Dacă doctrina sanctuarului este busola pentru navigatorii ultimei generaţii, tot aşa viziunea cu cele două tronuri este harta. Doar folosind aceste două instrumente vor reuşi ei să comunice bisericii şi lumii urgenta solie a îngerului al treilea.

Temelia credinţei noastre, Daniel 8:14, spune că la 2300 de ani după decretul pentru rezidirea Ierusalimului, adică în 1844, sfântul locaş va fi curăţit. Această lucrare era oglindită în ceremonia străveche a Zilei Ispăşirii, când sanctuarul era curăţit de păcatele poporului, iar acesta era eliberat: „Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Lev 16:30). Anul 1844 este vital în ecuaţia marii controverse, şi este deplorabil că acest eveniment este tratat cu o tot mai vizibilă indiferenţă. Curăţirea sanctuarului este busola care arată drumul către casă, pe învolburata mare a teologiilor contradictorii ale frăţiei ecumenice globale.

Ridicată la înalta cinste de a prezenta lumii scopul etern al lui Dumnezeu, bisericii rămăşiţei i s-a oferit şi harta, adică viziunea cu cele două tronuri, despre care am scris în câteva rânduri [aici] [aici].

Viziunea se referă direct şi explicit la Ziua Ispăşirii începută în 1844, spunând că momentul tratat acolo are loc în următorul cadru: „Am văzut un tron, iar pe el stăteau Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos… Înaintea tronului se aflau poporul advent, biserica şi lumea.”

Aceasta înseamnă întreaga biserică creştină, adică Filadelfia, restul lumii, şi urmaşii lui Miller, oamenii care îşi legaseră viaţa de a doua venire a lui Hristos, numiţi aici „poporul advent.” Deşi toţi se aflau înaintea tronului, viziunea specifică un detaliu: Doar „o grupare” erau plecaţi înaintea tronului, adică dădeau importanţă lucrării care se realiza pe acel tron.

Viziunea cu cele două tronuri se sfârşeşte însă abrupt, ca o foarfecă blestemată a timpului ce decupează tocmai finalul glorios pe care ni-l dorim.

Acest final abrupt este însă explicaţia sigură pentru prelungirea excesivă a planului de mântuire, pentru „întârzierea” despre care a vorbit Hristos în pildele Sale despre nuntă.

Viziunea vorbeşte despre faptul că Tatăl „S-a ridicat” de pe tronul pe care stătuse până în 1844, adică a încetat lucrarea de iertare realizată în Sfânta, prima încăpere a Sanctuarului. Sinonimă cu lucrarea de peste an din doctrina sanctuarului pământesc, în care păcătosul mărturisea păcatul pe capul victimei, iar păcatul era transferat asupra sanctuarului, această fază a planului de mântuire se încheiase. Acum venise timpul pentru faza a doua, şi anume ştergerea păcatelor descrisă, în tip, prin eliberarea poporului, trupul lui Hristos, de păcat.

Tatăl S-a ridicat de pe tronul din Sfânta, şi a intrat în Sfânta Sfintelor, adică metafora pentru începerea ştergerii păcatelor.

Curând Isus S-a ridicat şi El de pe tron, iar „o mare parte” a celor care stăteau plecaţi în faţa tronului s-au ridicat şi ei şi au urmat pe Tatăl şi Fiul în noua lor lucrare, ultima fază a planului de mântuire.

Şi acum vă rog să notaţi ce se întâmplă:

“Cei care s-au ridicat împreună cu Hristos îşi ţineau privirile aţintite asupra Lui pe când părăsea tronul, iar El i-a condus puţin; apoi El a ridicat braţul, şi s-a auzit vocea Lui spunând: ‘Aşteptaţi aici, Eu intru la Tatăl să primesc împărăţia. Păstraţi hainele neîntinate, iar Eu Mă voi întoarce de la nuntă, şi vă voi lua cu Mine.’”

Expresia „îşi ţineau privirile aţintite asupra Lui” explică uimirea şi confuzia lor referitoare la aceste două faze; nu înţelegeau de ce este nevoie de părăsirea tronului acela, şi ce urma să se întâmple acum, cu Tatăl şi Fiul aşezaţi în Sfânta Sfintelor.

Domnul a înţeles tulburarea lor, şi le oferă explicaţia, vitală pentru noi:

„Aşteptaţi aici, Eu intru la Tatăl să primesc împărăţia. Păstraţi hainele neîntinate, iar Eu Mă voi întoarce de la nuntă, şi vă voi lua cu Mine.”

Uimitor, nu? Noi credeam că Hristos a primit împărăţia când S-a înălţat la cer, după înviere. Dar aici se spune că El primeşte împărăţia atunci când are loc „nunta.”

Urmaşii Lui trebuiau să aştepte „aici,” adică realizarea nunţii, momentul în care Hristos primea împărăţia. Numai după aceea era posibil să revină a doua oară, spre a-i lua acasă şi pe ei.

Au trecut 150 de ani de la această viziune, şi Hristos nu a revenit. Motivul este evident: El nu a primit împărăţia, deoarece nu a avut loc nunta, adică unirea dintre divin şi uman (COL 307).

Biserica rămăşiţei recunoaşte - evident - că revenirea încă nu a avut loc, dar are explicaţii confuze, care uneori merg până la absurd, despre motivele acestei amânări. Ba uneori explicaţiile devin neobrăzate, sugerând că Dumnezeu este de vină pentru întârziere.

Harta oferită nouă în viziunea despre cele două tronuri descoperă însă un motiv complet diferit de ceea ce se cultivă printre noi ca fiind cauzele întârzierii. Finalul viziunii este tulburător, dovedind că solia Martorului Credincios nu a fost ascultată, şi astfel ne aflăm în opoziţie cu scopurile şi dorinţele lui Dumnezeu.

Iată cum sună acest final de viziune:

“M-am întors să privesc la gruparea care rămăsese plecată înaintea tronului. Ei nu ştiau că Isus a plecat. Satana s-a prezentat aşezat pe tron, încercând să ducă mai departe lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind spre tron şi rugându-se: ‘Tată, dă-ne duhul Tău!’ Atunci Satana a suflat asupra lor influenţa lui nesfântă. În ea era lumină şi multă putere, dar nu dragoste scumpă, bucurie şi pace. Scopul lui Satana era să-i ţină în amăgire, şi să-i atragă înapoi prin amăgire pe copiii lui Dumnezeu. Am văzut cum unul după altul părăseau gruparea celor care se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor dinaintea tronului; şi imediat primeau influenţa nesfântă a lui Satana” (Day Star – 14 martie 1846).

Succesiunea evenimentelor este precis descrisă:

- Satana a preluat lucrarea lui Dumnezeu, pentru cei care nu L-au urmat în Sfânta Sfintelor.

- Asupra lor a suflat o „influenţă nesfântă,” adică oferă lumină şi putere falsă, spre a le da senzaţia că ei slujesc lui Dumnezeu.

- Prin acest elan religios el urmărea să-i „atragă înapoi” la el pe cei care urmaseră pe Isus în Sfânta Sfintelor, şi aşteptau acolo ca El să primească împărăţia.

Poporul nostru spune că schema ticăloasă nu a reuşit.

Viziunea nu spune aşa, şi aceasta este dovada zdrobitoare că suntem în beznă, că nu percepem corect realitatea, şi că ne închinăm unui hristos fals fără să ştim. Ascultaţi şi uimiţi-vă de groază:

„Am văzut cum unul după altul părăseau gruparea celor care se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor dinaintea tronului; şi imediat primeau influenţa nesfântă a lui Satana.”

Aceasta este, descrisă cu o exactitate uimitoare, istoria noastră de după 1888. Nu toţi deodată, ci „unul câte unul,” am părăsit speranţele unei lucrări speciale în Sfânta Sfintelor, şi ne-am întors la harul ieftin predicat lumii creştine de diavolul aşezat pe tronul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes 2:4; Eze 28:2). Nu credem şi nu predicăm despre nuntă, şi nici nu visăm că aceasta ne privește personal. Hristos nu se căsătoreşte cu Noul Ierusalim din ziduri şi palate, chiar dacă ele sunt de aur. Cetatea este poporul Său, pe care trebuie să-l facă părtaş de natură divină, şi doar astfel Hristos poate primi împărăţia. Mai precis, Hristos poate trece de la statutul de Mare Preot la cel de Împărat doar atunci când Împărăţia s-a format, s-a realizat, când sfinţii ultimei generaţii au fost eliberaţi de păcat şi în ei cele două naturi s-au unit.

Astăzi, în 2008, care este situaţia? Realitatea din viziune s-a blocat în punctul mort de la final. Nunta nu a avut loc, Hristos nu a primit împărăţia, iar motivul este clar: unul câte unul poporul Său a părăsit locul unde are loc nunta. Mireasa lui Hristos s-a întors la tronul din Sfânta, visând să ajungă în împărăţie sub acoperirea mijlocirii lui Hristos, aşa cum a fost până în 1844.

Pare uimitor, şi puţini sunt dispuşi să-l suspecteze pe Baal de asemenea performanţe spectaculoase. Dar ei uită „isprăvile lui trecute,” cum a amăgit timp de generaţii pe poporul lui Dumnezeu, făcându-i să creadă că se închină lui Iehova, când în realitate erau slujitorii lui devotaţi. Ei uită, desigur, de isprava lui cu generaţia lui Ilie, sau cu generaţia care L-a răstignit pe Hristos. Ei uită isprava lui cu biserica apostolică, pe care a garat-o pe linie moartă pentru mai bine de o mie de ani, când omenirea a zăcut în bezna papală a evului mediu.

Şi deoarece ei uită aceste isprăvi, le este greu să creadă această ultimă ispravă, că ne-a făcut să ne întoarcem, „unul câte unul,” la tronul ocupat de el, şi astfel să-L lăsăm pe Hristos singur în Sfânta Sfintelor, fără mireasă pentru nuntă, şi deci fără împărăţie şi tron.

Vă imaginaţi, în asemenea situaţie cumplită, ce fals trebuie să sune la urechile universului festivalurile şi sărbătorile noastre, corurile şi slujbele pretenţioase, darurile şi lucrarea noastră misionară, faptele bune şi tot circul părtăşiei cu bisericile surori. Isaia (cap 1) şi Amos (cap 5) au scris pentru învăţătura noastră, dar cine este dispus să creadă că aceasta este starea bisericii de azi?

Hristos bate la uşă, dorind să ne facă părtaşi de natura Sa, iar invitaţia încă răsună zadarnic: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă” (Mat 22:4).

De aceea, aproape de sfârşitul vieţii, mesagerul Domnului spunea bisericii Sale: „Dezamăgirea lui Hristos este imposibil de descris” (RH, 15 decembrie 1904). Apoi adăuga:

„Fraţii şi surorile mele, umiliţi-vă inimile înaintea Domnului. Căutaţi-L cu ardoare. Am o dorinţă puternică de a vă vedea umblând în lumină, după cum El este în lumină. Mă rog fierbinte pentru voi. Dar nu pot să nu observ că lumina pe care mi-o dă Dumnezeu nu este primită bine de pastorii şi comunităţile noastre. Voi aţi părăsit dragostea dintâi. Neprihănirea voastră nu este haina de nuntă. Eşecul de a urma lumina clar descoperită a adevărului este cel mai mare pericol al nostru. Solia către biserica Laodicea descoperă starea noastră ca popor” (idem).

Da, cel mai mare pericol al nostru, care nu a putut fi evitat, a fost că, aruncând la gunoi harta şi busola, nu am mai putut urma „lumina clar descoperită” despre importanţa copleşitoare a nunţii, dragostea dintâi care ne-a propulsat pe scenă, şi astfel ne-am întors la tronul părăsit de Hristos. De pe acest tron diavolul suflă asupra închinătorilor un amestec ciudat de adevăr şi eroare, un cocktail de sloganuri religioase şi nelegiuirea cea mai grosolană, şi care nu poate duce niciodată la desăvârşirea cerută de cugetul nostru.

Dar este o veste bună pe care nu o pot evita: În ultimul timp, observ cu bucurie indescriptibilă cum, unul câte unul, folosind harta şi busola, oameni din biserică se întorc din nou la tronul din Sfânta Sfintelor, la locul preţios şi sfânt unde Hristos spusese părinţilor noştri să aştepte puţin.

Unul câte unul descoperă că pe tronul din Sfânta nu se mai află Hristos, şi se decid să facă drumul înapoi, sub presiunea formidabilă a dispreţului colectiv, sub anatema teologică emisă de activiştii profesionişti.

Unul câte unul constată că neprihănirea pe care contează ei nu este haina de nuntă, şi astfel descoperă cu bucurie haina neprihănirii lui Hristos.

Unul câte unul se întorc de la fineţurile teologice şi literare pe care le-au numit hrană spirituală, cu care au fost hrăniţi toată viaţa lor, şi se apleacă tot mai serios către simplitatea lui Hristos, descoperită în scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.

Mă simt onorat să fiu o parte, neînsemnată şi nevrednică, a vocii care cheamă pe scumpul popor al lui Dumnezeu înapoi la uşa Sanctuarului, uşă la care încă ne aşteaptă Hristos, şi pe care am părăsit-o din dragoste pentru Babilon.

Aşa dispreţuite cum sunt acum, harta şi busola se vor dovedi, în final, salvatoare.