La începutul acestui an s-a stins din viaţă Sir Edmund Hillary, legenda vie a cuceririlor montane de pe “acoperişul lumii,” cum este numit platoul himalaian.

Pe 29 mai 1953, la vârsta de 33 de ani, Edmund Hillary, însoţit de şerpaşul Tenzing Norgay, a păşit pe cel mai înalt pisc montan, faimosul și necuceritul Chomolungma. Ei erau membri ai celei de-a noua expediţii britanice pe Everest, condusă de John Hunt.

La expediţia din 1953 au participat peste 400 de persoane, dintre care 382 erau şerpaşi. Vestea cuceririi Everestului a ajuns la Londra chiar în ziua încoronării Reginei Elisabeta a II-a, iar la întoarcere, când expediţia condusă de Hunt a ajuns în Kathmandu, Edmund Hillary a aflat că a devenit Sir Edmund Hillary. Imperiul a dorit să onoreze marea performanţă a lui Hillary, care a devenit erou în patria lui şi o personalitate mondială extrem de onorată de-a lungul întregii lui vieţi.

Puţini oameni ştiu însă că această glorie se datorează în cea mai mare măsură unor oameni despre care nu se face prea mare publicitate. Puţini se gândesc la faptul că fără ajutorul vital al şerpaşilor, alpiniştii eroi n-ar avea nicio şansă să le apară numele la gazeta de perete a civilizaţiei.

Şerpaşii sunt locuitorii celei mai înalte zone montane din Himalaia. Ei sunt folosiţi ca purtători de poveri şi călăuze pentru expediţiile organizate aici. Sunt renumiţi pentru rezistenţa excepţională la efort, pentru capacitatea de a se adapta perfect în zona de aer rarefiat a înălţimilor montane şi pentru pretenţiile modeste în ce priveşte alimentaţia zilnică pe timpul expediţiei.

În timp ce organizatorii şi alpiniştii profesionişti au doar grija pioletului, a binoclului şi eventual a unei măşti de oxigen, şerpaşii duc în spate zeci de kilograme de echipament şi alimente, fără de care expediţia nu ar avea nicio şansă de reuşită. Pe lângă rolul de purtători de poveri, ei mai au şi responsabilitatea călăuzirii expediţiei pe cel mai bun drum către baze, punctele de atac ale piscurilor ce trebuiesc cucerite. Orice abatere de la drumul corect poate duce la amânarea, sau chiar anularea întregului proiect.

Dar când expediţia a luat sfârşit, încununată de succes, nimeni nu mai vorbeşte despre şerpaşi. Eroi şi cavaleri devin unii care au urcat muntele cu mâinile în buzunare, călăuziţi şi căraţi în spate de alţii.

La fel este şi cu poporul care va cuceri piscul final al desăvârşirii. El este destinat la glorie, la încoronare, dar cei care îl vor duce acolo sunt purtătorii de poveri, şerpaşii Domnului, oameni capabili să respire aerul rarefiat al înălţimilor fără să se sufoce, dispuşi să ducă în spate poverile altora fără să se plângă sau să se prăbuşească. În plus, ei mai au şi responsabilitatea de a urmări calea consacrată, atenţi permanent să nu se abată de la ea în mijlocul multiplelor pericole ale ascensiunii.

Şerpaşii Domnului din trecut şi-au făcut datoria, chiar dacă generaţia lor nu a recunoscut valoarea muncii depuse de ei. Moise, Ilie, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Ezra, Amos, Osea, toţi aceşti purtători de poveri au dus pe Israel la slava zămislirii “copilului de parte bărbătească” (Apoc 12:5.13), în condiţii extreme, sub presiuni de neimaginat, mânaţi doar de speranţa că odată, cândva, din acest popor va răsări Odrasla, “sămânţa femeii” care va zdrobi capul şarpelui.

Acest gen de bucurie a strălucit recent în sufletele a doi purtători de poveri, Jones şi Waggoner. Domnul le-a încredinţat povara unei foarte preţioase solii, iar ei au înţeles că solia aduce mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit. Ştiau că o asemenea prezentare a caracterului lui Dumnezeu va da naştere Miresei lui Hristos, şi va aduce nunta Mielului. Chiar Domnul, prin slujitoarea Sa aleasă, îi numeşte pe cei doi „purtători de poveri,” şerpaşii Domnului pentru un popor destinat să devină Mireasa lui Hristos.

Scriind despre înverşunarea cu care era respinsă lumina trimisă prin cei doi soli, Ellen White scria unor conducători ai bisericii din vremea ei:

„Cel mai dificil lucru din lume este să convingi pe cineva care nu vrea să fie convins. În loc de a se angaja cu toată inima în această lucrare, ei se dau înapoi, sperând şi rugându-se ca cei pe care i-a trimis Domnul să nu aibă succes, căci dacă purtătorii de poveri ar avea succes, aceasta ar fi dovada că cei ce s-au îndoit sunt greşiţi” (The Ellen G. White 1888 Materials, 428).

Expediţia din 1888 a eşuat. Încercarea lui Dumnezeu de a duce biserica rămăşiţei pe vârfurile ameţitoare ale Zilei Ispăşirii pentru cei vii s-a lovit de ortodoxia clericală care nu este dispusă să permită lui Dumnezeu să vorbească decât pe canalele oficiale. Biserica s-a întors în pustie, învârtindu-se în jurul muntelui fără niciun rost.

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a renunţat la scopul Său. El trebuie să prezinte universului o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef 5:27), pregătită pentru Nunta Mielului, pe care Balaurul să nu o poată dovedi mincinoasă. Doar Nunta, unirea dintre divin şi uman, poate pune punct marii controverse, fiind ultima demonstraţie că părtăşia cu natura divină este singura cale prin care fericirea şi libertatea pot produce un univers în pace.

Aşa lumească şi imatură cum pare acum, biserica rămăşiţei trebuie să ajungă la nuntă, iar în acest scop Domnul va pune din nou povara soliei neprihănirii lui Hristos pe umerii şerpaşilor Săi. Dar nu, nu ca să facă din ei eroii credinţei, vedete evlavioase, o elită spirituală în faţa căreia să se plece recunoscătoare biserica şi lumea.

Rolul lor va fi acela de purtători de poveri, şerpaşii rămăşiţei poporului sfânt, rămăşiţă destinată slavei orbitoare a reproducerii desăvârşite a caracterului lui Hristos în poporul Său.

Sunt aleşi ei şi nu alţii deoarece au căpătat o rezistenţă deosebită la efort, în aerul rarefiat şi pur al neprihănirii lui Hristos în care trăiesc zi de zi, au frecventat cărările muntelui casei Domnului şi cunosc bine amplasamentele corecte pentru tabără.

În plus, nu sunt pretenţioşi, capricioşi, când este vorba de hrana alocată lor, sau nemulţumiţi de rolul de hamal care li s-a acordat. Ei şi-au înţeles corect misiunea, aceea de a duce Mireasa lui Hristos pe acoperişul lumii, şi şi-au asumat acest rol fără condiţii sau vise de slavă deşartă. Chiar dacă Mireasa merge spre vârf fluierând şi jucându-se cu pioletul, chiar dacă mai pretinde câteodată să fie dusă în braţe că a obosit, ei nu abandonează misiunea şi nici nu se răzvrătesc. Ei ştiu bine că „onoarea lui Dumnezeu, onoarea lui Hristos, sunt implicate în desăvârşirea de caracter a poporului Său.”

Un lucru interesant mai poate fi menţionat în cucerirea Everestului de către Sir Edmund Hillary. La ora 11:30, când au ajuns pe acoperişul lumii, la 8.848 de metri altitudine, vântul începuse să viscolească zăpada, acoperind urmele pe care veniseră. De aceea s-au grăbit să coboare. Dar nu înainte de a face fotografii. Acum, şerpaşul Tenzing Norgay nu ştia să umble cu aparatul de fotografiat, aşa că singura fotografie rămasă posterităţii este cea făcută de Edmund lui Tenzing. Da, drapelul patriei flutură mândru pe Everest, dar cel care îl poartă este şerpaşul Tenzing, şi nu Sir Edmund Hillary.

În ziua când Regele nostru va fi încoronat, Mireasa va fi cea care primeşte slava şi titlul, fiind invitată pe tron împreună cu Hristos. Dar fotografia oficială, rămasă ca o dovadă eternă a biruinţei, ca o mărturie că „stânca cea 'naltă” a fost atinsă, va fi cea a şerpaşilor, a purtătorilor de poveri, a celor care din planul doi au asigurat succesul expediţiei. Ei poartă drapelul pe vârful muntelui Sionului, pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, pe acoperișul lumilor eterne.

Vor fi făcuţi „terebinţii neprihănirii,” un sad al Domnului care va garanta pacea şi libertatea în vastul univers al lui Dumnezeu.

De aceea cu respect şi onoare vă salut de pe acum pe voi, şerpaşii Domnului, oriunde v-aţi afla.