, în afară de Naaman, Sirianul” (Luca 4:23-27).

De ce i-a confruntat? De ce a dorit să le strice bucuria?

Dumnezeu nu a făcut nimic niciodată inutil, nepotrivit sau din spirit de ceartă. În acel moment de criză, ei aveau nevoie să înţeleagă că treburile împărăţiei lui Dumnezeu se desfăşoară în prezent, nu pe paginile îngălbenite de vreme ale rapoartelor istoriei sacre.

Ca şi noi, ei studiau cu asiduitate scrierile proorocilor, dar nu spre a face legătura cu timpul lor, prezent sau viitor. Ei le studiau dintr-o obligaţie împovărătoare, ca pe un ritual sacru, fără de care îţi pierzi mântuirea. Cunoşteau Scripturile la nivel de frântură de slovă, dar nu erau capabili să actualizeze informaţia pentru timpul lor.

Confruntaţi cu actualizarea profeţiei, ei s-au dovedit incapabili să-şi recunoască locul în prezentul cotidian al luptei dintre Hristos şi Satana.

Noi facem exact ca ei. Citim Vechiul Testament, citim Noul Testament, dar nu citim Actualul Testament. De aceea ne revoltăm ori de câte ori vine cineva şi ne spune: “Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.”

Ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani în comunitatea din Nazaret se întâmplă frecvent în comunităţile noastre de astăzi. Vine câte un suflet care nu este altceva decât “feciorul lui x,” citeşte pasajul din Isaia: “Am fost vinovaţi şi necredincioşi faţă de Domnul, am părăsit pe Dumnezeul nostru; am vorbit cu apăsare şi răzvrătire, am cugetat şi vorbit cuvinte mincinoase; şi astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, şi mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie,” şi apoi spune că astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură.

Până aici toate bune, acestea sunt “cuvinte pline de har,” etc., etc., dar când continuă să explice în ce fel s-au împlinit aceste cuvinte, imediat creşte tensiunea ca la Nazaret.

Cuvintele s-au împlinit, spune el, în respingerea soliei neprihănirii lui Hristos, în 1888, la Minneapolis. Atunci am părăsit pe Dumnezeul nostru, am respins începutul marii strigări, şi de atunci încoace “am vorbit cu apăsare şi răzvrătire, am cugetat şi vorbit cuvinte mincinoase” despre istoria 1888, împiedicând solia să ajungă la popor.

Consecinţele au fost teribile: “Izbăvirea s-a întors îndărăt şi mântuirea a stat deoparte” aproape 120 de ani. Deoarece adevărul despre solia 1888 s-a poticnit în piaţa de obşte, “neprihănirea nu poate să se apropie,” oricât o momim noi cu tehnici postmoderniste.

Reacţia bisericii la astfel de actualizări ale profeţiei rămâne neschimbată de două mii de ani: câtă vreme profeţia este lăsată în cadrul ei istoric, nicio problemă; dar când este actualizată, aplicată în prezent, reacţia este aceeaşi: “Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie.”

Noi scriem astăzi în analele universului o istorie la fel de importantă ca aceea înregistrată pe paginile Scripturii. Canonul Sfintelor Scripturi nu a fost închis, aşa cum ne place să credem. Marea controversă se apropie de final, iar Dumnezeu continuă să ofere lumină adiţională. El aşteaptă ca vechile adevăruri să fie plasate în cadrul acestei lumini adiţionale, altfel ea se transformă în întuneric.

Doar un ochi critic, luminat de alifia oferită de Martorul Credincios, poate sesiza ce trebuie şi ce nu trebuie acceptat în alcătuirea Actualului Testament. Dar nu există nicio îndoială despre existenţa lui. Fericiţi şi sfinţi cei care participă la scrierea lui, care primesc cu bucurie lumina adevărului prezent şi se dovedesc astfel vrednici de încredere când sunt în joc interese majore.

Vechiul şi Noul Testament au fost alcătuite spre a ne ajuta pe noi să scriem Actualul Testament: “Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor 10:11).

Da, au venit sfârşiturile veacurilor, iar biserica nu mai poate fi lăsată să moţăie sabat de sabat la umbra istoriei trecute, chiar cu riscul de a o tulbura până la mânie.