“Cuvântul despre neprihănire,” în contextul intenţionat de Pavel, se referă explicit la natura şi neprihănirea Marelui nostru Preot, Isus Hristos. Apostolul deplânge abordarea naivă a acestor subiecte esenţiale. El îşi dă seama că nu poate trata subiectele “multe” şi “greu de tâlcuit” al căror timp sosise, din cauza faptului că ei, poporul lui Dumnezeu, ajunseseră “greoi la minte.”

Lucrurile “multe” şi “greu de tâlcuit” în legătură cu natura şi caracterul Mântuitorului nostru rămân şi astăzi pe terenul controversei, iar noi constatăm că ele se află aici din acelaşi motiv. “Greoi la minte” este o formă delicată a expresiei lui Ştefan “tari la cerbice,” căci destinatarii scrisorii lui Pavel se înverşunau să creadă că au înţeles corect Adevărul. Această greutate de minte era rodul sutelor de ani de complacere în superficialitate, de cultivare a unei forme de evlavie, în care cunoaşterea lui Dumnezeu era doar rodul unei expresii colective de credinţă. Fiecare generaţie nouă prelua doctrina la nivelul ei declarativ, doctrină care ajunsese, pe nesimţite, să fie o simplă “învăţătură de datină omenească.”

Probabil datorită aceluiaş motiv, natura neprihănirii lui Hristos este atât de confuză între noi astăzi. Am auzit şi am citit multe declaraţii despre acceptarea soliei “neprihănirii prin credinţă” din 1888, care dovedesc o înţelegere naivă a episodului şi soliei trimisă nouă prin fraţii Waggoner şi Jones. Se consideră că episodul a fost, în general, înţeles corect. Singura dificultate ar fi pluralismul abordărilor, care pun accentul pe aspectele diferite ale acestui capitol “glorios” din istoria noastră denominaţională. Iată câteva exemple:

a) Unii cred că solia prezentată în 1888 era cunoscută. Ei îl citează pe Uriah Smith, care spunea că “Eu cred că sunt dispus să primesc lumină oricând şi de la oricine. Dar ceea ce se pretinde a fi lumină trebuie, pentru mine, să fie în de acord cu Scriptura şi bazată pe raţionament solid, care să convingă judecata, înainte ca să mi se pară şi mie lumină. Iar când vine cineva şi prezintă lucruri pe care eu le ştiu şi le cred de mult timp, îmi este imposibil să numesc aşa ceva lumină nouă” (Uriah Smith către Ellen G.White, 17 februarie 1890).

Alţii cred că solia nu era cunoscută, că tocmai necunoaşterea ei o făcea “solie.” Ei o citează pe Ellen G. White, care spunea că “nu avem nici o îndoială că Domnul a fost cu fratele Waggoner în timp ce vorbea ieri... Întrebarea dumneavoastră este: “A trimis Dumnezeu adevărul? A ridicat Dumnezeu pe aceşti bărbaţi să proclame adevărul?” Eu răspund: Da! Dumnezeu a trimis pe aceşti bărbaţi să ne aducă adevărul, pe care nu l-am fi avut dacă Dumnezeu nu trimitea pe cineva cu el... Eu îl primesc, şi nu îndrăznesc să ridic mâna împotriva acestor persoane, ca şi împotriva lui Hristos, care trebuie recunoscut în mesagerii Săi. Noi am fost în încurcătură, şi am nutrit îndoieli, iar comunităţile noastre sunt gata să piară” (Ms. 2, 1890).

Iar cei despre care vorbea Pavel în versetul citat la început cred că acestea sunt simple accente controversate.

b) Unii cred că, la câţiva ani după sesiunea de la Minneapolis, după ce unii şi-au cerut iertare pentru opoziţia lor faţă de solia Domnului, biserica şi-a însuşit “noul accent” şi de atunci el a devenit proprietatea noastră. Ei îl citează pe L.E.Froom, marele istoric adventist, care spune că “Cei mai mulţi dintre cei care s-au opus la început, au făcut mărturisiri… şi de atunci înainte şi-au încetat opoziţia… Doar un grup mic de “duri” au continuat să o respingă… Acei “unii” care s-au opus, s-au dovedit a fi mai puţini de douăzeci din mai mult de nouăzeci, mai puţin de un sfert. Şi, după Olson, cei mai mulţi dintre aceşti douăzeci au făcut mărturisiri, încetând de a mai fi “opozanţi” şi astfel au devenit “susţinători” (Movement of Destiny, pp. 367-369).

Alţii cred că solia continuă să fie respinsă şi astăzi, afirmând că primirea ei însemna de fapt ploaia târzie şi marea strigare. Ei o citează pe Ellen G. White, care spunea: “Unii au cultivat ură împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să ducă lumii o solie specială. Ei au început la Minneapolis acestă lucrare satanică. Mai târziu, când au văzut şi au simţit demonstraţia Duhului Sfânt că solia este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, căci era o mărturie împotriva lor” (TM 79,80).  “Cine dintre cei care au jucat un rol la sesiunea de la Minneapolis au venit în lumină, ca să primească bogatele comori ale adevărului pe care le-a trimis Domnul din ceruri? Cine a ţinut pasul cu Conducătorul, Isus Hristos? Cine a făcut mărturisiri complete pentru zelul fără pricepere, orbirea, gelozia, bănuiala rea şi împotrivirea faţă de adevăr? Nici unul…” (Letter, 5 octombrie 1892).

Iar cei despre care vorbea Pavel în versetul citat la început cred că acestea sunt simple accente controversate.

c) Unii cred că tensiunea din 1888 nu a fost provocată de respingerea luminii trimisă din cer, ci de “spiritul” mesagerilor prin care a venit ea. Ei îl citează cu plăcere pe A.V.Spalding, care spunea că “El (Jones) nu era doar nepoliticos din fire, dar era şi excentric în vorbire şi maniere… cam nedisciplinat şi trezea resentimente… un om impozant, dar îngust, cu atitudini şi gesturi necivilizate” (Captains of the Host, 591-602).

Alţii cred că “spiritul” care îi anima pe soli era Spiritul lui Dumnezeu, care nu poate trezi resentimente decât celor mânaţi de un “alt” spirit. Ei citează pe Ellen G. White, care spunea: “Nimeni să nu se plângă de servii lui Dumnezeu, care aduc o solie trimisă din ceruri. Nu mai căutaţi greşeli la ei, spunând: “Sunt prea categorici, vorbesc prea dur.” S-ar putea să vorbească dur, dar nu este oare necesar? Dumnezeu va face să ţiuie urechile ascultătorilor, dacă ei nu vor dori să asculte vocea şi solia Sa… Pastori, nu dezonoraţi pe Dumnezeul vostru şi nu întristaţi pe Duhul Sfânt, făcând comentarii asupra căilor şi manierelor oamenilor pe care i-a ales El. Dumnezeu cunoaşte caracterul. El vede temperamentul oamenilor pe care i-a ales. El ştie că doar oameni serioşi, fermi, hotărâţi, cu convingeri puternice, vor vedea lucrarea aceasta în importanţa ei vitală, şi vor pune o astfel de fermitate şi hotărâre în mărturiile lor, încât vor dărâma barierele Satanei” (TM 410, 412, 413). “Nu voi putea uita niciodată experienţa pe care am avut-o la Minneapolis, sau lucrurile care mi-au fost descoperite cu privire la spiritul care îi stăpânea pe oameni, la cuvintele rostite sau acţiunile întreprinse în ascultare de puterile răului...La acea întâlnire ei au fost însufleţiţi de un alt spirit, şi nu au înţeles că aceşti tineri au fost trimişi de Dumnezeu cu o solie pe care ei au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, fără să priceapă că inteligenţele cereşti privesc la ei... Eu ştiu că atunci Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” (Letter 24, 1892).

Iar cei despre care vorbea Pavel în versetul citat la început cred că ele sunt simple accente controversate, nereuşind să vadă “lucrarea aceasta în importanţa ei vitală.”

Acestea sunt mai mult decât accente controversate. Ele sunt frontiera netrecută din faţa bisericii. În 1888 ni s-a oferit ocazia veacurilor, solia care ne-ar fi dus imediat în mult aşteptata atmosferă a ploii târzii şi marii strigări, deoarece ea deschidea perspectiva nouă şi necunoscută a neprihănirii lui Hristos în contextul zilei ispăşirii. Ceasul judecăţii lui Dumnezeu începuse de peste patruzeci de ani, iar martorii Săi în acest proces nu ştiau nimic despre “chipul mai proeminent” al lui Isus, pledând alături de martorii acuzării.

O evaluare corectă a biruinţei lui Satana în 1888 ne-ar fi ajutat să vedem că ea însemna, în realitate, o lungă perioadă de privare de libertate pentru Cel acuzat, care S-a trezit încă o dată “dispreţuit şi părăsit de oameni.” Nereuşind să convingă biserica, şi deci lumea, că El nu este persoana pe care o cunosc ei, procesul a trebuit amânat, cu tragicele consecinţe care au decurs de aici.

Fiind neobişnuiţi cu “cuvântul despre neprihănire,” majoritatea membrilor bisericii consideră că trecutul recent al istoriei noastre nu este esenţial pentru generaţia prezentă. La fel socotesc şi evreii timpului nostru. Ei apelează la cele mai fanteziste manipulări ale Scripturii spre a evita Golgota. Dar noi suntem convinşi că Israelul (după trup) de astăzi, ca să-L descopere pe Mesia, are de făcut un drum înapoi lung de 2000 de ani. Pocăinţa lor aşteaptă la Golgota. Oricât de repede şi mult ar merge “înainte,” evreii de astăzi nu îşi pot regăsi identitatea decât prin întoarcere. Cu cât vor înainta mai mult, cu atât întoarcerea va fi mai grea.

Deşi nu vedem acest lucru, la fel se întâmplă cu biserica rămăşiţei. Cu cât vom înainta mai repede, cu atât mai grea va fi întoarcerea. Şi noi, ca şi ei, am răstignit pe Cineva acum peste 100 de ani. Ar fi bine să ne gândim serios dacă este potrivit să continuăm pe acest drum al negării şi disculpării. Iudeii au aşteptat, an după an, să se întâmple un miracol care să le spele ruşinea. Au trecut 2000 de ani şi miracolul nu s-a produs, căci, pentru ei, miracolul ar fi fost o întoarcere în istorie, cu toate durerile şi ruşinile ei.

Şi noi aşteptăm an după an să apară miracolul care să ne justifice numele şi naţiunea. Dacă nu vrem să treacă şi peste noi 2000 de ani, ar fi cazul să scrutăm cu mare seriozitate şi obiectivitate istoria noastră recentă. S-ar putea ca în acest demers, prin întrebuinţare, judecata noastră să se deprindă să deosebească realitatea de fantezie, şi poate că vom aprecia corect valoarea avertizării solemne:

“Tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies, Vol. 6, p.20).