Autori preferaţi

DE LA BABILON LA NOUL IERUSALIM

originea babilonului

A. T. Jones

BABILONUL biblic străbate aproape de la începutul Bibliei până la sfârşitul ei.

În principiu, în spirit şi în dezvoltare, el este acelaşi Babilon de la un capăt la altul.

Deşi la prima vedere s-ar părea că există două asemenea cetăţi, în realitate există unul şi acelaşi Babilon, manifestat în două feluri. În felul acesta, atât Babilonul din vechime, cât şi cel din zilele de pe urmă, reprezintă unul şi acelaşi produs – un produs al forţelor care se află dincolo de cortină şi care formează adevăratul Babilon. Ceea ce formează Babilonul este lucrarea forţelor spirituale şi intelectuale din lumea aceasta. Aici se află izvorul a tot ceea ce reprezintă Babilonul: aici, în aceste forţe şi în lucrarea lor se găseşte adevăratul Babilon.

Trebuie să avem totdeauna în minte gândul că primul cuvânt din inscripţia divină care descrie Babilonul din zilele de pe urmă, este TAINA. Această caracteristică îi aparţine în mod strict de la început până la sfârşit; Babilonul trebuie studiat totdeauna ţinând cont de această caracteristică.

Să începem cu originea Babilonului:

“Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: ‘Haide să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc.’ Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: ‘Haide să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului’” (Gen 11:1-4).

Primul element din acest plan care a dus la apariţia Babilonului a fost mândria – “Să ne facem un nume.” Această caracteristică a însoţit-o mereu: Babilonul este o “ea.” Şi când se spune clar adevărul despre ea, ea este “cea mai mândră” [KJV], “o, tu, cea mai mândră” şi “s-a slăvit pe sine însăşi” (Ier 50:31,32; Apoc 18:7).

Şi este un egoism absolut şi o mândrie exclusivă: “Eu şi numai eu” (Is 47:8,10). Şi această mândrie se manifestă în special împotriva Domnului: “S-a semeţit împotriva Domnului” (Ier 50:29).

Şi aşa a fost de la început. O inscripţie găsită printre ruinele Babilonului, pe malul Eufratului, descrie construirea turnului şi amestecarea limbilor: “Babilonul corupt păcatul a ales, şi atât cei mici, cât şi cei mari s-au amestecat pe ziduri. Cu violenţă au luptat împotriva Lui.”

A doua caracteristică manifestată în acest început este centralizarea: “Ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.” Iar prin această centralizare se urmărea dominaţia. Deşi acest efort deosebit pentru centralizare şi stăpânire a fost întrerupt prin încurcarea limbilor şi împrăştierea pe întregul pământ, totuşi au rămas mândria, spiritul şi ambiţia pentru centralizare şi stăpânire; şi astfel că la Babel s-a format prima împărăţie, putere regală de stat, împărăţie şi imperiu.

Nimrod “a început să fie puternic” – sau a fost primul om puternic – “pe pământ… El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear” (Gen 10:8,10).

Şi aceasta s-a petrecut în acelaşi spirit al “mândriei împotriva Domnului” şi al “luptei cu violenţă împotriva Lui.” Înaintea lui nici un conducător nu a purtat sau a pretins titlul sau rangul de rege; ci numai de “reprezentant” al zeului, care era considerat rege. Aceasta arăta clar perioada când Dumnezeu era cunoscut ca Rege şi Conducător adevărat. Iar această perioadă era aşa de recentă, încât nici cei idolatri nu se îndepărtaseră de Dumnezeu atât de mult încât să aibă îndrăzneala de a pretinde rangul şi titlul de rege. Dar Nimrod a fost primul om din lume care a avut îndrăzneala de a face acest lucru.

Numele Nimrod semnifică “rebeliune, sfidare” sau “un rebel extrem de nelegiuit.” El a pretins a avea autoritate asupra religiei şi asupra tuturor celorlalte lucruri şi prin forţă i-a obligat pe toţi să se supună religiei idolatre pe care o impusese.

Expresia “el a fost un viteaz vânător înaintea Domnului” implică faptul că a fost un vânător de oameni, un persecutor, prigonindu-i şi obligându-i pe oameni să se supună autorităţii sale de conducător, şi religiei sale ca lui Dumnezeu. Traducerea Spurrell sună aşa: “El a fost un tiran asupritor înaintea lui Iehova.”

A fost primul care a pus bazele puterii centralizate a unui guvern, împărăţii, stat organizat. După potop, prin popularea pământului, întreaga guvernare care se găsea în afara celei părinteşti era individuală – auto-guvernare. Exista societate, dar nu şi stat. Pământul era la dispoziţia tuturor; nu existau graniţe. Însă se manifesta o îndepărtare de Dumnezeu, şi o apropiere de idolatrie, violenţă, dominare şi pierdere a stăpânirii de sine.

“Odată cu stabilirea împărăţiei lui Nimrod, întreaga lume a intrat într-o nouă perioadă istorică. Sub conducerea lui, lumea a cunoscut un nou sistem de relaţii între guvernator şi guvernaţi. Autoritatea conducătorilor de mai înainte se sprijinea pe sentimentul apartenenţei la o seminţie, iar promovarea conducătorului seminţiei era o imagine a controlului părintesc. Nimrod, dimpotrivă, stăpânea atât peste teritoriu, cât şi peste locuitorii ce-l ocupau, fără să ţină seama de legăturile de rudenie. Până în acest moment existau seminţii – familii lărgite – societate; acum exista o naţiune, o comunitate politică – statul. Istoria politică şi socială a lumii de aici înainte este distinctă, dacă nu chiar complet diferită.”

Cetăţile Babel, Erec, Acad, Calne, şi teritoriul lor, au constituit “începutul împărăţiei lui;” şi el a transformat-o în imperiu, acoperind cea mai mare parte a Mesopotamiei. Căci “din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah” (Gen 10:11,12; ASV).

Astfel, la Babel, Nimrod a fost fondatorul statului, împărăţiei, stăpânirii mondiale şi al imperiului.

Când Nimrod a murit şi imperiul său s-a destrămat, aceasta nu a făcut decât să ofere posibilitatea altor oameni să repete istoria împărăţiei şi a imperiului, de la Ur, Acad, Elam, Egipt şi Asiria, până la marele Babilon al lui Nebucadneţar, în care mândria, imperiul, puterea şi slava mondială au atins apogeul (Dan 4).

Şi era la fel, atât în spirit, cât şi în practică, căci era “ciocanul întregului pământ” care “în urgia lui, lovea popoarele, cu lovituri fără răgaz,” astfel că era “cel mai grozav dintre popoare” (Ier 50:23; Is 14:6; Ez 30:11).

Şi era exact la fel şi în religie, şi împotriva Domnului (Dan 3).