„Cred că niciodată nu voi mai fi chemată să stau sub directa călăuzire a Duhului lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat la Minneapolis” (The EGW 1888 Materials, 1565).

Această declarație tulburătoare ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru cei care au dubii asupra autenticității mărturiei sorei White despre faptele și consecințele sesiunii CG din 1888.

Autorii celor patru Evanghelii au pus pe hârtie o descriere a evenimentelor vremii lor, iar noi nu discutăm credibilitatea mărturiei lor, în ciuda istoriei oficiale, cu care se află în contradicție flagrantă. Credem mult mai repede mărturia pescarului Ioan, decât analiza profesionistă și autoritară a conducătorului bisericii de atunci, marele preot Caiafa.

De ce în cazul evenimentelor dramatice din 1888 nu procedăm la fel? De ce insistăm să dăm crezare, și să propagăm, poziția oficială despre 1888, deși vedem bine că ea se află în aceeași contradicție flagrantă cu mărturia celui mai implicat și inspirat participant la acele evenimente?

Singurul răspuns acceptabil ar fi acela că, fără să știm, ne aflăm de partea rebeliunii lui Core, Datan și Abiram, care la acea dată au încercat – și au reușit – să scape de călăuzirea lui Dumnezeu prin intermediul vocii profetice prin care El ridicase și călăuzise mișcarea adventă. Istoria 1888 demonstrează o realitate dureroasă a inimii firești care s-a repetat mereu în istorie: Când slujitorii lui Dumnezeu se află sub cea mai directă călăuzire a Duhului lui Dumnezeu, atunci opozanții ajung sub cea mai directă influență a spiritului satanic.

Astăzi aduc în fața voastră o strălucită pagină de istorie, o pagină din experiența unui mare cărturar adventist, confruntat ca noi toți cu mulțimea de incertitudini asupra autenticității Spiritului Profeției manifestat prin viața și scrierile sorei White. Este vorba de același frate M.L.Andreasen, despre care vorbeam zilele trecute.

Așa cum știți deja, el a fost confruntat cu aceste dileme chiar de când a fost botezat în biserica rămășiței. Participând la întâlnirile pastorale de la College View, el a văzut la lucru opoziția oficială împotriva sorei White mult înainte de a-și forma o părere din studiu personal. Fiind otrăvit cu spiritul rebeliunii manifestat în frații lui cu funcții de răspundere, el a început să citească lucrările sorei White sub sentimentul precauției și rezervei, gata să sesizeze cele mai mici nereguli sau slăbiciuni. A ajuns la concluzia că este imposibil ca o persoană cu pregătirea ei școlară să emită idei teologice sau expresii literare de o asemenea profunzime și frumusețe. Sigur altcineva corectează sau reformulează scrierile ei pentru publicare, deși nu avea habar cine s-ar putea ocupa de această vastă și complexă operațiune.  Dar a păstrat pentru el această opinie, nedorind să producă discuție în biserică.

Evenimentele însă l-au făcut să se confrunte deschis cu această necredință în valoarea și inspirația Mărturiilor.

M.L.Andreasen a fost întărit ca pastor în 1902, și datorită pregătirii și capacităților sale deosebite a progresat repede în poziții de răspundere, de la președinte de Conferință până la vicepreședinte al Conferinței Generale, și profesor la seminarul teologic al bisericii, fiind considerat o autoritate în doctrina sanctuarului.  [va urma]

Andreasen: „Doar îmi dau mărturia”  (II)

Miercuri, 17 decembrie 2008 - Gili Cârstea

În 1910 a fost chemat să lucreze ca președinte al seminarului teologic Hutchinson, unde erau pregătiți pentru pastorație tineri de origine norvegiană și daneză, aceasta din urmă fiind și naționalitatea fratelui Andreasen.

Înainte de a primi această ofertă, el s-a întrebat dacă va putea fi un bun educator, și care vor fi consecințele asupra minților acestor tineri care se pregătesc pentru lucrarea lui Dumnezeu, dacă el are dubii serioase asupra originii și autenticității scrierilor sorei White. „Din această cauză,” spunea el, „am decis că trebuie să cunosc personal acest subiect, fără să depind de vreo autoritate secundară, oricât de bună ar putea părea ea.”

„Aceasta m-a făcut să plănuiesc o vizită la St.Helena, California, unde locuia sora White la acea dată. Am dorit să am informații la prima mână, în măsura în care acest lucru este posibil. Nu am vrut să fiu înșelat, și nu am vrut să înșel pe alții.

„La timpul convenit am sosit în St. Helena, și am fost primit cordial de sora White. Am explicat motivul vizitei mele acolo, acela de a obține permisiunea de a examina scrierile ei în formă de manuscris, înainte ca cineva să facă modificări editoriale asupra lor. Adusesem cu mine multe citate din scrierile ei, de importanță majoră pentru mine, citate din domeniul teologic, sau din cele care conțineau o mare frumusețe de exprimare.

„În mintea mea, eram convins că sora White nu avea cum să scrie acele citate, așa cum apăreau ele tipărite. Ea putea scrie ceva asemănător, dar eram sigur că nimeni, cu o așa educație limitată ca a sorei White, nu putea să producă afirmații așa de complexe, sau formulări asupra unor concepte teologice dificile. Trebuie că ele erau produse de o persoană foarte bine educată, familiară nu numai cu subtilitățile teologice, dar și cu o specială frumusețe de limbaj.

„Imediat mi s-a oferit acces la arhive, și mi-am început studiul. Am fost copleșit de cantitatea uriașă de material pus la dispoziția mea. Mi se părea imposibil ca o singură persoană să producă o asemenea cantitate de material, cea mai mare parte fiind scrise de mână. Îmi imaginasem că sora White dictase cea mai mare parte ajutoarelor ei. Acum descopeream că, deși uneori dicta, cea mai mare parte a lucrărilor ei erau scrise de propriul ei stilou. Acestea erau scrierile care mă interesau, și pe acestea le-am examinat. Am petrecut zile întregi și, fiind un cititor rapid, ajutat și de personalul de acolo, mi-am terminat lucrarea.

„Am fost în același timp uimit și perplex. Aveam în fața ochilor mei ceea ce nu credeam că este posibil. Am verificat citatele pe care le adusesem cu mine. Am văzut scrise de mâna ei afirmații despre care eram sigur că nu le-a scris ea, că nu le putea scrie ea…

„Când am cunoscut-o eu, sora White era înaintată în vârstă, dar în deplină capacitate a facultăților mintale. Era amabilă, respectuoasă și modestă, o adevărată mamă în Israel. Odată am mers la dânsa foarte devreme dimineața, dar indiferent la ce oră mergeam, ea deja era la lucru. Erau unii care spuneau că dânsa este deja la vremea senilității [„in her dotage”]. Se pare că auzise astfel de comentarii, deoarece într-o dimineață mi-a dat să citesc opt pagini pe care tocmai le scrisese. După ce le-am citit, mi-a zâmbit și a spus, cu o voce glumeață: ‘Destul de bine, nu-i așa, pentru o bătrână la vremea senilității?’ apoi a început să râdă. Când am auzit-o prima oară pe sora White râzând, am fost șocat, deoarece eu nu credeam că o persoană aflată în poziția ei ar trebui să râdă. Dar ea râdea, plăcut, liniștit, feminin, cu totul potrivit cu situația. Era o bună companie, și nu personalitatea aspră, pretențioasă și poruncitoare care se zugrăvise în mintea mea. Era o mamă în Israel, și am ajuns să o prețuiesc.  [va urma]

Andreasen: „Doar îmi dau mărturia”  (III)

Joi, 18 decembrie 2008 - Gili Cârstea

„Când în final mi-am luat la revedere, a fost cu profunda convingere că am stat față în față cu o manifestare și o lucrare pe care o pot explica doar pe temelia călăuzirii divine. Am fost convins că lucrarea ei era de la Dumnezeu, că scrierile ei au fost produse sub călăuzirea lui Dumnezeu, și că ea are o solie pentru poporul lui Dumnezeu și pentru lume.

„Scriind aceste lucruri, nu încerc să dovedesc nimic. Doar îmi dau mărturia despre ceea ce știu. Iar această mărturie este clară și fără echivoc. Cred că scrierile sorei White sunt solii autentice de la Dumnezeu pentru această biserică, și că nimeni nu le poate ignora sau nesocoti fără o mare, infinit de mare, pierdere” (M.L. Andreasen, în Without Fear or Favor, 74-78).

Într-o predică ținută în 1955 la o adunare de tabără din Ohio, el revine asupra acestui moment, adăugând o informație prețioasă asupra modului cum funcționează inspirația și transmiterea luminii cerești către poporul lui Dumnezeu:

„Mi-a spus că scrierile ei sunt produse sub călăuzirea Duhului Sfânt; dar, mai târziu, când recitește un pasaj, ea înțelege și mai mult din semnificațiile lui profunde. Spunea: ‘Și eu studiez aceste solii, ca și dumneavoastră.’”

Petru vorbește despre interesul cu care slujitorii lui Dumnezeu din vechime se aplecau asupra luminii pe care Dumnezeu le-o trimitea, spre a înțelege scopurile Sale:

„Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer, şi în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:10-12).

Și apostolul adăuga că este timpul să ne „încingem coapsele minții noastre” (1:13), deoarece știința mântuirii abia este explorată la suprafață, naiv și superficial.

Aceasta este mărturia unui bărbat cinstit cu el însuși și cu ceilalți, care și-a format concepții prin studiu personal, și nu din auzite, sau apelând la experiența altora. Această atitudine onestă față de lumina descoperită a făcut din el probabil unul dintre cei mai de seamă cărturari ai bisericii. A fost, și a rămas, cea mai proeminentă autoritate la subiectul sanctuarului, subiect central în doctrina marii controverse, tema predominantă a scrierilor sorei White [vezi aici un capitol important din lucrarea lui, The Sanctuary Service].

Viața și experiența fratelui M.L.Andreasen este o mărturie că, atunci când recunoști izvorul de apă vie, și îți răcorești sufletul cu el, opera ta își găsește locul în panoplia adevărurilor nemuritoare, alături de autenticele valori universale, chiar dacă ele sunt neglijate de vasta majoritate a oamenilor.

Sanctuarul, centrul marii controverse  (I)

Vineri, 19 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Poporul lui Dumnezeu din această generație își epuizează energiile la periferia planului de mântuire, și rămâne insensibil la subiectul central, nucleul monumental al marii controverse, scopul etern al lui Dumnezeu.

Exprimat în câteva cuvinte simple, scopul Său în planul de mântuire este să-Și recâștige Mireasa.

Înainte de rebeliunea lui Lucifer, Dumnezeu și ființele create erau împreună, într-o unitate biologică greu de înțeles chiar și pentru civilizația noastră super-tehnologizată. Orice ființă creată era un templu al Creatorului, iar prezența naturii divine locuind în ei îi lega la Marele Server, izvorul vieții veșnice. De la „serafimul luminos și sfânt până la om,” fiecare ființă era o unitate a două naturi perfect unite.

Dar unul dintre serafimii luminoși și sfinți a contestat această ordine, numind-o un sistem al sclaviei, și astfel a declanșat revolta care a stricat scopul lui Dumnezeu în creațiune.

Adam și Eva s-au alăturat și ei acestei rebeliuni împotriva scopului etern al lui Dumnezeu, alegând să se despartă de izvorul vieții, atrași de propunerea amețitoare că astfel vor evolua spre dumnezeire. Vrăjmașul le spusese că natura divină locuind în ei este singura piedică în calea dezvoltării lor finale, ca fii de Dumnezeu.

Vechiul Testament descrie biserica, în repetate rânduri, ca fiind logodnica și soția lui Dumnezeu, o soție adulteră, care L-a părăsit pentru ibovnicii ei lumești. Cu răbdare și dragoste, EL așteaptă ca ea să înțeleagă situația disperată în care se află, deoarece El nu o poate constrânge să se întoarcă. Dragostea nu poate fi câștigată prin forță sau autoritate. Singurele Lui argumente sunt dragostea jertfitoare și forța fenomenală a iertării:

„Voi face legământul Meu cu tine, şi vei şti că Eu sunt Domnul, ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să roşeşti, şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu” (Eze 16:62-63).

„Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea, şi de faptele voastre, care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre” (Eze 36:31).

Prin simboluri și metafore, prin narațiuni și ritualuri, folosind un limbaj simplu și concepte problematice, adaptate capacității lor de înțelegere, Dumnezeu a încercat în fiecare generație să deschidă inima poporului Său către tainele profunde ale sanctuarului. Întoarcerea la Edenul pierdut depindea de dispoziția lor de a înțelege că părtășia de natură divină este singura cale spre viață veșnică, unicul mod prin care ființele create pot fi legate de izvorul vieții.

Acesta era scopul întregului sistem ceremonial. Clădit în jurul cortului întâlnirii, sistemul ritual trebuia să fie pentru Israel și pentru lume „o dovadă continuă” despre soarta aleasă, pusă în fața fiecărui suflet, aceea de a fi un templu, o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul. Era chiar taina evlaviei, „ținută ascunsă timp de veacuri” de vrăjmașul lui Dumnezeu, astfel ca poporul Său să nu se poată bucura de vestea bună a eliberării din sclavia păcatului.

De la Geneza la Apocalipsa, de când haina de lumină a fost pierdută și până la Nunta Mielului, când haina va fi obținută din nou, marea controversă a avut un singur mare scop: Descoperirea sau ascunderea tainei evlaviei. Pe de o parte, Dumnezeu dorea cu înfocare să descopere lumii scopul Său etern; pe de altă parte, diavolul făcea orice efort posibil spre a ascunde, mistifica, deforma, amâna și combate Nunta Mielului, unirea dintre divin și uman. Taina evlaviei și taina fărădelegii se află într-un conflict mortal. Ele se exclud reciproc; în acest război nu există armistițiu.  [va urma]

Sanctuarul, centrul marii controverse  (II)

Sâmbătă, 20 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Marea controversă continuă încă în zilele noastre. Ce anume o va face să se sfârșească odată, într-o bună zi? Ce fel de evenimente, fenomene, devastări sau cataclisme vor duce omenirea spre momentele profetice descrise de apostolul Ioan, căruia i s-a arătat împlinirea evenimentului glorios al Nunții Mielului? Ce fel de oameni vor trăi atunci, capabili să înțeleagă și să accepte ceea ce alții înaintea lor nu au reușit? Așteaptă Dumnezeu o biserică mai luminată, un popor mai dotat intelectual sau spiritual, și pe care nu l-a avut în generațiile trecute?

Singurul răspuns acceptabil pentru ieșirea din acest impas laodicean mortal este că o generație a poporului se va decide să ia în serios lumina monumentală acumulată de-a lungul secolelor la subiectul sanctuarului. Acești urmași ai lui Hristos, cei mai slabi dintre slabi, vor primi cu bucurie lumina nouă, o vor așeza în tiparul adevărului vechi, și astfel vor răspunde invitației la Nunta Mielului. Ei vor fi fascinați de forța adevărului despre sanctuar, ale cărui raze de lumină strălucesc în fiecare carte a Bibliei, în fiecare generație și perioadă a istoriei, dar cu o forță deosebită acum, când se apropie ziua vindecării „vânătăilor” fiicei poporului Său (Isa 30:26).

Chiar dacă Dumnezeu ar fi limitat revărsarea bogată de lumină nouă trimisă poporului Său la doar două citate, ar fi fost de ajuns pentru a declanșa apariția Miresei pregătite pentru Nunta Mielului. Mă refer la cele două pasaje despre nuntă și scopul lui Dumnezeu, pe care eu le consider monumentale, cele mai prețioase mărgăritare ale inspirației pentru o ultimă generație a poporului sfânt.

Primul:

„Nunta reprezintă unirea dintre divin și uman” (COL 307).

Al doilea:

„Prin curăţirea templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el prin prezenţa Sa, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel şi pentru lume.

„Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Întunecată şi mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, iar prin harul salvator inima devine din nou templul Său.

„Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi de urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor nesfinte.

„Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul" (DA 161).

Profunzimea conceptelor descrise aici depășesc orice capodoperă pe care a produs-o vreodată  mintea omenească. Aceste pasaje reprezintă cheia care dezleagă Taina Evlaviei.

Generația care va lua în serios informația prețioasă ascunsă aici, va fi făcută Mireasa lui Hristos. Nunta va avea loc, taina lui Dumnezeu se va sfârși, iar marea controversă va fi încheiată cu un verdict în favoarea lui Dumnezeu.

Se va demonstra, odată pentru totdeauna, că scopul lui Dumnezeu de a locui în ființele create nu este un sistem al sclaviei, ci singura modalitate prin care cetățenii universului pot trăi în neprihănire, libertate, pace și siguranță.

Sanctuarul se află în centrul marii controverse, și se va dovedi curând că informațiile oferite bisericii rămășiței au fost determinante în descoperirea și încheierea tainei lui Dumnezeu.

Sărbătoarea Corturilor este produsul Zilei Ispășirii  (I)

Duminică, 21 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Confuzia cu privire la scopul și rolul Templului de la Ierusalim a umbrit semnificațiile complexe ale altor componente ale serviciului ceremonial, în care sunt oglindite marile realități ale planului de mântuire.

Când înțelegem că Templul era o pildă despre scopul etern al lui Dumnezeu de a locui în „fiecare ființă creată,” toate celelalte elemente ale serviciului ceremonial apar într-o nouă lumină, și completează modelul care a fost prezentat lui Moise pe munte.

Un exemplu este Sărbătoarea Corturilor. Aceasta avea loc la cinci zile după Ziua Ispășirii, și dura șapte zile. Luna a șaptea din calendarul iudaic, numită Tishri, corespunde perioadei septembrie-octombrie din calendarul nostru. Ziua Ispășirii avea  loc în ziua a zecea a lunii a șaptea, iar Sărbătoarea Corturilor în ziua a cincisprezecea. Deși perioadele de timp sunt importante – iar 22 octombrie este plin de semnificații, ca și desfășurarea sesiunii CG din 1888 exact în această perioadă – ne referim aici mai mult la semnificațiile spirituale ale acestei sărbători.

La cinci zile după Ziua Ispășirii, poporul era chemat la marea și ultima sărbătoare a anului, un prilej de bucurie pentru tot ce făcuse Domnul pentru ei în acel an. Recoltele erau deja strânse de pe câmp, poporul fusese curățit de întinarea păcatului acumulată asupra Sanctuarului, toate grijile și problemele erau date uitării.

Dar care este explicația faptului că în aceste șapte zile li se cerea să locuiască în corturi făcute din ramuri de palmier sau salcie? De ce nu puteau sărbători în casele lor, așa cum se obișnuia cu alte ocazii?

Când înțelegem corect rolul Templului, în contextul mai larg al planului de mântuire, imediat Sărbătoarea Corturilor capătă sens și clarifică marile teme ale acțiunilor lui Dumnezeu pentru restaurarea poporului Său din ultima generație.

Fiecare ființă creată este un cort, o locuință a Creatorului, un locaș al lui Dumnezeu prin Duhul. Adam și Eva s-au alăturat rebeliunii lui Satana și au refuzat scopul lui Dumnezeu în creațiune. Nu au vrut să fie un cort pentru Creatorul, crezând minciuna că această ordine universală ar fi o piedică în dezvoltarea lor către dumnezeire, „dreptul lor prin naștere,” cum zicea heruvimul apostaziat.

Planul de mântuire, deci, trebuie să repare această breșă produsă în împărăția neprihănirii, aducându-i pe oameni înapoi la poziția lor de corturi, temple sfinte ale lui Dumnezeu.

Serviciul ceremonial, prezentat lui Moise pe munte, era o reprezentare metaforică a lucrării prin care Dumnezeu repară, restaurează, curățește Sanctuarul. Dumnezeu și omenirea, despărțiți de păcat, sunt puși din nou împreună, cele două naturi – umană și divină – sunt „împăcate,” în sensul că sunt din nou unite.

Prima acțiune majoră a lui Dumnezeu în acest plan oglindit de sistemul ceremonial a fost Omul Isus Hristos. Pentru prima oară de la căderea lui Adam, pe pământ trăia o ființă umană în care scopul lui Dumnezeu era realizat – natura umană era părtașă de natură divină. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor 5:19). Omenescul era împăcat cu divinul, adică templul sufletului era din nou ocupat de Șekina; Dumnezeu Se întorsese în locuința Lui de drept, în cortul părăsit în Eden.   [va urma]

Sărbătoarea Corturilor este produsul Zilei Ispășirii  (II)

Luni, 22 decembrie 2008 - Gili Cârstea

În prima Lui confruntare cu liderii poporului ales, Hristos a clarificat fără dubii că bătălia nu are de-a face cu clădirea la care iudeii priveau cu atâta mândrie, că adevăratul Templu al lui Dumnezeu este trupul Său.

Hristos este Modelul pentru poporul Său. Scopul etern al lui Dumnezeu trebuie realizat, și va fi realizat, în toți cei care înțeleg și acceptă această ordine a creațiunii. Ea este temelia guvernării divine pentru o societate care dorește să trăiască în neprihănire.

În acest context, Sărbătoarea Corturilor capătă o dimensiune universală. Dumnezeu cheamă biserica la Nuntă, la părtășie cu natura divină, la împlinirea scopului Său etern cu „fiecare ființă creată.”

Unii vor accepta invitația pe care prietenii Împăratului au refuzat-o, și vor veni la Nuntă. Cu ei, Dumnezeu realizează ștergerea păcatelor și unirea cu natura divină. Duhul Sfânt Se întoarce pentru totdeauna în locuința Sa de drept, templul inimii, aducând neprihănirea veșnică pe care a pierdut-o Adam. Ziua Ispășirii își atinge scopul, adică Nunta Mielului. Miresei lui Hristos i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat, adică haina de lumină pe care o purta Adam ca semn al locuirii Creatorului în el.

În acest moment, Dumnezeu obține o mulțime de „corturi,” de temple ale Duhului, ceea ce declanșează în cer marea Sărbătoare a Corturilor, imensa bucurie văzută și descrisă de Ioan:

„Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!” Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat” - Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apoc 19:4-8).

Aceasta este marea bucurie a Sărbătorii Corturilor. După mii de ani de conflict și controversă cu taina nelegiuirii, Dumnezeu a reușit să curățească Sanctuarul, să obțină „corturile” mărturiei prin care numele Său va fi sfințit sub ochii oamenilor (Eze 36:23). Biserica a fost făcută finalizarea întrupării lui Hristos, descoperirea tainei lui Dumnezeu.

Marea bucurie a Sărbătorii Corturilor descrisă de Ioan, și care se află încă în viitor, nu poate avea loc atâta timp cât biserica nu își înțelege destinul înalt la care este chemată, nu crede că Ziua Ispășirii pregătește „corturi” pentru Dumnezeul nostru, și nu primește invitația la Nuntă.

Fără Ziua Ispășirii și Sărbătoarea Corturilor nu există a doua venire a lui Hristos, deoarece „Dumnezeul nostru cel Atotputernic” nu poate începe să împărățească până nu are loc curățirea Sanctuarului din Ziua Ispășirii finale.

Înțelegem noi rolul determinant pe care Mireasa lui Hristos îl ocupă în ecuația marii controverse?

Laodicea - poporul judecății  (I)

„O expresie fericită” folosită nefericit

Marți, 23 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Prietenii mei tele-evangheliști discutau recent, într-un talk-show religios, subiectul judecății de cercetare și produsul final al acesteia, o generație care va birui păcatul și fărădelegea.

Ei sugerau că, deși conceptul judecății poate fi susținut cu Biblia, modul în care este el înțeles și aplicat în teologia adventistă este aberant, lipsit de logică și complet nefolositor. Judecata de cercetare, spun ei, a fost o soluție de ieșire din criză, o încercare nereușită de a spăla rușinea eșecului din 1844.

Spre a ilustra modul în care trebuie înțeles conceptul judecății de cercetare, ei făceau trimitere la imaginea despre flanelograf pe care o folosesc eu într-un material legat de cartea Păcatul Cetății [aici], numind acea metaforă „o expresie fericită.”

Câteva clarificări se impun, deoarece eu constat că prietenii mei folosesc foarte nefericit această „expresie fericită,” cu totul în afara credinței mele cu privire la subiectul în discuție.

Este adevărat, eu cred că judecata de cercetare este prost înțeleasă, greșit prezentată, și inutil întreținută, în forma actuală, așa cum este ea cunoscută în biserică. În cel mai simplist, convenabil și naiv mod, noi am luat ceremoniile sistemului iudaic de pe pământ, și le-am transferat în cer, fără să înțelegem că ele sunt doar metafore despre realități extrem de profunde, și de a căror înțelegere corectă depind atât de multe în marea controversă.

Dar să speculezi bezna actuală a unui popor adormit spre a ridiculiza, caricaturiza și lepăda un adevăr fundamental al bisericii pe care o reprezinți, și care te hrănește în cel mai real sens al cuvântului, este o situație foarte nefericită. Să condamni și să caricaturizezi un adevăr esențial al planului de mântuire doar pentru că poporul îl proclamă naiv, nu este nici elegant, nici folositor, nici acceptabil.

Poporul nu are nicio vină aici. Ceea ce i s-a predicat, aceea crede. Ani de zile oamenilor li s-a prezentat varianta ceremonială a judecății de cercetare, și acum ne batem joc de ei că se frisonează inutil la gândul judecății, că devin paranoici întrebându-se dacă nu cumva judecata a trecut de ei, și prin urmare ce rost mai are să joace vreun rol în piesa asta a evlaviei de paradă. Prietenii mei spuneau că ei chiar cunosc astfel de indivizi care au devenit paranoici de frica judecății de cercetare.

Eu personal nu am văzut niciunul, dar dacă în biserica mondială judecata de cercetare a produs doar câțiva paranoici, pe care îi cunosc doar amicii mei (și cu siguranță că paranoicii nu fac parte din corpul pastoral), atunci este cazul să caute motive mai serioase pentru a respinge conceptul judecății de cercetare.

Ceea ce constat eu este că lipsa înțelegerii corecte a judecății de cercetare, sau, mai exact,  prezentarea ei greșită, a produs și întreține epidemia de laodiceanism, extinsă la nivel global, și pentru care corpul pastoral – din care cu onor prietenii mei fac parte – nu are nicio soluție. Departe de a se frisona la gândul judecății, poporul acesta doarme liniștit, sub aripa protectoare a îndreptățirii, scufundat mai adânc ca niciodată în asemănare cu lumea, mai dispus ca niciodată la compromis teologic, visând la Noul Pământ în timp ce face orice sacrificiu pentru un loc cât mai confortabil pe acest vechi pământ.

Și de ce s-ar ocupa frații de altceva, dacă oricum nu au niciun rol în justificarea onoarei lui Dumnezeu, dacă tot ce le trebuie ca să meargă în cer este îndreptățirea prin credință, dacă revenirea lui Hristos nu poate fi grăbită sau întârziată, și dacă ispășirea a fost completă la cruce?

Departe de a se frisona cu gândul la judecată, poporul nostru aleargă disperat după bulgărele de aur, plecat șase zile pe săptămână la picioarele lui Mamona, ca să poată aduce Domnului în sabat o zecime cât mai consistentă.

Să zâmbești condescendent în fața unei caricaturi la care și tu ai contribuit substanțial, ar trebui să fie jenant pentru un membru al corpului pastoral. Cui folosește acest exercițiu de inutilitate? Ce vină are poporul că profesorii lui nu mai reușesc să treacă de faza cu flanelograful? În loc să vină pe genunchi să ceară iertare bisericii pentru contribuția lor la această imagine primitivă despre judecată și ispășire, prietenii mei dau vina pe flanelograf, dorind să-l vadă cât mai repede la lada de gunoi.

Flanelograful n-are nicio vină. El are un scop didactic, potrivit categoriei de vârstă pentru care este folosit. Pe o cale potrivită cu mintea și experiența lor, copiii află despre fapte, evenimente și situații pe care nu le-ar putea înțelege altfel. Aceasta nu înseamnă că cele prezentate prin intermediul flanelografului sunt mituri, legende urbane. Nu poți afirma că judecata de cercetare este o tehnică de a spăla eșecul din 1844, stând în fața flanelografului și arătând cu degetul, făcând remarci umilitoare la adresa naivilor din bănci. Calea corectă este să chemi pe educatorii poporului acesta jefuit la standardul lui Pavel din Evrei 5:11-14, la o mai profundă înțelegere a felului în care a fost Hristos „făcut desăvârșit,” ca apoi să fie făcut „urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evr 5:9).  [va urma]

Laodicea - poporul judecății  (II)

Judecata de cercetare

Miercuri, 24 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Dacă am folosi sensul expresiei biblice, judecata nu ar crea nicio dificultate. În limbajul spiritual, judecata înseamnă izbăvire, eliberare. Cartea numită Judecătorii este o pledoarie pentru această poziție. Judecătorii din vechime nu erau președinți de tribunale, ci izbăvitori, oameni prin care Dumnezeu elibera poporul de sub dominația triburilor războinice din jur:

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb” (Jud 3:9).

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, Beniamitul, care nu se slujea de mâna dreaptă” (Jud 3:15).

„După el, a urmat Şamgar, fiul lui Anat. El a ucis şase sute de oameni dintre Filisteni cu un otig de plug. Şi el a fost un izbăvitor al lui Israel” (Jud 3:31).

Judecătorii era izbăvitori, mântuitori, eliberatori, precursori ai marelui Izbăvitor, Judecător, Mântuitor, pe care Dumnezeu urma să-l ridice din neamul lor pentru izbăvirea poporului Său: „Îi vei pune numele Iosua, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat 1:21).

Purtând numele marelui conducător din vechime, prin care Dumnezeu a scos pe Israel din pustie și l-a trecut Iordanul în Țara Promisă, Mesia urma să scoată pe poporul Său din pustia păcatului, trecându-l granițele în patria cerească. Marele nostru Izbăvitor, Căpetenia mântuirii noastre, are o misiune clar precizată de înger: „Va mântui pe poporul Lui din păcatele Sale.”

În metaforele planului de mântuire, Ziua Ispășirii era momentul când poporul lui Dumnezeu, cu păcatele mărturisite prin sângele mielului de jertfă adus la sanctuar în tot cursul anului, era curățit, eliberat, mântuit din păcat. Când marele preot ieșea din Sfânta Sfintelor, lucrarea era încheiată, poporul era eliberat de păcat, izbăvirea promisă era realizată.

Tot așa se întâmplă în realitate. Dumnezeu realizează asupra credincioșilor veniți la Sanctuar, la judecată, o lucrare structurală majoră, complexă, chiar dacă ea se realizează la simpla rostire a cuvântului creator.

Lui Ezechiel i-au fost descoperite schimbările pe care Dumnezeu le va face asupra copiilor Săi veniți la judecată:

-  „Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările, şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră.

-  „Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

-  „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne.

-  „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Eze 36:24-27).

Acestea sunt operațiuni majore, schimbări radicale ale ființei umane, cu adevărat o nouă lucrare de creație, o altă naștere, apariția unui nou tip de ființe umane, oameni părtași de natură divină. Până acum așa ceva nu s-a întâmplat decât cu Domnul Hristos, al doilea Adam. El a fost prima ființă de pe pământ, de la căderea lui Adam, în care acest scop al lui Dumnezeu a fost realizat (DA 161). Ziua Ispășirii, sau a judecății, nu face decât să ducă întruparea colectivă a lui Hristos la finalul preconizat de Dumnezeu. Nunta, Ziua Ispășirii, Judecata de cercetare, curățirea Sanctuarului, toate sunt expresii ale aceleiași lucrări: Legământul cel veșnic.

Atunci când Legea – caracterul lui Dumnezeu – este scrisă într-o inimă curățită de păcat, oamenii încetează să mai păcătuiască. Legea Duhului de viață a înlocuit legea păcatului și a morții, iar scopul lui Dumnezeu a fost atins. Acum ei pot fi folosiți în marea și ultima lucrare pe care Dumnezeu o are de făcut pentru omenirea întreagă, eveniment pe care noi îl numim „Marea Strigare,” și care va aduce pe orice om la o ultimă alegere înainte de închiderea harului:

„De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor” (Eze 36:23).

Prin urmare, Judecata este cea mai bună veste cu putință. Toți cei care au credința lui Isus, și răspund invitației la Nuntă, vor fi eliberați de păcat, fără excepții sau condiții. Fără bani și fără plată, atrași de frumusețea neprihănirii admirată în Fratele nostru mai mare, suntem așteptați în Locul Prea Sfânt al noului legământ, acolo unde Dumnezeu și omul „se întâlnesc.”

Când se spune că „totul este gata,” aceasta înseamnă că haina de lumină a neprihănirii „nu are niciun fir de origine omenească,” și că nu putem contribui cu nimic la obținerea ei. Prin urmare, nici nu ni se reproșează eșecurile trecute, oportunitățile pierdute, sau evlavia fără putere în care ne-am complăcut atâția ani. Cerul știe foarte bine de ce este capabilă natura umană sub robia legii păcatului și a morții. De asemenea, s-a dovedit în Hristos, în fața întregului univers – îngeri sau oameni – le ce nivel poate fi adusă natura umană atunci când este unită cu natura divină.

Acum, prin lucrarea izbăvitoare a judecății, Dumnezeu așează înaintea noastră această ofertă uluitoare, aproape fantastică. El așteaptă să facă din biserica Sa „continuarea întrupării lui Hristos” (The EGW 1888 Materials, 1709), aducerea Trupului la „statura plinătății lui Hristos,” capul Bisericii.

Concluziile declarației monumentale din Ezechiel 36:23 vin de la sine, și clarifică toate îndoielile noastre cu privire la necesitatea curățirii sanctuarului în Ziua Ispășirii finale:

- Numele lui Dumnezeu a fost „pângărit” de biserica Sa, prin amestecul de evlavie și nelegiuire din viața noastră;

- Neamurile au fost astfel amăgite să se închine lui Baal deghizat în Hristos, așezat „în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”;

- Neamurile vor înțelege cine este adevăratul Dumnezeu doar atunci când El va fi sfințit în noi sub ochii lor.

Chemarea la judecată este, în esență, o invitație de a accepta realizarea scopului lui Dumnezeu cu poporul Său, de a ne convinge să venim la Nuntă: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare.”    [va urma]

Laodicea - poporul judecății  (III)

Credința lui Isus

Joi, 25 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Unii dintre pastorii noștri, încântați de poleiala științifică a teologiei reformaționiste, resping vehement acest concept al curățirii totale de păcat în Ziua Ispășirii. Argumentul lor este că Dumnezeu nu așteaptă, nu cere și nu produce o stare de desăvârșire într-o presupusă generație finală. Ei spun că mântuirea a fost și va fi mereu „doar prin credință,” iar tot ceea ce face Dumnezeu în această lucrare este să ne declare sfinți. Ei îl citează pe Luther cu faimoasa lui formulă „simul justi et pecatores” (simultan drepți și păcătoși), pe care o consideră ecuația finală în orice discuție despre biruința asupra păcatului. Adică, până la plecarea spre cer vom fi păcătoși de fapt, și sfinți de drept; deși trăim în păcat, cerul alege să ne declare sfinți, deoarece credem în jertfa ispășitoare a lui Hristos.

Aceasta este esența legalismului. Ei consideră că mântuire înseamnă o declarație legală, juridică, prin care ni se schimbă statutul, fără să ni se schimbe starea. Păcătuim, dar cerul se face că nu vede. Facem răul pe care îl urâm, dar suntem declarați sfinți din cauza legii pe care o iubim.

După această teologie, ambiguitatea din Romani șapte nu va fi niciodată rezolvată, iar Pavel nu trebuia să se mai obosească să scrie și capitolul opt.

„Iubesc binele dar fac răul” este toată evanghelia, dincolo de care reformaționiștii noștri, alături de creștinismul popular, nu mai reușesc să vadă nimic, sau văd doar „anatema,” cu toate că Pavel striga disperat: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom 7:24).

„Nenorocitul de mine” este nenorocitul de laodicean, care se mândrește în dualismul evlaviei de paradă explicat de marele apostol: „Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului” (Rom 7:25).

Nu-l acuzăm pe Luther pentru perspectiva limitată a lui „simul justi et pecatores” deoarece, la acea dată, era chiar foarte mult. Era revoluționar. Dar acela era doar un început timid al ieșirii din bezna secolelor papale. Lumină adițională a venit mereu de atunci încoace, iar cei care nu țin pasul cu ea o fac spre rușinea lor veșnică.

Pavel rezolvă magistral impasul lui „simul justi et pecatores” în capitolul imediat următor. El spune că izbăvirea după care striga disperat în capitolul șapte este marea realizare a evangheliei, deoarece în ea este descoperită „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom 1:16). Este o „neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă,” aceasta fiind „credința lui Isus.”

„Puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.” Dacă Dumnezeu poate să declare pe păcătoși sfinți, datorită credinței lor în Isus, de ce nu ar putea să-i și elibereze de „acest trup de moarte,” tot prin aceeași credință? Dacă ne iartă și ne îndreptățește prin credință, de ce nu ar putea și să ne vindece total de păcat prin aceeași credință? Ce este nepotrivit în credința care vindecă? Dacă un grăunte de credință spune muntelui să se mute, iar acesta ascultă și se supune, de ce oare credința lui Isus să fie incapabilă să ridice din ruină un templu pentru locuirea Duhului Sfânt?

Domnul Hristos a avut o confruntare cu strămoșii liberalilor noștri de azi. Un grup de cărturari se adunaseră să vadă și să audă pe noul profet din Nazaret. Stăteau în mulțime și ascultau cuvintele vieții. Câțiva bărbați au adus pe targă un bolnav, un paralitic, și deoarece nu reușeau să intre în camera unde se afla Isus, au desfăcut acoperișul și l-au coborât cu funii la picioarele Învățătorului. Văzându-le credința și perseverența, El a spus bolnavului: „Omule, păcatele îți sunt iertate” (Luca 5:20).  Dar nu s-a întâmplat nimic. Sigur, omul se bucura să audă că păcatele îi sunt iertate, deoarece în societatea lor predomina credința că suferința și moartea sunt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. Dar spera la mai mult, căci nu era prea încântat să fie iertat, dar să se întoarcă acasă tot pe targă.

Între timp, cărturarii noștri luminați făceau calcule. Cine poate ierta păcatul, afară de Dumnezeu? Cu ce drept iartă acest rabin? A fost un prilej măreț ca Hristos să demonstreze valoarea nebănuită a iertării prin credință. Iertarea însemna vindecare, izbăvire în cel mai profund sens: „Ce este mai lesne, a zice: „Păcatele îţi sunt iertate” sau a zice: „Scoală-te, şi umblă?” Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Ţie îţi poruncesc” a zis El slăbănogului „scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă” (Luca 5:23-24).

Slăbănogul din acest episod este biserica, aflată în starea laodiceană descrisă de Pavel în Romani șapte. Cu mintea, biserica slujește legii lui Dumnezeu, fără discuție. Dar cu firea pământească ea slujește legii păcatului, în ilustrația lui Pavel „bărbatul,” „omul cel vechi” (Rom 7:2). Apostolul spune că așa ceva este adulter spiritual, în care Hristos nu Se poate complace. Cât timp trăim în robia firii pământești, orice „relație” cu Hristos este adulter spiritual. (Ah, cât de des aud și citesc în publicațiile noastre că trebuie să avem „o relație” cu Hristos!).

Și acum urmează tragedia: Dreapta radicală spune că printr-un riguros program de fapte, plus ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să biruim progresiv orice păcat, până nu vom mai avea niciunul. Stânga liberală spune că aceasta este o prostie, că am fost deja mântuiți în clipa când am crezut în Hristos, și că nu avem nevoie de nicio vindecare sau biruință, deoarece biruința a fost obținută de Hristos, în numele nostru.

Ambele versiuni șchioapătă serios, în lumina doctrinei noastre fundamentale despre Sanctuar.

Fariseii sunt eronați, deoarece legea păcatului și a morții care ne controlează nu poate fi anulată, detronată, de biruințe asupra unor păcate particulare. Iudeii au încercat această metodă, și au finisat-o până la nivel de artă, ca să constate mai târziu că „toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Isa 64:6).

Saducheii sunt de asemenea eronați, deoarece iertarea care nu produce vindecare de păcat, părtășie cu natura divină, este inutilă. Hristos a iertat întreaga omenire prin jertfa Sa, dar prin aceasta El doar a deschis drumul spre locul Prea Sfânt, acolo unde natura umană și natura divină se unesc, sunt așezate în starea lor naturală, dinainte de căderea în păcat. Să crezi că Hristos te-a iertat, dar să nu vii la judecată, la Nuntă, la unirea dintre divin și uman, la împlinirea noului legământ, este o scurtătură ticăloasă care a dus protestantismul popular direct în brațele balaurului, la picioarele unui tron părăsit de Hristos. Și îl va duce curând în tripla alianță care va alunga harul și protecția lui Dumnezeu de pe pământ.

Reformaționiștii noștri au nevoie să mai mediteze puțin la doctrina îndreptățirii prin credință. Decretul preluat de Pavel din Habacuc sună un pic mai altfel decât l-au înțeles ei: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” Da, cel neprihănit, nu cel păcătos, cum încearcă ei să ne convingă.

Slăbănogul a fost vindecat prin credință, nicio discuție. Dar a fost vindecat, nu declarat sănătos printr-un decret divin. Hristos nu i-a dat un certificat medical prin care legifera o vindecare virtuală, deși omul rămânea mai departe paralizat. Puterea creatoare care-L însoțea a acționat cât se poate de material asupra corpului, minții, acelui om, făcând schimbări dramatice, observabile, palpabile. Da, instantaneu, și nu prin terapii, tratamente, gimnastică medicală, pastile dubioase sau tratamente naturiste. Instantaneu, prin puterea creatoare a Tatălui care locuia în El, și nu prin intermediul farmakiei omenești.

Tot așa se va întâmpla cu biserica, atunci când se va lăsa convinsă să vină la Judecată, la Nuntă. Oamenii vor putea constata în direct, „sub ochii lor,” cine este Dumnezeul Creator și cine este impostorul pe care l-au confundat cu Dumnezeu. Prin credința lui Isus, oamenii vor fi izbăviți, vindecați, făcuți un templu al lui Dumnezeu prin Duhul prin aceeași putere creatoare ce a adus lumile la existență. Puterea care iartă, îndreptățește, este capabilă să și vindece, să mântuiască, să scrie Legea în inimă și minte. Atunci sanctuarul va fi curățit, justificat, restaurat, adus la starea lui inițială, aceea în care omul și Dumnezeu erau uniți. Orice „relație” cu Hristos va înceta, deoarece s-a produs căsătoria, scopul etern al lui Dumnezeu în creațiune.    [va urma]

Laodicea - poporul judecății  (IV)

Ultima generație (I)

Vineri, 26 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Argumentul principal în combaterea conceptului unei generații care va trăi fără păcat înainte de închiderea harului este teama de himera dispensaționalismului. Stânga liberală spune că Dumnezeu nu schimbă niciodată maniera prin care mântuiește pe oameni. Așa cum au fost mântuiți sfinții generațiilor trecute, la fel vor fi mântuiți și sfinții ultimei generații. Cu alte cuvinte, dacă sfinții generațiilor trecute au păcătuit până la moarte, dar au fost primiți prin sângele jertfei, prin credință, tot la fel se va întâmpla și cu ultima generație. Atâta timp cât au credință în jertfa ispășitoare, sfinții ultimei generații  vor fi mântuiți, deși trăiesc în păcat.

Când nu vor mai trăi în păcat? Răspunsul lor este: Când trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, imediat înainte de plecarea la cer. De ce atunci și nu mai înainte, sau după, în timpul călătoriei spre cer? Deoarece, spun ei, nu este posibil să trăiești fără păcat atâta timp cât acest trup de moarte nu este schimbat. Și desigur, nu după, deoarece nu poți părăsi planeta cu un trup muritor și cu obiceiuri rele nebiruite.

Să analizăm această explicație.

Că Dumnezeu nu mântuiește pe oameni prin metode diferite, suntem perfect de acord. Ceea ce susținem noi, în acord cu doctrina Sanctuarului, este că toți mântuiții veacurilor, de la Abel la ultima generație, sunt salvați în Ziua Ispășirii, și nu în afara ei, separat sau dispensațional.

Altfel spus, mântuiții veacurilor trecute sunt salvați exact ca și sfinții din generația în viață, și nu diferit. Eroarea fatală a ofertei liberale vine din faptul că, refuzând lumina despre Sanctuar, nu pot înțelege că sfinții din morminte nu au fost mântuiți în viață, sau la momentul morții lor. Da, au fost iertați prin credință, și au murit în credința lui Isus, dar acest act nu este decât pașaportul pentru participarea la o lucrare ulterioară, începută abia în 1844.

Prin credința lui Hristos, numele acestor oameni au fost scrise în Cartea Vieții. Dacă până în momentul morții au păstrat această credință, sau chiar dacă au obținut-o în ultimele lor clipe, precum tâlharul de pe cruce, numele lor este păstrat în Cartea Vieții. Dar aceasta nu înseamnă că omul respectiv a fost mântuit. El a beneficiat doar de prima fază a lucrării de mântuire, și anume iertarea. A doua fază, curățirea de păcat, urma să aibă loc mai târziu, chiar dacă în lipsa lui.

Cum se face această curățire în lipsă? Este ea legitimă, conformă cu dreptatea?

Uriașa memorie biologică a Marelui Server ceresc, trupul lui Hristos, dacă vreți, conține o copie fidelă a fiecărui individ care s-a născut vreodată pe pământ. De la ADN până la ultimele detalii de comportament, totul este înscris cu fidelitate acolo. De la schimbări fizice sau fiziologice până la gânduri, aspirații sau dorințe nemărturisite, totul este actualizat clipă de clipă în copia din cer. Între original și copie are loc o permanentă sincronizare. Orice schimbare în original se reflectă imediat în copie. O copie a ființei noastre există acolo, salvată pentru scopuri de mare importanță. În acest sens se spune despre noi că locuim în cer, că ne aflăm în Sanctuar (Apoc 11:1).

Pavel a încercat o slabă explicație, dar ce putea spune, cu informațiile și limbajul vremii lui? Și totuși, din cuvintele lui putem înțelege conceptul acesta atât de familiar pentru generația informatică a zilelor noastre:

„Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi desbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim desbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă” (2 Cor 5:1-4).

Destul de bine, pentru acea vreme, nu? Pavel încerca aici să explice că Dumnezeu are o copie de siguranță a ființei noastre, un backup total pe Serverul ceresc.

O definiție a expresiei „backup” sună astfel în manualele de informatică:

„În tehnologia informației, backup înseamnă realizarea de copii ale datelor, astfel ca aceste copii să poată fi folosite pentru a restaura originalul, în urma unui eveniment ce a produs pierderea datelor. Aceste copii sunt numite backups, și sunt folositoare în două cazuri: Mai întâi, pentru a restaura o stare produsă de un dezastru (numită recuperare după dezastru), iar apoi, spre a restaura un număr mic de fișiere, după ce acestea au fost șterse sau corupte accidental.”    [va urma]

Laodicea - poporul judecății  (V)

Ultima generație (II)

Sâmbătă, 27 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Există o copie a acestui corp, și nu este nicio problemă dacă actualul corp este distrus, dacă „se desface” casa trupului nostru local, originalul. Dumnezeu păstrează în memorii indestructibile tot ce ține de persoana noastră, în întreaga ei complexitate.

Directoarele de pe Serverul din cer stochează însă diferențiat pe locuitorii planetei pământ. Copiile unora dintre ei, din motive obiective, sunt păstrate într-un director numit „Cartea vieții Mielului” (Ce idee glorioasă, că ființele „salvate” acolo reprezintă viața Mielului! Ei sunt viața Lui, sufletul Lui, speranța Lui!).

Copiile altora sunt păstrate într-un alt director, numit „Cartea Morții.” Aici sunt păstrate copiile celor care au ales rebeliunea, s-au complăcut în nelegiuire și au respins oferta mântuirii și vindecării făcută omenirii cu un preț uriaș, chiar viața lui Dumnezeu. Aceștia, deși au murit și prin moarte și-au sigilat destinul, vor fi chemați odată la viață, așa că și copiile ființei lor sunt păstrate, menținute în „cărți,” deși asupra lor nu se mai face nicio modificare, nicio intervenție.

Să ne întoarcem la curățirea Sanctuarului.

Prin Daniel, Dumnezeu spune că Sanctuarul va fi curățit după ce vor trece 2300 de seri și dimineți de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Aceasta înseamnă 1844.

Expresia „curățit” este destul de controversată, fiecare traducere a Bibliei oferind o altă semnificație a termenului taher, folosit de îngerul care i-a vorbit lui Daniel. Orice ar fi vrut să spună îngerul, termenul justifică lucrarea din Sanctuar așa cum au înțeles-o pionierii, indiferent dacă este vorba de „curățit,” „restaurat,” „refăcut,” „adus la starea lui inițială,” sau orice altă traducere ar suporta el. Un singur lucru nu înseamnă taher, și anume: Taher nu înseamnă că Sanctuarul va fi lăsat așa cum este, adică întinat, spurcat, călcat în picioare de cornul cel mic, devastat de vrăjmașii care au intrat în el cu topoarele, ca într-o pădure frumoasă (Ps 74).

Sanctuarul a fost întinat din cauza prezenței în el a copiilor de siguranță ale locuitorilor pământului, pe care Dumnezeu le păstrează pe Serverul ceresc. Viața fiecărui om a fost salvată în memoria cerească, cu toată povara de stricăciuni, defecte de caracter moștenite sau cultivate, păcate de tot felul sau deficiențe fizice. Moartea a pus capăt unei vieți de păcat, a sigilat o realitate pe care omul nu o mai poate schimba. Originalul a fost distrus, iar copia de siguranță din cer a rămas la stadiul ultimei actualizări, clipa morții.

Locuitorii pământului care se odihnesc în morminte se împart în două categorii: Cei care au rămas loiali rebeliunii lui Satana, și cei care au trecut de partea lui Dumnezeu, prin credința în Mântuitorul promis în Eden.

În 1844 a început lucrarea prefigurată de Ziua Ispășirii din sistemul ceremonial. Cărțile „au fost deschise,” directoarele din Cartea Vieții Mielului au fost accesate, iar copiile memorate acolo au intrat într-un proces de editare, de reparare, restaurare, aducere la starea inițială. Templul inimii este refăcut, și pregătit pentru instalarea noului sistem de operare, pentru întoarcerea Șekinei. Lucrând asupra copiei, Marele nostru Preot înlătură tot ce este murdar, necurat sau defect, nepotrivit cu proiectul inițial al creațiunii.

Această uriașă lucrare de editare se face însă doar pentru oamenii care au dorit, care au sperat și cerut cu seriozitate o astfel de intervenție în viața și ființa lor. Strigătul inimii lor, pe când erau în viață, a fost acela al lui David, într-o formă sau alta: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu!... Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Ps 51:1-10).

Modelate corect, curățite și aduse la starea inițială, copiile ființei lor sunt păstrate în Cartea Vieții Mielului. Pe baza acestor copii, persoanele respective vor fi chemate la viață la prima înviere. Mai precis, ele sunt recreate după copiile de rezervă păstrate în cer, acum curate, „spălate în sângele Mielului.”

 Toate celelalte nume, ale morților care nu au dorit această curățire,  rămân nemodificate, și sunt transferate în alt director, de unde vor fi chemate la viață la a doua înviere, după mileniu. În termenii Scripturii, ei sunt șterși din cartea Vieții Mielului.     [va urma]

Laodicea - poporul judecății  (VI)

Ultima generație (III)

Duminică, 28 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Revin acum la definiția expresiei backup, pentru a clarifica ce se întâmplă cu generația în viață a poporului lui Dumnezeu, ultima generație, care a dorit eliberarea de păcat:

„În tehnologia informației, backup înseamnă realizarea de copii ale datelor, astfel ca aceste copii să poată fi folosite pentru a restaura originalul, în urma unui eveniment ce a produs pierderea datelor. Aceste copii sunt numite backups, și sunt folositoare în două cazuri: Mai întâi, pentru a restaura o stare produsă de un dezastru (numită recuperare după dezastru), iar apoi, spre a restaura un număr mic de fișiere, după ce acestea au fost șterse sau corupte accidental.”

Bun. Copiile de siguranță sunt păstrate pentru două cazuri deosebite. Primul caz, când are loc un dezastru, adică toată informația de pe hard disk a fost pierdută, compromisă iremediabil. Acesta este cazul celor morți în Hristos. Moartea este dezastrul care spulberă toată „informația” despre persoana lor. Totul este pierdut, și ca să existe o înviere trebuiesc folosite fișierele de siguranță, backup-ul din memoria cerească.

Dar ele, așa cum sunt, nu pot fi folosite pentru reinstalare deoarece ar produce din nou moarte. Aici intervine funcția de Izbăvitor a Marelui nostru Preot. Copia de siguranță este editată, „curățită,” este înlăturată orice defecțiune fizică sau morală, iar când va fi încărcată în trupul nou creat la înviere după acest tipar, omul va fi un templu sfânt în Domnul, „fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta.” Cei ce sunt astfel „în Hristos” devin „o făptură nouă.” Scopul etern al lui Dumnezeu este realizat.

Al doilea caz se adresează celor găsiți în viață, ultima generație a poporului lui Dumnezeu. Definiția spune că backup-ul, copia de siguranță, mai folosește și „spre a restaura un număr mic de fișiere, după ce acestea au fost șterse sau corupte accidental.”

Când curățirea Sanctuarului ajunge la cei vii, avem o altă situație. Multe fișiere există, sunt valide și nu au nevoie de modificări, în special cele legate de domeniul fizic. Corpul nu este rău în sine, chiar dacă suferă efectele deciziilor greșite luate sub controlul legii păcatului și a morții. Altele însă au nevoie de schimbări dramatice, mai ales cele din domeniul spiritual, precum sufletul și spiritul, cu întinarea grosieră la care au fost supuse prin despărțirea de izvorul vieții la început, în Adam. Templul inimii trebuie refăcut, curățit, restaurat spre a face față unirii, părtășiei cu natura divină realizată în Ziua Ispășirii pentru cei vii.

Lucrarea de curățire asupra celor în viață nu se face însă progresiv, în timpul vieții, ci doar în momentul Zilei Ispășirii, fiind o lucrare colectivă.

Da, există o lucrare progresivă asupra lor, dar aceasta urmărește să le descopere domeniile care trebuiesc „editate,” modificate sau eliminate, astfel ca Duhul Sfânt să obțină din partea lor acordul obligatoriu pentru o astfel de intervenție majoră asupra individului. Fără voia lor, printr-o decizie exprimată clar și în cunoștință de cauză, orice astfel de intervenție este imposibilă, fiind un amestec asupra libertății individului.

Există două posibilități, valide amândouă, prin care această curățire se realizează asupra poporului lui Dumnezeu în viață la acel moment. O variantă susține că restaurarea trebuie făcută în original, direct în viața omului, iar prin actualizare, aceasta se regăsește în copiile de siguranță. Cealaltă propune că ștergerea păcatelor pentru cei vii se face în copiile de siguranță aflate în cer, ca și în cazul celor morți, iar prin sincronizare modificările se transferă în originalul de pe pământ.

Eu mă simt confortabil cu oricare dintre ele, deoarece în ambele cazuri Dumnezeu și nu omul este Cel care operează schimbarea, editarea, ștergerea, curățirea, aducerea la starea inițială. Atâta timp cât ești online, „în Hristos,” nu este important dacă modificările se fac în original sau în copie. Pentru Duhul Sfânt este simplu să sincronizeze în orice direcție, să facă upload sau download de fișiere editate. Indiferent cum se face lucrarea, Sfântul Locaș va fi curățit, refăcut la starea lui inițială, și pregătit pentru locuirea deplină a Duhului Sfânt.

Prin urmare, atât sfinții din morminte cât și cei în viață sunt mântuiți printr-o singură metodă, o singură cale, calea consacrată, calea lui Dumnezeu din Sanctuar.  „Calea Ta, o, Dumnezeule, este în Sanctuar” (Ps 77:13 KJV). Ambele categorii de sfinți sunt produsul lucrării începută în 1844, simbolizată de metafora curățirii din Sfânta Sfintelor a sistemului ceremonial.

Niciun sfânt al generațiilor trecute nu a fost „mântuit” înainte de 1844. Da, ei toți au murit în Hristos, ceea ce le conferă un loc în directorul din Cartea Vieții asupra căruia se vor face modificările majore ale curățirii. Cu excepția celor care au fost luați la cer în situații speciale – Enoh, Ilie, Moise – ei toți „se odihnesc” în țărână, în așteptarea momentului vindecării realizate în Sanctuar.

Ioan vede o scenă în care ei strigă la Dumnezeu, întrebând cât mai trebuie să treacă până vor putea fi chemați afară din mormintele lor. Răspunsul este interesant: „Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc 6:11). Pentru ei, Nunta a avut loc în 1844, și nu la data morții. Atunci li s-a dat o haină albă, de in subțire, strălucitor și curat, deși ei nu mai existau ca entități vii, fiind de mult timp la odihnă, în morminte.

Generația în viață este curățită și făcută părtașă de natură divină înainte de închiderea harului, când sunt sigilați și astfel Dumnezeu Își „sfințește” (Eze 36:23) numele prin ei, iar peste câtva timp li se alătură, prin înviere, și sfinții generațiilor trecute, și ei fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta. Din generațiile trecute sau din cea prezentă, Dumnezeu obține un popor sfânt, curat, conectat la izvorul vieții și părtaș de natură divină, ca rezultat al lucrării creatoare desfășurată în Sanctuar. Toți au fost aduși la acest standard înalt prin operațiunea descrisă în Maleahi 3:1-3, autentica judecată, curățire, restaurare a Sanctuarului:

„Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.”

„Solul” a venit la Minneapolis, prin solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea, trimisă în 1888 prin frații Waggoner și Jones. Dar nu a fost luat în serios, deoarece frații nu vedeau necesitatea unei lucrări vindecătoare, de restaurare a templului inimii.

Tot ce așteaptă Dumnezeu acum este ca „poporul judecății” să înțeleagă privilegiul excepțional la care este chemat, și să primească invitația de a veni la Nunta Mielului. Mirele a ieșit din cămara Lui, dar Mireasa încă zăbovește, amețită de idei confuze despre judecată, ispășire, viață fără păcat.

Invitația zace demult în cutia poștală a bisericii Laodicea, iar textul ei este simplu și concis: „Totul este gata, poftiți la Nuntă!”

Natura împărăției

Luni, 29 decembrie 2008 - Alina Tudorică

Variatul auditoriu al predicii de pe munte era însufleţit de aceeaşi năzuinţă: întemeierea împărăţiei mult visate care urma să sfărâme jugul apăsător al robiei romane. Ucenici, cărturari şi farisei, ţărani şi pescari aşteptau laolaltă informaţii despre împărăţia viitoare.

Dar „Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreţii lumeşti. În predica de pe munte El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter... Fără a combate ideile lor despre împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe care El le-a învăţat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulţimea care Îl urma pe Isus. Nu mai puţin ca ei, noi trebuie să învăţăm principiile fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu” (HLL, p.238).

Mirajul împărăţiei viitoare ne atrage în mod irezistibil şi pe noi, cei de astăzi, care suntem somaţi la rândul nostru să învăţăm „principiile fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu.” Nu poţi intra într-o împărăţie dacă nu îi cunoşti „principiile fundamentale,” statutul sau regulamentul de ordine interioară. Din nefericire şi noi, „ambasadorii lui Hristos” din ultima generaţie, culegem roadele nefaste ale unei educaţii greşite, care ne-a privat de „o concepţie dreaptă despre împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter.” Dar nouă ni s-a încredinţat şi înaltul privilegiu de a „descoperi adevărurile ascunse sub gunoiul erorilor” (RH, 23 dec. 1890).

Sfârşitul tragic al naţiunii iudaice („Iată că vi se lasă casa pustie”) s-a datorat faptului că nu au reuşit – sau nu au dorit – să tragă concluziile corecte despre natura împărăţiei. Întemeierea adevăratei împărăţii va depinde de înţelegerea naturii spirituale a acesteia. Adevărurile vechi de pe paginile Scripturii şi ale Spiritului Profetic aşteaptă să fie „recuperate şi aşezate în cadrul adevărului.”

Domnul ne îndeamnă în Ieremia 51 cu versetul 50: „Lăsaţi Ierusalimul să intre în mintea voastră” (KJV), verset care denotă faptul că Ierusalimul este mai degrabă o stare, un principiu, o mentalitate, şi nicidecum o locaţie, aşa cum am fost educaţi să credem. Mintea în care a pătruns Ierusalimul este mintea condusă de principiile Ierusalimului, acea „minte duhovnicească” care aduce „viaţă şi pace” şi care se opune „minţii fireşti” care aduce moarte.

„Căci a avea o minte firească înseamnă moarte, dar a avea o minte duhovnicească este viaţă şi pace” (Rom 8:6, KJV).

Mintea duhovnicească este mintea lui Hristos, mintea condusă de principiile renunţării de sine, a dragostei necondiţionate şi a slujirii totale. Mintea duhovnicească este dezideratul lui Dumnezeu pentru noi: „Lăsaţi ca mintea aceasta să fie în voi aşa cum a fost şi în Hristos” (Fil 2:5). Secretul vieţii şi slujirii lui Hristos constă tocmai în această „minte duhovnicească” în care intrase Ierusalimul cu principiile sale drepte. Iar dacă dorim să fim asemenea lui Hristos, trebuie să avem mintea lui Hristos. Dar cum pot avea nişte fiinţe păcătoase mintea duhovnicească a lui Hristos sau împărăţia lui Dumnezeu în inimă? Soluţia este demult pregătită şi aşteaptă doar nişte urechi dornice să o asculte: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi întemeiată prin sădirea naturii lui Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt” ( HLL 57). Sădirea naturii divine în om nu este altceva decât instalarea minţii lui Hristos în noi, adică Ziua Ispăşirii pentru cei vii.

Aşadar, nu trebuie să mai privim spre diverse unghere misterioase ale universului pentru a căuta Împărăţia lui Dumnezeu, ci trebuie să o acceptăm înlăuntrul nostru pentru că „împărăţia lui Dumnezeu începe în inimă” (HLL 54).

„Greşita educaţie” pe care am primit-o de-a lungul anilor noştri de credinţă ne determină de multe ori să privim cu scepticism către momentul fericit al instalării „minţii duhovniceşti” în noi. Copleşiţi de grozăviile „minţii fireşti” suntem îndreptăţiţi să oscilăm, văzând că, în ciuda dorinţelor şi intenţiilor noastre bune, nu o putem îmblânzi sau converti într-o „minte duhovnicească.”

Ce este însă „mintea firească”? Dacă „mintea duhovnicească” este mintea în care a pătruns Ierusalimul, mintea lui Hristos condusă de principiile renunţării la sine, „mintea firească,” în directă opoziţie cu aceasta, trebuie să fie mintea în care tronează Babilonul, mintea centrată pe eu. Principiile Babilonului, după cum le găsim în Scriptură, sunt mândria, dorinţa de independenţă faţă de Hristos, înălţarea de sine. Dacă ne gândim că Babilonul va fi nimicit în „mijlocul neamurilor”(Ier 51:41), în inimile oamenilor, căderea Babilonului nu este altceva decât prăbuşirea împărăţiei eului din inima firească, înlocuirea minţii fireşti de către mintea duhovnicească. Capitolul 18 din Apocalips, care este prin excelenţă capitolul căderii Babilonului, ne furnizează detalii preţioase despre acest eveniment. Înainte de toate, căderea Babilonului este în directă legătură cu lucrarea celui de-al patrulea înger pe care sora White îl identifică cu solia 1888. Înțelegerea ei corectă duce la o lucrare divină, fiind numită „lucrarea lui Dumnezeu de a arunca în ţărână slava omului şi de a face pentru om ceea ce el nu poate face pentru sine” (RH, 16 sept.1902).

Slava omului este produsul minţii fireşti, tot ce are drept motivaţie înălţarea eului. Aruncarea în ţărână a slavei omului reprezintă de fapt înlocuirea minţii fireşti cu o minte duhovnicească în care domneşte Hristos. Aceasta este Ziua Ispăşirii pentru cei vii, „fericita noastră nădejde,” împlinirea scopului lui Dumnezeu cu omul. Şi încă un lucru extrem de important. Acest eveniment colosal se va întâmpla „într-o singură zi” (v.8), „într-o clipă” (v.10), „într-un ceas” (v.17), adică instantaneu, fără planuri sau eforturi omeneşti. A încerca să pui umărul la această lucrare înseamnă a perpetua faptele inimii fireşti. Iar aceasta este încercarea zadarnică de a vindeca Babilonul (Ier.51:8,9).

Aşadar căderea Babilonului nu înseamnă neapărat căderea unui sistem religios, ci destrămarea unei împărăţii interioare. Tot astfel întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu este mai mult decât transmutarea într-un alt loc; ea reprezintă „sădirea naturii lui Hristos în noi”.

Domnul să ne ajute să fim receptivi la încercările Sale de a ne corecta opiniile dobândite printr-o educaţie greşită.

Un Mântuitor din păcat

Marți, 30 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Mare confuzie domnește în biserica de astăzi cu privire la viața fără de păcat, la sfințenie, la biruința deplină asupra oricărei fărădelegi.

Unii sunt convinși că păcatul este biruit printr-o luptă progresivă, eliminând din viață păcat după păcat, până când nu  mai este nimic de biruit, astfel ca Hristos să poată pune pe frunțile lor sigiliul viului Dumnezeu.

Alții cred că, prin declarația de credință în jertfa lui Hristos, ei sunt născuți din nou, sunt îndreptățiți, și astfel devin fără păcat, sfinți; totul printr-o declarație forensică, legală, în cer.

Și alții cred că, deși au fost îndreptățiți, și sunt considerați neprihăniți prin Hristos, totuși nu vor fi eliberați complet de păcat decât la revenirea lui Hristos, odată cu schimbarea trupului păcătos.

Acestea, și alte mii de variante ale lor, circulă liber în biserica de astăzi, în ciuda declarațiilor de unitate doctrinală pe care le emitem cu mândrie.

Din nefericire, niciuna nu este corectă, și aceasta este o dovadă concludentă că fiecare citim diferit Biblia și Spiritul Profetic.

În confuzia creată în jurul vieții de păcat, când fiecare trage de versetele Scripturii în direcții contrare, există totuși un răspuns stabil, concret, eficient, care ar trebui să ne aducă la armonia care se găsește doar în Hristos. Este un răspuns în acord deplin cu misiunea lui Hristos, așa cum este ea descrisă de îngerul Domnului: „Îi vei pune numele Isus, deoarece El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

Iată un pasaj pe care se poate începe o construcție sănătoasă la acest subiect:

„Deși trebuie să fim în armonie cu legea lui Dumnezeu, noi nu suntem mântuiți prin faptele legii; și totuși nu putem fi mântuiți fără ascultare. Legea este standardul prin care este măsurat caracterul. Dar noi nu putem păzi poruncile lui Dumnezeu fără puterea regeneratoare a harului lui Hristos. Doar Isus ne poate curăți de orice păcat. Nu ne mântuiește prin lege, dar nici nu ne mântuiește prin neascultare de lege” (ST 21 iulie 1890).

La prima citire pare confuz, ambiguu, paradoxal. Dar când continuăm să completăm imaginea cu alte piese din aceeași sursă, totul devine simplu și luminos.

Pentru prietenii noștri îndreptățiți doar prin credință, ea scria:

„Cei care fac afirmații îndrăznețe despre sfințenie dau dovadă că ei nu se văd în lumina legii; nu sunt luminați spiritual, și nu sunt scârbiți de orice egoism și mândrie. De pe buzele lor întinate ies afirmații contradictorii: ‘Eu sunt sfânt, eu sunt fără păcat. Isus mă învață că dacă păzesc legea, am căzut din har. Legea este un jug al sclaviei.’ Dar Domnul spune: ‘Ferice de cei care țin poruncile Mele, ca să aibă drept la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate.’ Trebuie să studiem cuvântul lui Dumnezeu cu atenție, ca să putem ajunge la decizii corecte, și să trăim în consecință; doar atunci vom asculta cuvântul, și vom fi în armonie cu sfânta lege a lui Dumnezeu” (ST 23 iulie 1890).

„Cei care cred în Hristos și păzesc poruncile lui Dumnezeu nu sunt sub robia legii; pentru cei care cred și ascultă, legea Sa nu este o lege a sclaviei, ci una a libertății. Oricine crede în Hristos, oricine contează pe puterea protectoare a unui Mântuitor înviat care a suferit pedeapsa pronunțată asupra călcătorului legii, oricine rezistă ispitei și în mijlocul nelegiuirii copiază modelul vieții lui Hristos, va fi făcut părtaș de natură divină prin credința în jertfa ispășitoare a lui Hristos, scăpând de întinăciunea care există în lume prin poftă. Oricine se supune poruncilor lui Dumnezeu prin credință, va atinge starea de eliberare de păcat în care a trăit Adam înainte de cădere” (ST 23 iulie 1902).

Da, există o stare de „eliberare de păcat,” și nicidecum prin fapte, ci prin pură credință în puterea creatoare a lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat în viața lui Hristos. Hristos a fost fără păcat nu printr-un riguros program de fapte, ci prin credința pură că, atâta timp cât va păstra și prețui magnifica realizare a cerului de a pune laolaltă două naturi, umană și divină, El nu va putea fi biruit de nicio fabricație a diavolului sau a naturii Sale umane. Cât timp credea că este Templul lui Dumnezeu, nimic nu-L putea doborî. El trăia aici, în lumea păcatului, fără păcat, demonstrând lumii excepționala realizare a doctrinei Sanctuarului.

Aceasta este singura cale de la păcat la neprihănire, o cale consacrată de pașii Domnului și Mântuitorului nostru, o cale de la cea mai neagră fărădelege la curățire totală de orice urmă de păcat.

Prezenta dezbatere din jurul ultimei generații nu va putea fi elucidată niciodată dacă nu înțelegem două lucruri esențiale: a) Că Hristos a fost prima ființă omenească – după căderea lui Adam – în care scopul etern al lui Dumnezeu a fost împlinit, și b) că El este modelul unic pentru un popor pe care Dumnezeu să-l prezinte lumii ca fiind al Său, în care chipul Său să fie descoperit sub ochii oamenilor, într-o ultimă încercare de a întoarce la Sine o lume rebelă.

De aceea, Dumnezeu a trimis lumină asupra subiectului acesta, și oricine se apleacă asupra lui, fără să dea cuvenita atenție luminii despre părtășia cu natura divină, va eșua lamentabil. Iată aici încă un astfel de exemplu, cu o puternică forță de atracție spre intenția lui Dumnezeu cu acest popor:

„ Unirea divinului cu umanul este unul dintre cele mai misterioase şi cele mai preţioase adevăruri ale planului de mântuire. Despre aceasta vorbeşte Pavel când spune: “Fără îndoială, mare este taina evlaviei: Dumnezeu descoperit în trup” (1 Tim. 3,16). Deşi este imposibil pentru minţile limitate să pătrundă acest mare adevăr, sau să înţelegem semnificaţia lui, putem totuşi învăţa din el lecţii de însemnătate vitală în lupta împotriva ispitei. Hristos a venit în lumea noastră spre a aduce putere omenirii, să-l facă pe om părtaş de natură divină” (GCBulletin, 25 feb 1895).

Această soluție magnifică nu a fost înțeleasă până acum și, din acest motiv, nici experimentată de vreun om de pe fața pământului, afară de Hristos.

Și totuși, aceasta este calea către desăvârșirea creștină.

Știința Mântuirii

Miercuri, 31 decembrie 2008 - Gili Cârstea

Există trei ipoteze majore despre desăvârșire, cu mii de variațiuni, care au răscolit peisajul teologic adventist al ultimului secol:

a)  Unii cred că eliberarea de păcat, ștergerea lui, are loc acum, aici, pe parcursul vieții, până la moarte sau până la închiderea harului.

b)  Alții cred că ștergerea păcatului, eliberarea completă, are loc în clipa revenirii lui Hristos, când trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire.

c)  Și alții cred că ea are loc în momentul Zilei Ispășirii finale, un eveniment escatologic major, după care harul este închis, eveniment care poate avea loc oricând poporul lui Dumnezeu înțelege acest lucru și îl acceptă. Adică vine la nuntă, la unirea dintre divin și uman.

Aceste trei categorii au fost reprezentate în biserică, în ultima sută de ani, după cum urmează:

Varianta A este predicată de dreapta radicală și practicată de popor în măsură copleșitoare. Ea se menține până astăzi în top, alimentată de teama ascunsă că s-ar putea să apar la judecată prin surprindere și să fiu găsit prea ușor.

Varianta B este susținută de stânga liberală, de clasa academică și de un tot mai larg segment din administrație. Este poziția protestantă ortodoxă, care exclude posibilitatea unei generații finale trăind fără păcat înainte de glorificare, de plecarea la cer.

Varianta C este susținută de un număr restrâns de membri ai bisericii, iubitori ai soliei 1888, care au descoperit în Sanctuar neprihănirea lui Hristos, vestea bună, puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, și care și-au legat speranțele de părtășia cu natura divină, promisă în „taina evlaviei,” Hristos în voi.

Care dintre cele trei este corectă?

Noi spunem că mântuirea este o știință, adevărata știință, pe lângă care toate celelalte sunt doar „știință pe nedrept numită astfel.”

Știința lucrează cu certitudini, nu cu ipoteze. Ca o teorie, o ipoteză, să devină certitudine științifică, ea trebuie testată, probată, experimentată, verificată și aplicată.

Sunt gata specialiștii mântuirii să aplice principiul științific în acest conflict ideologic din jurul desăvârșirii creștine? Au ei curajul să verifice dacă teoria pe care o apără este un fapt dovedit sau doar o simplă ipoteză?

Să luăm prima categorie, a celor care cred că biruința asupra păcatului este rezultatul unei munci de o viață, și se realizează pas cu pas, scăpând de păcate unul câte unul. Teoria este frumoasă, și mii de oameni o îmbrățișează în acest popor, și nu numai. Dar unde este experimentul, unde este omul care a biruit păcat după păcat până a atins desăvârșirea? Așa ceva nu există, și prin urmare teoria lor rămâne o simplă teorie. Nu este știință, știința mântuirii, ci o simplă ipoteză emisă de oameni pioși, zeloși, dar neexperimentată.

Categoria a doua, a celor care cred că desăvârșirea este obținută la încheierea istoriei, în clipa glorificării, când vom pleca la cer, este și ea o teorie frumoasă, dar imposibil de testat. Nu am atins acel moment în timp, și prin urmare nu putem aduce ca probă un singur om care va atinge nivelul desăvârșirii creștine atunci. Glorificarea este încă în viitor, și deci imposibil de dovedit cu un experiment autentic. Și această variantă rămâne de domeniul ipotezei.

A treia categorie, a celor care cred că Ziua Ispășirii finale înseamnă realizarea noului legământ, unirea dintre divin și uman, momentul când Duhul Sfânt Se întoarce în locuința Lui de drept, este singura teorie care a fost experimentată, pusă în practică pe acest pământ.

S-a făcut oare dovada că funcționează?

În Omul Isus Hristos, Dumnezeu a făcut cea mai uluitoare demonstrație că, atunci când este unit cu divinul, omul nu păcătuiește. Experimentul a stat sub privirile omenirii trei decenii, ca să nu existe dubii despre autenticitatea metodei științifice. Ultimii trei ani și jumătate experimentul a fost condus în condiții extreme, de la atacuri satanice la ispite interioare puternice, de la batjocură și dispreț la încercări de suprimare fizică. Nu a existat fază a experienței omenești în care modelul științific să nu fie testat: Naștere în extremă sărăcie, decrete ce vizau exclusiv suprimarea Lui ca prunc; viață de privațiuni și umilire între colegi și prieteni; izolare și ispitire supranaturală, presiuni de tot felul, amenințări nevoalate de erezie, apoi condamnare la moarte prin crucificare, fiind considerat blestemat de Dumnezeu.

Cu toate acestea, Modelul de omenire părtașă de natură divină a rezistat. În toate aceste teste de anduranță, El nu a păcătuit. A trăit fără păcat, sfânt, neîntinat, în mijlocul nelegiuirii crase, când natura umană era de o violență și cruzime rar întâlnite în istorie.

El este Omul-Model care face din ipoteza Nunții o certitudine științifică.

S-a testat și s-a dovedit că, atunci când natura umană este unită cu natura divină, omul nu păcătuiește:

„Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180).

„El a luat natura noastră şi a biruit, ca noi, luând natura Lui, să putem birui” (DA 311).

„Este privilegiul nostru să fim părtaşi de natură divină, scăpând de stricăciunea care există în lume prin poftă. Dumnezeu a afirmat în mod clar că cere de la noi să fim desăvârşiţi; şi pentru că cere aceasta, a luat măsuri ca noi să putem fi părtaşi de natură divină. Numai aşa putem avea succes în lupta pentru viaţa veşnică” (3 SM 203).

„Hristos a demonstrat că este posibil ca omul să se prindă prin credinţă de puterea lui Dumnezeu. El a arătat că păcătosul, prin pocăinţă şi exercitarea credinţei în neprihănirea lui Hristos, poate fi împăcat cu Dumnezeu şi să devină părtaş de natură divină, biruind stricăciunea care există în lume prin poftă” (1 SM 223-224).

„Viaţa lui Hristos este o descoperire despre ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, prin unire şi legătură cu natura divină” (FILB 219).

De ce ne atrage cerul atenția cu așa insistență asupra părtășiei cu natura divină?

Hristos este modelul pentru noua familie omenească, ființe divino-umane, familie din care El este primul experiment reușit în marea realizare pe care Dumnezeu o intenționează, o dorește și a plănuit-o din veșnicii:

„Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu… Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, iar prin harul salvator inima devine din nou templul Său” (DA 161).

Această mare realizare a fost oglindită în simboluri și ceremonii, ca o ipoteză, o teorie posibilă. Ea a devenit certitudine științifică doar atunci când a fost experimentată în Omul Isus Hristos:

“Prin Hristos urma să se împlinească scopul pentru care cortul întâlnirii era un simbol - acea clădire măreaţă, cu pereţii de aur în care se reflectau nuanţele curcubeului, cu perdelele decorate cu heruvimi, mirosul de tămâie care pătrundea peste tot, preoţii îmbrăcaţi în alb strălucitor, iar în taina adâncă a locului prea sfânt, deasupra chivotului mărturiei, între heruvimii plecaţi în adorare, slava Sfintei Sfintelor. În toate acestea Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Despre acelaşi scop a vorbit mult mai târziu apostolul Pavel, referindu-se la Duhul Sfânt: ‘Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă întinează cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acel templu sunteţi voi’ - 1Cor. 3,16.17 KJV (ED 36-37).

Să ne bucurăm, prieteni, că nu am crezut basme meșteșugit alcătuite, teorii netestate și ipoteze neverificate. Credința noastră este fundamentată pe cel mai obiectiv și real experiment, pe care nici chiar iadul nu-l poate contesta: Omul Isus Hristos a trăit fără păcat, sub ochii unei omeniri ostile, iar viața Lui strigă la urechile înfundate ale Miresei Sale că „omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180).

Dumnezeu dorește să repete astăzi acest experiment sub ochii lumii, o lume confuză, pe care vrăjmașul lui Dumnezeu o hrănește cu teorii netestate și ipoteze neverificate. Noi suntem martorii Săi, într-o ultimă demonstrație că ecuația mântuirii ascunde în ea puterea excepțională a lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede în ea: Omenescul unit cu divinul nu comite păcat.

Ipoteza a devenit fapt științific. Poftiți la Nunta Mielului!