George Santayana a spus că o naţiune care nu îşi cunoaşte istoria, este condamnată să o repete. Am putea să îl parafrazăm spunând că o denominaţiune care nu îşi cunoaşte istoria este condamnată să o repete. Noi trebuie să o cunoaştem înainte ca lucrarea evangheliei să se încheie. „Domnul a declarat că evenimentele trecutului se vor repeta chiar înaintea încheierii lucrării” ( 2 SM 390).
Dacă timpul pentru încheierea lucrării este aproape, aşa cum sperăm, putem crede că a sosit timpul ca „istoria trecută” să fie revăzută cu sinceritate şi credincioşie. „Nu avem de ce ne teme pentru viitor, decât de a uita drumul pe care Domnul ne-a condus, şi învăţăturile Sale din istoria noastră trecută” (LS 196). De data aceasta nu trebuie să mai repetăm istoria.
Vechiul Israel a eşuat chiar la graniţele Ţării Promise, şi s-a întors în pustie să rătăcească 40 de ani. Traducerea New English Bible spune că Moise a trimis 12 conducători să exploreze Canaanul, să vadă dacă este o ţară în care se poate trăi sau nu. Zece dintre „exploratori” au spus că este greu, iar doi au spus că este uşor. „Să intrăm imediat şi să ocupăm ţara.”
Adventiştii de Ziua a Şaptea înţeleg acest episod ca fiind „tipul,” iar istoria noastră de la 1888 şi rezultatele ei ca fiind „antetipul.” Domnul a trimis doi „soli” să „exploreze” încheierea lucrării evangheliei şi care au adus raportul că este „uşor” şi nu „greu,” doar dacă credem cuvântul Domnului; şi El a trimis solia mai întâi „conducătorilor,” la sesiunea Conferinţei Generale din 1888.
De-a lungul celor şapte decenii de slujire ca mesager pentru biserica rămăşiţei, Ellen White a demonstrat mai mult decât abilitate umană în a discerne adevăratele probleme dincolo de suprafaţă. Darul ei profetic este validat în înţelegerea episodului 1888 mai mult ca niciodată. De exemplu:
În marea sa îndurare, Domnul a trimis poporului Său o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones... Dumnezeu a poruncit ca această solie să fie dată lumii... să fie proclamată cu glas tare şi însoţită de revărsarea abundentă a Duhului Sfânt (TM 91).
"Începutul” îngerului al patrulea.
Solia lui Jones şi Waggoner a fost „vestea bună” a eliberării din păcat, o incursiune prin „credinţă,” „uşoară,” asupra ultimei baricade dintre poporul lui Dumnezeu şi intrarea în ţara promisă. Ellen White a recunoscut foarte repede că solia este începutul mult aşteptatei „Mari Strigări” care urma să lumineze pământul cu slava ei:
Timpul încercării este chiar asupra noastră, căci Marea Strigare a îngerului al treilea a şi început prin descoperirea lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul (RH 22 nov. 1892).
Ea vorbeşte frecvent despre solie ca fiind începutul revărsării Ploii Târzii a Duhului Sfânt. Dacă holda unui fermier are nevoie de ploaie ca să existe un seceriş, tot aşa Ploaia Târzie trebuie să coacă recolta şi să o pregătească pentru seceriş. Ea este „încheierea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet... care pregăteşte Biserica pentru venirea Fiului Omului.” Acuzaţiile mincinoase ale lui Satana nu vor putea fi rezolvate, iar marea controversă încheiată în favoarea lui Dumnezeu, până când poporul Său nu primeşte această „încheiere a lucrării harului în suflet.” Ellen White şi solii din 1888 au vorbit deschis şi clar despre pregătirea pentru luarea la cer.
Ea a mai spus că „bărbaţii conducători” ai lui Israel au refuzat solia, iar aceasta a fost „ascunsă de poporul nostru în mare măsură” şi că „prin acţiunea fraţilor noştri (conducători) ea a fost ţinută departe de lume.”
Planul lui Dumnezeu a fost să prezinte solia mai întâi conducătorilor; aceştia trebuiau să o prezinte laicilor, iar biserica unită urma să o ducă lumii.
Dacă scopul lui Dumnezeu de a prezenta solia de îndurare lumii ar fi fost realizat, Hristos ar fi venit şi sfinţii ar fi ajuns în cetatea lui Dumnezeu (RH 24 dec. 1903).
Ca şi istoria lui Israel la Cadeş-Barnea, ar putea oare un aspect al istoriei noastre să fie mai important decât pregătirea pentru sigilare, primirea Ploii Târzii şi proclamarea Marii Strigări ca pregătire pentru venirea lui Hristos?
De ce această neglijare a istoriei?
A existat o ciudată reticenţă în a recunoaşte evenimentele propriei noastre istorii. Două aspecte de importanţă vitală au fost ignorate, fie realmente negate:
1) că solia 1888 a fost începutul ultimei solii către lume şi,
2) că ea a fost în „mare măsură” respinsă de conducătorii noştri.
Situaţia este asemănătoare cu cea care predomină astăzi printre evrei, care îl prezintă pe Isus din Nazaret ca pe un rabin şmecher şi dotat, dar ignoră sau neagă faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia; ei mai susţin că strămoşii lor nu L-au lepădat şi nu L-au răstignit pe Isus, aşezând responsabilitatea pe seama romanilor.
Vorbind despre istoria 1888, Ellen White spune că noi am fost „la fel ca evreii.” Istoria noastră oficială a susţinut în general că:
1) Solia 1888 a fost doar „aceeaşi doctrină pe care au prezentat-o Luther, Wesley şi mulţi alţi servi ai Domnului din bisericile protestante, „recuperarea sau restaurarea credinţei în doctrina fundamentală a creştinismului,” o accentuare” a ceea ce bisericile evanghelice au crezut tot timpul, iar adventiştii de ziua a şaptea au ajuns în sfârşit destul de înţelepţi să o creadă, şi
2) „conducătorii noştri” au acceptat în general cu bucurie solia: ”mulţimea de lucrători şi laici adventişti au acceptat prezentările de la Minneapolis şi au fost binecuvântaţi,” iar conferinţa din 1888 stă ca o „biruinţă glorioasă... al cărei final a fost bun... bogat în roade ale sfinţirii şi lucrării.”
Mulţi dintre membrii noştri au fost şocaţi să descopere că acest lucru nu a fost adevărat. Solia 1888 a fost „începutul Marii Strigări” şi nu o accentuare a luteranismului şi calvinismului. Prima recunoaştere clară a acestui lucru, care iese din tipografiile noastre, apare în Mişcarea Destinului de L.E.Froom (1971) :
1888 a însemnat cu adevărat începutul timpului Marii Strigări şi al Ploii Târzii - şi începutul luminii şi puterii celuilalt înger din Apocalips 18,1 (p.570).
În 1888 am intrat în timpul Ploii Târzii şi al Marii Strigări tot aşa cum în 1798 am intrat în timpul sfârşitului... Cel care neagă că Marea Strigare a început să sune în 1888, contestă veridicitatea Spiritului Profetic. Cel care afirmă că Ploaia Târzie nu a început să cadă atunci, atacă integritatea soliei lui Dumnezeu pentru noi (ibid., 667).
Numitorul comun al întregii istorii.
Există un factor semnificativ, cu un numitor comun, în istoria vechiului Israel şi în istoria noastră denominaţională. El se numeşte vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, vizibil şi în poporul religios care l-a omorât pe Prinţul vieţii. Acest factor este esenţa păcatului, s-a demonstrat de-a lungul întregii istorii a lui Israel. Când „conducătorii” lui Israel au lepădat la Cadeş-Barnea apelul lui Caleb şi Iosua, Domnul i-a zis lui Moise:”Cât timp mă va dispreţui poporul acesta?” Tendinţa permanentă a lui Israel a fost să „dispreţuiască pe solii Domnului, să batjocoreasă cuvintele Sale şi să urască pe profeţii Săi” până când „vrăjmăşia” lor a căpătat expresia finală în răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Aceeaşi vrăjmăşie este demonstrată în istoria noastră denominaţională!
Dacă Ellen White nu i-ar fi salvat pe „exploratorii” din 1888 din mâna oponenţilor lor, ei ar fi avut parte de echivalentul modern al pedepsei de care urmau să aibă parte Caleb şi Iosua din partea „bărbaţilor conducători ai lui Israel.” După cum spune A.W.Spalding, „predicarea lui Waggoner şi Jones era o piatră de încercare pentru unii dintre bătrânii lucrării noastre... şi li se părea ca o trădare.” Se da pe faţă acolo o „ură personală faţă de soli” şi s-a dezlănţuit „un tumult de pasiuni clericale.” Dar Ellen White a intervenit şi a „salvat” cauza celor doi tineri soli; susţinerea ei a atras poporul la această solie. Ocazia Israelului modern de a intra în „Ţara Făgăduită” a Marii Strigări a fost refuzată cu aceeaşi hotărâre ca a vechiului Israel la Cadeş-Barnea. Opt ani mai târziu, vorbind despre „opoziţia manifestată la Minneapolis împotriva soliei Domnului trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones,” sora White declara fără echivoc:
Satana a reuşit într-o mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu dorea să le-o împărtăşească. Vrăşmaşul i-a împiedicat să obţină eficienţa pe care ar fi putut să o aibă în comunicarea adevărului către lume, aşa cum l-au proclamat apostolii în ziua cincizecimii. Lumina care trebuie să lumineze întreg pământul cu slava ei, a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi (conducători), a fost într-o mare măsură ţinută departe de lume (1SM 234).
Până recent, opinia standard menţinută de publicaţiile noastre oficiale era că „fraţii conducători” au primit cu bucurie solia 1888, şi că întregul episod al istoriei noastre poate fi apreciat cu bucurie ca fiind un câştig. Noi am împlinit cu precizie tot ce a spus Domnul despre noi în originalul grecesc: „Pentru că zici: „Sunt bogat şi am fost îmbogăţit.” Concordanţa dintre opinia istoricilor şi lăudăroşenia Laodiceei este atât de izbitoare, încât vom da câteva exemple:
Conferinţa Generală de la Minneapolis, din 1888, este o importantă piatră de hotar în istoria AZŞ...ea stă ca o biruinţă glorioasă...
...rezultatul final a fost bun...Domnul a dat poporului Său o minunată biruinţă.
...ea a marcat începutul unei ere noi de trezire spirituală şi creştere. Cu adevărat, la Sesiunea Conferinţei Generale din 1893, lumina îndreptăţirii prin credinţă a obţinut cea mai mare biruinţă a ei...
...Efectul ulterior al marii redeşteptări de la Minneapolis a fost...bogat în sfinţenie şi roade misionare (L.H.Christian-The Fruitage of the Spiritual Gifts, p. 219, 225, 237, 241, 245).
Ultima decadă a secolului găseşte biserica dezvoltându-se, prin această solie din 1888, într-un corp pregătit să încheie misiunea lui Dumnezeu (A.W. Spalding-Origin and History of SDA, p. 303).
Masa de pastori şi laici AZŞ au acceptat prezentările de la Minneapolis şi au fost binecuvântaţi (Second GC Report, p. 7,11).
Înseamnă aceasta că biserica în întregul ei, sau chiar conducerea ei, a respins solia 1888 ? Nicidecum! Unii au respins-o, o minoritate gălăgioasă. Alţii au primit-o cu bucurie. Alţii au fost la început nehotărâţi, dar curând au primit-o. Noua conducere a acceptat noul accent cu toată inima (Marjorie L. Lloyd-Too Slow Getting Off, p.19).
De fapt, cele mai puternice afirmaţii de „acceptare” şi „biruinţă” publicate vreodată, apar în volumele Through Crisis to Victory 1888-1901 de A.V. Olson, şi Movement of Destiny de L.E.Froom. Dar este inconsistent să susţii, cum face Froom, că solia 1888 a fost începutul Marii Strigări, şi apoi să fii forţat să recunoşti că au trecut multe decenii de amânare inexplicabilă.
Cititorul sincer va recunoaşte repede că ceva, undeva, s-a întâmplat teribil de greşit. Unde Ellen White spune că „Satana a reuşit... într-o mare măsură,” aceşti istorici spun că ne-am bucurat de o „biruinţă măreaţă.”