Pana cărturarilor noştri s-a pus deseori la lucru, spre a apăra doctrina de noile raze de lumină pe care Dumnezeu dorea să le trimită poporului Său. Când inima miresei Lui era „din tălpi şi până în creştet” afectată de neputinţa de a produce neprihănire cu o natură despărţită de Dumnezeu, pana mincinoasă a cărturarilor se punea la lucru, spre a masca adevărata problemă: „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: ‚Pace! Pace!’ Şi totuşi pace nu este” (Ier 8:11).

La fel s-a pus la lucru pana mincinoasă a cărturarilor şi în timpul nostru, când Domnul a dorit din nou să Se descopere poporului Său, spre a pregăti nunta Mielului.

Mesagerii Lui din 1888, oameni „cu acreditare divină,” spuneau bisericii că Hristos era un membru al familiei omeneşti, Fratele nostru mai mare, din „sămânţa lui David” după trup. Ceea ce era diferit, UNIC la El, era faptul că Tatăl locuia în El, că era o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul, aşa cum deseori explica El Însuși originea faptelor Sale miraculoase.

Până atunci, biserica nu crezuse că Hristos putea fi „unul dintre noi” în ce priveşte natura Sa umană, deoarece, dacă ar fi fost aşa, ar fi păcătuit şi El ca şi noi. Când zvonurile despre solia Jones-Waggoner au început să se răspândească în biserică, mulţi au fost tulburaţi de ideea că natura umană a lui Hristos nu era cu nimic deosebită de natura fraţilor Lui. Auzind că sora White este de partea celor doi soli în acest conflict, ei îşi manifestau nedumerirea şi dezaprobarea în scris:

„Am primit scrisori în care se afirmă că Hristos nu a putut să aibă aceeaşi natură ca şi omul, căci, dacă ar fi avut aceeaşi natură, El ar fi căzut sub aceleaşi ispite.

„Dacă nu ar fi avut natura omului, El nu ar fi putut fi exemplul nostru. Dacă nu ar fi fost părtaş naturii omeneşti, El nu ar fi putut fi ispitit aşa cum este omul. Dacă nu ar fi fost posibil să cedeze ispitei, El nu ar fi putut să fie ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să ducă bătăliile în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui spun că umanitatea trebuie să copieze modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină. Oamenii pot avea o putere de a rezista răului, o putere pe care nici moartea, nici iadul nu o pot stăpâni; o putere care îi va aşeza în locul în care ei vor birui aşa cum a biruit Hristos” (SM 1, 408-409).

În faţa unei astfel de mărturii incontestabile, pana mincinoasă a cărturarilor s-a pus la lucru, producând o confuzie ce persistă până astăzi în teologia adventistă. Ei au întors din condei semnificaţiile expresiilor folosite, schimbând subiectul şi terfelind astfel întregul concept.

Solia 1888 vorbea despre natura umană a lui Hristos, nu despre natura Lui, în general. Sigur că natura lui Hristos este unică. De la căderea lui Adam în păcat, nicio fiinţă de pe pământ nu a mai fost părtaşă de natură divină. Şi unicitatea în această privinţă se păstrează încă, deoarece după El nimeni nu a mai fost făcut părtaş de natură divină. Şi până la Ziua Ispăşirii finale, până la nunta Mielului, nimeni nu va mai fi făcut părtaş de natură divină. În acest sens, da, Hristos este încă unic.

Dar nu Dumnezeu a plănuit aşa. Se întâmplă astfel deoarece poporul Său s-a lăsat amăgit de diavolul, care a reuşit „în mare măsură” să acopere în ceaţă scopul lui Dumnezeu cu omul, de la generaţia Cincizecimii până astăzi. Acele adevăruri zac şi acum „ascunse şi neînţelese” prin arhivele poporului sfânt.

Dumnezeu dorea să realizeze nunta chiar cu biserica apostolică, Efesul. Dar ea „şi-a pierdut dragostea dintâi.”

Apoi a încercat cu poporul advent, în perioada 1844-1888, dar şi de data aceasta poporul nostru s-a dovedit „nedemn de încredere când sunt în joc interese majore.”

Rezultatul a fost că nunta este amânată de mai bine de 120 de ani, iar biserica întreţine încă imaginea deformată de pana cărturarilor despre natura umană a lui Hristos.

Dacă natura lui Hristos este, din păcate, încă unică, natura Lui umană nu este deloc unică, deoarece nu există decât o singură natură umană, aceea păcătoasă, despărţită de Dumnezeu, pe care o cunoaştem cu toţii foarte bine. Chiar şi Evanghelia spune că Hristos n-avea trebuinţă să-i spună cineva ce este în om, deoarece ştia El însuşi din proprie experienţă.

Ca Hristos să aibă o natură umană unică, ea trebuia adusă din altă parte, sau creată special, aşa cum spune dogma papală a concepţiei imaculate. Dacă ar fi aşa, spunea serva Domnului în pasajul citat mai sus, Hristos nu putea să ne fie de niciun ajutor, şi prin urmare nu era cazul să Se nască aici. Dumnezeu putea foarte uşor să ne „îndreptăţească” printr-un decret divin, şi să evite tot şirul de ceremonii obositoare, toată această dramatizare inutilă, lipsită complet de orice sens.

Natura umană a lui Hristos este natura umană a oricărui copil al lui Adam. Ce a moştenit omenirea de la Adam, aceea a moştenit şi Hristos, iar apostolii tocmai de aceea s-au obosit să ne informeze cu privire la linia Sa genealogică, un amestec de bravi şi derbedei care n-au lăsat neexperimentată niciuna dintre mojiciile naturii umane despărţite de natura divină.

Inspiraţia ne spune că era o umilinţă profundă ca divinitatea să vină şi să locuiască într-o natură ca aceea a lui Adam înainte de căderea în păcat; dar în Hristos, Dumnezeu a coborât mult mai profund, venind să locuiască după ce acea natură fusese terfelită de patru mii de ani de păcat şi degenerare. Ascultaţi:

„Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini să ia natura omului, chiar şi atunci când Adam se afla, inocent, în Eden. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii marii legi a eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele, şi să ne dea o pildă de viaţă fără păcat” (DA 48).

Aceasta a fost natura umană a lui Hristos, singura natură umană pe care a cunoscut-o omenirea după căderea lui Adam. Nu este deloc unică, aşa cum doresc să o dreagă cărturarii şi pana lor mincinoasă. Ceea ce este unic cu privire la Hristos, şi aceasta ar trebui să ne umple de ruşine, este că scopul lui Dumnezeu realizat în El nu poate fi încă repetat în poporul Său.

Unicitatea Sa este eşecul nostru, şi de aceea timpul s-a blocat. Hristos nu poate reveni deoarece nunta nu a avut loc, şi este mereu împinsă în viitor de un popor care se lasă dus în necurmate rătăciri cu privire la natura Fratelui lor mai mare.

Timpul va dovedi însă că pana mincinoasă a cărturarilor s-a pus degeaba la lucru (Ier 8:8), că „legea Dumnezeului nostru este cu noi” a fost o lozincă mincinoasă, şi că ei în tot acest timp s-au închinat „oştirii cerului” la fel de profund şi zelos ca toţii închinătorii lui Baal din orice vreme.